Haha! Aseară căutam o carte în bibliotecă, fiindcă îmi place să citesc măcar câteva pagini înainte de a adormi și ce să vezi, am dat peste jurnalul de pe Camino Portughez din 2014. Am citit și m-am distrat, așa că m-am gândit că poate vă va plăcea și vouă. O să ziceți că ce vă tot bat la cap cu jurnalele mele, că doar am scris două cărți și știți pe de rost toate întâmplările… Da, le știți, dar așa, mai cizelate, nu cum scriam acolo, la foc automat. M-am gândit că v-ar plăcea să citiți exact ce-mi trecea prin cap când totul era foarte proaspăt iar sentimentele nu apucaseră să se cearnă și să se sedimenteze. Ca să nu mai bat apa în piuă, să purcedem:

” 01.09.2014 COCOURRADA – PONTE DE LIMA – RUBEAIS

 La oră 6 sună ceasul telefonului și sar ca arsă, am promis că azi vom face 38 de km dacă ieri am rămas aici ca să ne îmbăiem în piscină și în jacuzzi. Adevărul este că eu n-am intrat în piscină decât cu picioarele, apa mi s-a părut înghețată, iar diferența între temperatura apei și cea de afară era extrem de mare, așa că m-am mulțumit cu jacuzzi.

  Somnul în patul cu semibaldachin a fost destul de bun, totuși nu știu de ce dorm foarte rău de când am ajuns pe Camino. Habar nu am cum fac față la 12-13 ore de mers pe jos, cu 2-3 ore de somn pe noapte. Probabil aici primești energie tot timpul, nu numai noaptea, în timp ce dormi. Oricât de puțin aș dormi noaptea, dimineața sunt fresh și gata să înfrunt alți kilometri, oricâți or fi ei. Până acum, am ajuns întotdeauna unde ne-am propus, chiar dacă pe ultima parte a drumului eu m-am târât și fiecare pas însemna un efort pe care în alte circumstanțe nu aș fi fost în stare să-l mai fac.

  Micul dejun ne așteaptă în sala de masă, aranjată ca o sufragerie de pe la 1800, cu uriașe draperii de culoare roșie, drapate cu șnururi groase ce au la capete ciucuri. Cred că Mălinei i-ar plăcea foarte tare, e înnebunită după ciucurii ăia mari. O să-i cumpăr unul de Crăciun, de ani de zile vreau să fac asta.

  Mâncăm din bunătățile pe care gazdele noastre ni le-au lăsat pe masă, dar cu măsură și lăsăm curățenie absolută în urma noastră. Să nu uităm că noi aici nu ne reprezentăm doar pe noi înșine, doi pelerini insignifianți, noi reprezentăm România, suntem primii români care au ajuns la CASAS DE RIO dar să sperăm că nu și ultimii, e un loc minunat, în care merită să petreci o după masă de neuitat. Chiar mă gândesc că dacă ne-am fi lăsat în voia zgârceniei și am fi părăsit acest loc din cauză că a fost atât de scump, ceea ce ne-ar fi rămas ar fi fost un gust amar care ar fi persistat multă vreme de aici înainte și nici mai bogați n-am fi devenit cu cei 50 de euro pe care nu-i cheltuiam . Așa, ne-am procurat o amintire frumoasă pentru toată viața, pe care sper să o putem povesti și strănepoților noștri în speranța că neamțul ăla nesuferit al cărui nume în cepe cu A nu ne va lua mințile prea devreme.

  Plecăm la 6,30, lăsând cheile la locul stabilit. Ajungem la locul în care intrăm din nou pe Camino ( am făcut un ocol pentru a ajunge aici) și ne continuăm drumul de unde l-am întrerupt ieri, ”pentru a face parte dintr-o poveste care nu este a noastră” cum a spus Ștefan. Eu spun că sărăcia este o stare de spirit; dacă gândești ca un sărac, nu vei putea niciodată să devii bogat.

  După câțiva km în care totul merge perfect, eu care ca niciodată eram în față, mă rătăcesc, o iau la dreapta și ajung pe șosea, în loc s-o iau la stânga și să păstrez direcția bună. Mai merg preț de vreo doi stâlpi, văd că nu sunt săgeți așa că mă întorc, timp în care Ștefan m-a depășit și probabil merge voinicește, pentru a mă ajunge din urmă.

  Îl strig, dar niciun rezultat, doar un fel de behăit din porumb, căruia eu îi răspund cu BOM DIIIA!, așa spun portughezii până la amiază, iar după 12 spun BOM TAARDE!, așa lungit, cum am scris.Erau niște bărbați ce culegeau porumb și mormăiau de acolo, în loc de ”Bună dimineața!”. Aproape că o iau la fugă, măcar că nu e punctul meu forte, mai ales cu rucsacul în spinare. Mă gândesc că dacă nu-l ajung în câteva minute să-i trimit un mesaj, că sunt în spate.

  Mai iau vreo două guri de aer și iată că la o schimbare de direcție îl găsesc pe Ștefan, asudat și bosumflat, gata să explodeze, credea că i-am jucat o farsă.

” Altă dată, să-mi spui când rămâi în urmă!”

” - Ce să-ți spun, că m-am rătăcit! De unde era să știu că o să mă rătăcesc? Și apoi tu știi cât de repede merg eu, nu puteam fi atât de departe încât să alergi disperat după mine”!

  Gata, ziua noastră este compromisă. După cum îl știu, Ștefan va sta toată vremea la pândă ca să vâneze orice mică greșeală pe care aș putea-o face. Ne oprim să ne odihnim la o mică bisericuță foarte veche, când încep să curgă pelerinii care ieri au mers mai mult decât noi. Vine o tipă, pe urmă cei doi francezi, apoi încă două doamne și un olandez pe care-l suspectez că din pricina lui n-am putut dormi la Barcelinos, fiindcă toată noaptea s-a foit și a fâșâit cu sacul de dormit.

  Eu mă înscriu în rândul pelerinilor, Ștefan mai rămâne câteva minute, ca de obicei. Încetișor, îi depășesc pe toți, contrar obiceiurilor mele mai vechi și mai noi, tot privind în urmă, oare Ștefan de ce nu face la fel? După o vreme apare, la fel de supărat.

  ” O dată mergi prea încet, o dată prea repede. Era să mă opresc să te aștept!”

” Dar m-ai văzut să rămân în urmă? De ce să mă aștepți?”

  O ia la goană pe lângă mine, fără alte explicații. Îi strig din urmă:

” Când găsești un loc bun, să stăm!” Nu-mi făcuse prea bine mersul doar de dragul de a-i depăși pe ceilalți așa că aveam nevoie să mă odihnesc, deja era extrem de cald. Aștept preț de aproape 2 km să se oprească și dacă văd că nu am vreo șansă, mă opresc singură, pe un gard (de piatră, bineînțeles) ce mărginește o viță de vie interminabilă. Mănânc niște covrigei, apar și francezii care tare seamănă cu doi actori ce jucau în seria de filme cu ”Compania a VII-a. Îi întreb unde rămân, iar ei spun că la Ponte de Lima. ”Noi mergem la Rubiaes ( Rubiaiș pronunță portughezii) le spun eu importantă, iar francezul mai înalt, care vorbește și engleză, îmi spune că după Ponte de Lima este o pantă de 400 de metri. Nu știu dacă a mai făcut drumul sau a citit în ghid, că nu l-am mai întrebat. Oricum n-am prea înțeles ce era cu panta aia, mai ales că a încheiat cu ”… și o să transpiri!”

”Dar eu sunt deja transpirată!” îi răspund naivă, neștiind ce mă așteaptă, câte rânduri de transpirație mă vor trece astăzi.

  Francezii pleacă, mă dau și eu tacticos jos de pe gard și-mi continui drumul, La câteva sute de metri Ștefan mă așteaptă în picioare, nici măcar nu s-a așezat.”Te-ai oprit?”
”Da, m-am oprit, m-am săturat să tot umblu după tine ca un cățel și să aștept să te oprești undeva, doar ți-am zis să cauți un loc!”

” N-am auzit, n-ai putut să strigi?” ”Păi asta am făcut, am tot strigat, dar eram prea departe.

  Ne apropiem de Ponte de Lima cu nervii întinși, gata să se rupă. Când stăm 5 minute pe o bancă de piatră deasupra căreia e inscripția ” Ponte de Lima 1 km”, nu știu ce-mi vine și zic:

”Vezi, de aceea se merge singur în pelerinaj!”

”Păi singură o să mergi de acuma, să știi!”

  Nu știu dacă de azi trebuie să merg singură sau un alt eventual pelerinaj o să-l fac singură. Dacă-i cer credencialul, precis îmi sare în cap așa că mă abțin, iar el o ia voinicește înainte, în timp ce eu, șontâc, șontâc în urma lui. Când plec de pe loc, am nevoie de câțiva metri ca să mi se ”dezmorțească” articulațiile atât de muncite în ultima vreme.

  Ne apropiem într-adevăr de Ponte de Lima, am ajuns pe malul unui râu foarte mare, o biserică și intrarea într-un parc cu copaci uriași, care precis au văzut trecând pe alee pelerinii de acum câteva sute de ani. Ștefan e în față, nu mai văd săgețile, dar întreb pe cineva care-mi spune să merg până la capătul parcului, apoi peste pod.

  Văd o piață frumoasă, o parcare cu multe mașini, iar pe pod, lampadarele au difuzoare din care se scurge suav un vals vienez. Parcă e sărbătoare, dar mai mult pentru alții…

  Trecem podul și ne trezim la ieșirea din localitate. Ștefan ia apă de la un bar și părăsim orașul, cred că centrul e în partea cealaltă a râului, îmi pare rău că nu l-am văzut, dar noi am urmat Camino. Ieșim în câmp, printre vii, ca un labirint. Trebuie să stăm să mâncăm. Intrăm sub vie, dar aici parcă nu este aer. Nimic nu mișcă, nu se aud nici păsările, întreaga fire e cuprinsă de o letargie în care ne lăsăm și noi învăluiți timp de aproape o oră, după ce îmbucăm câte ceva de prin traistă.

  Plecăm apoi mai departe, mai avem 18 km până la Rubeais. Eu tot aștept panta francezului. Într-adevăr, camino începe să urce, e când prin localități (tot mai de munte), când prin pădure. Ne oprim la o terasă. Ștefan bea bere, eu limonadă, apoi facem mici cumpărături, este și un mic magazin alimentar aici. Întrebăm cât mai este până la Rubeais, iar vânzătoarea ne spune că 8 km. Ne socotim că până la 7 cel târziu ajungem, acum e trecut de 4. Dar socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg…

  Abia acum începe cu adevărat panta francezului și-mi dau seama curând că el zicea că urcăm 400 de m în altitudine.Un drum bolovănos ce urcă pieptiș, întrerupt din când în când de un drum forestier pe care mergem 100 de metri, apoi iar pieptiș. Parcă cineva își bate joc de noi, ne scoate în vârful muntelui. Mai devreme, când treceam pe sub autostradă, i-am arătat lui Ștefan un drum foarte abrupt pe un versant din față și ziceam că sperăm să nu ajungem acolo. N-am ajuns, dar nici mult mai bine nu suntem. Asta e răzbunarea Camino-ului, m-am tot plâns că am mers mult prin localități și pe asfalt. Vreți munte și cărări? Poftiți! Îl și văd cum râde în barbă și se distrează pe seama noastră.

  Când credeam că urcușul nu se mai termină, iată că suntem în vârf, avem perspectivă asuprea împrejurimilor, suntem la nivelul celorlalți munți, iar sentimentul de victorie este atât de puternic și de înălțător, încât într-o secundă îmi dau seama că acest efort de fapt ”a meritat toți banii”. Nimic nu-ți produce o atât de mare fericire ca un lucru pe care te-ai străduit foarte tare ca să-l duci la bun sfârșit.”

 Mda, jurnal mai este, dar am hotărât că v-am plictisit destul. Am găsit și câteva poze, din acea zi de pomină. Ca să fiți liniștiți, am ajuns cu bine la albergue, din partea mea cu ioi și vai, dar… ”am înfrânt”, vorba românului.

 

Manuela Sanda Băcăoanu