N-o cunoșteam prea bine pe Măriuca. Ne știam de mulți ani, dar eram doar rude prin alianță, locuind în orașe diferite, aflate la sute de kilometri. Ce știam despre ea era că avea o minte ascuțită, o inteligență vie, care pe undeva trebuia să compenseze handicapul fizic pe care-l avea din adolescență. Gata oricând să-i ajute pe cei care apelau la ea, întotdeauna cu un ton liniștit al vocii, ducea o viață modestă, cu toate că-și putea permite mai mult, toată viața avusese job-uri bine plătite, fusese în funcții de conducere, chiar și acum, la 68 de ani, încă lucra la o mare firmă de nivel național, fiind unul dintre pilonii de bază.
Și totuși…M-am tot întrebat, de ce oare mai lucra? Poate că era felul ei de a socializa, de a nu rămâne închisă în casă, de a vedea oameni…Bineînțeles că poți face multe alte lucruri când ai o vârstă și niște venituri care-ți permit, dar… așa a fost Măriuca. Până în 13 martie 2024, viața ei era împărțită între familie și serviciu. Fără a ști că e ultima dimineață în care o primește la cafea, așa cum făcea de zeci de ani, verișoara ei sporovăiește liniștită de una, de alta, își dau întâlnire pe mâine, iar Măriuca pleacă la serviciu, așa ca în toate zilele de dinainte. Dar aceasta era o zi diferită, era ULTIMA ZI în care Măriuca a mai fost cu adevărat vie. Pe la ora 14, verișoara ei primește un telefon și este anunțată că Măriuca a avut un atac cerebral și că trebuie transportată la Cluj sau la Târgu Mureș.
Din acea clipă a fost în comă, operată la Cluj cu mare întârziere, avusese un anevrism care-i inundase creierul de sânge, iar stricăciunile s-ar părea că au fost ireversibile. Mă rog, amănuntele nu mai contează, cert este că a mai supraviețuit două săptămâni, timp în care nimeni nu știe dacă a mai simțit sau auzit ceva. Vă imaginați groaza ei dacă-i mai auzea pe cei din jur, dar nu putea reacționa nicicum?
Rămas bun Măriuca, acolo unde ești acum sper să-ți fie bine, să fi scăpat de spaima și de durerile ultimelor zile. Nu meritai să ți se întâmple asta, nimeni nu merită, dar fiecare dintre noi avem propriul drum, pe care pășim până în ultima clipă, fără a avea foarte multe alegeri și fără a ști dacă le-am făcut pe cele bune.
N-am vrut să vă întristez povestindu-vă această întâmplare, mai mult să vă ajut să vă treziți conștiința, să faceți un mic bilanț a ceea ce e musai de făcut și a ceea ce se mai poate amâna pentru mâine sau pentru totdeauna. Oricăruia dintre noi i se poate întâmpla ca firul vieții să i se rupă brusc într-o zi pe care o dorim cât mai îndepărtată, dar care știm cu siguranță că va veni. Ce facem până atunci, cum trăim clipele rămase, depinde doar de noi.
Aseară am văzut un film cu o crainică TV căreia un profet i-a spus că mai are de trăit o săptămână. Ce ați face dacă ați primi o astfel de veste? Cu cine ați dori să petreceți acea săptămână?
Gata cu gândurile triste! În fond, fiecare trăiește cum crede de cuviință, majoritatea nedorind să facă schimbări în viața lor, ceea ce nu-i treaba mea.
Cu un gând curat îndreptat spre Măriuca, vă doresc toate cele bune.
manuelasandablog 