Duminică toată lumea a mers la vot. Sau aproape toată lumea. Pentru că eu sunt un pic diferită, m-am gândit să-mi ”încerc” rucsacul cu care merg pe Camino, să văd dacă-mi mai ”vine”. L-am luat în spate, am închis toate click-urile (parcă aud cum sunau, click, click!) și… miracol! Dintr-o dată, am devenit pelerin. Pașii erau automat mai mari și mai siguri, spatele uitase să mă mai doară, iar privirea…privirea parcă deja începea să-mi scânteieze. Uite-așa, doar fiindcă purtam rucsacul cu care am împărțit sute poate chiar peste o mie de kilometri făcuți cu propriile-mi picioare.

Hmm! Dacă tot sunt pelerin, ar trebui să-mi încerc oleacă puterile, că doar vara e aci, iar dacă e vară, e…camino! Zis și făcut, urc în autobuz și merg preț de 15 km, așa, ca să nu mă chiar târăsc la întoarcere. Șoferul e de treabă și mă lasă fix unde zic, iar coborând din autobuz sunt instantaneu îmbrățișată de o căldură moale și umedă, exact ca în Spania. Dar mirosul, mirosul nu se compară cu niciunul dintre mirosurile din alte țări, fiindcă e atât de minunat de suav, încărcat cu parfumul a mii de flori ce zâmbesc soarelui după ploaia ce a răpăit acum două ceasuri, încât numai românii pot înțelege despre ce vorbesc. Și în Spania sunt mirosuri specifice: de pildă, cum miroase meseta în iulie e absolut fantastic, a grâu copt și cumva a praf uscat. Dacă ai fost o dată acolo, e imposibil să-l mai uiți. ȘI cântecul holdei tot acolo l-am auzit. Ați auzit cum cântă grâul? E incredibil sunetul pe care-l scoate, la început nici nu știam de unde vine, părea un instrument muzical celest.

Nu cobor bine și-mi dau seama că drumul meu va fi totuși destul de lung ca timp, sunt cam zero antrenată și la prânz am mâncat doar supa, felul doi urma să-l mănânc mai târziu, dar între timp mi-a venit ideea să plec la drum, cu o banană, o sticlă de apă și un pic de cafea drept provizii. Dacă știu că n-am mâncare, parcă de acum mi se face foame. Lasă că mă opresc la Baia de Arieș, sunt doar șase km și un pic până acolo. Da, dacă ești cu mașina e cinci minute, dar pe jos, e mai bine de o oră. Mă gândesc cu drag la înghețata de ciocolată pe care o voi savura când ajung la benzinărie și o iau la picior, trebuie să mențin un ritm cât de cât acceptabil, doar sunt la antrenament pentru camino, nu la plimbare prin parc.

Primul kilometru îl fac destul de repede, mă abțin să mă uit la ceas, de fapt am venit ca să mă bucur, nu să cronometrez. Mașinile mă ocolesc de departe, noroc că-i an electoral și s-au tăiat și buruienile de pe marginea drumului, pot merge înafara carosabilului. Tocmai când trimiteam un gând bun șoferilor care mă ocoleau, vâjj! aproape că-mi ia cotul o mașină ce vine din spate și o depășea pe alta. Noroc că eram înafara carosabilului. Nu știu ce e în capul șoferilor care depășesc când au pieton pe partea stângă, dacă face un pas spre șosea, dacă se dezechilibrează? Merită să ai un om pe conștiință doar pentru a face o depășire în trombă? Eu n-am făcut niciodată așa ceva și nici n-am de gând.

Fac vreo două poze, ajung la cascadă, unde niște copii se aleargă și râd. Stați acolo, să-mi faceți și mie o poză le strig în gând, dar n-am noroc, brusc se îmbarcă în mașină (acum mă gândesc că la mașină ar trebui să se spună se înmașinează, că îmbarcarea e în alte mijloace de transport) și pleacă, fără a mă mai aștepta. Nu-i bai, îmi fac un selfie nereușit, în timp ce mă bucur că lipsesc câinii care-și duc veacul pe aici.

Dar Cineva acolo sus mă iubește, fiindcă ajunsă în Sartăș la banca pe care mă odihnesc de obicei, tocmai când era să plec, oprește o mașină cu două doamne, care m-au pozat și pe mine. De fapt scriu aceste rânduri fiindcă am pus o poză pe Facebook și majoritatea celor care au văzut-o au crezut că sunt pe camino.

Cumva am ajuns la Baia de Arieș unde mi-am burdușit rucsacul cu carbohidrați (bine zice cine zice să nu mergi flămând la cumpărături). Am mâncat o superînghețată cu ciocolată și vișine și m-am ținut de drum, că nu-l făcusem nici jumătate.

O vacă ce ieșea din tufișuri și trecea impasibilă șoseaua m-a făcut să zâmbesc, oare cum ar suna un slogan de felul: ”Fii calmă ca o vacă!” Cred că toate femeile s-ar simți jignite, dar n-ar avea de ce. Vaca e un animal frumos și folositor, de un calm desăvârșit.

Am trecut și de Fagul Împăratului, care anul acesta are frunzele verzi și cu o ultimă sforțare, am urcat la crucea din curba de la Valea Lupșii. De aici am făcut poze astă iarnă, când ziceam că În Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos! Vă arăt cum e acum, ca să vedeți că într-adevăr e frumos.

Ei, cred că ar trebui să mă opresc, observ că scriu rar, dar când mă prinde valul, nu pot pune punct. Așa că pun punct și virgulă, ca să ne reîntâlnim curând.

Manuela Sanda Băcăoanu