Prima întâlnire cu Oceanul a fost spectaculoasă. Eram la San Sebastian, după o noapte în care venisem pe jos, prin ploaie, de la Irun. Se întâmpla acum 9 ani. Cum eram nedormită, dimineața era cețoasă iar eu pășeam în dodii, numai ce apare: imens, verde, dar cumva prietenos printre clădirile frumoase ale orașului. În prima clipă am crezut că visez, deoarece întâlnirea a fost neașteptată, având în vedere că nici nu mai știam pe ce lume mă aflu, apoi i-am zâmbit și am urmat drumul de-a lungul plajei galbene și umede. Era dimineața devreme, orașul se trezea, dar eu tare-mi doream să dorm, lucru care s-a întâmplat abia spre seară, după alți kilometri și alte oboseli.

De atunci, ne-am mai întâlnit de multe ori; câteodată pentru câteva momente, alteori pentru ore lungi de conversație și de priveliști dintre cele mai neobișnuite.

Anul acesta am avut cea mai lungă conviețuire, dat fiind faptul că am străbătut Camino Portughez de Coastă. Ca de fiecare dată, întâlnirea mi-a provocat fiori în stomac, era așa, ca un fel de îndrăgostire, o stare pe care o ai doar în preajma a ceva ce iubești mult. Peisajele erau ca desprinse din cărți de povești, cu pietrișuri și mici lacuri formate la flux, cu plaje sălbatice vizitate doar de pescărușii ce țipă neîncetat, cu poteci presărate cu mici floricele de deșert albe, galbene și mai rar de alte culori…

Când ești obosit și ți-e prea cald, privești spre apa fără de sfârșit și-ți spui că mai poți un pic, că zăpușeala nu te dă gata, că mai ai apă destulă până la prima așezare, că…

Haha! O mică cireadă de vaci face plajă. Întinse comod la soare, pe un tăpșan la 20 de metri de Ocean, rumegă liniștite și fericite. Asta cu ”fericite” am pus-o de la mine, dar s-ar putea să fie adevărat. Oricum, sunt sigură că nu-și dau seama de măreția locului în care se află, dar poate totuși au și ele un sentiment, ceva, care să le deosebească de vacile din alte părți ale lumii.

Zilele trec pe nesimțite, Oceanul e tot acolo, în fiecare zi altfel. Azi parcă nici nu-mi mai place atât de mult, e puțin îmbufnat după ploaia de azi-noapte, poate el să-mi arate tot felul de forme de relief și plante pe care le vezi doar aici, parcă nu mai sunt atât de entuziasmată. Din urmă, vine un pelerin cu o boxă ce urlă o melodie în limba spaniolă, iar el merge bâțâindu-se. E bondoc și destul de corpolent, foarte roșu la față, mă tem să nu pățească ceva. Dar n-a pățit, l-am văzut și a doua zi, era bine-merci.

Acum, mersul pe țărmul Oceanului mi se pare aproape banal; ce dacă e acolo? Să fie sănătos, mai e puțin și ne vom despărți, așa că nu vreau să leg o prietenie mai strânsă decât e cazul…

Vedeți, așa suntem noi, oamenii. Când primim un dar pe care ni-l doream mult sau chiar într-o relație, la început suntem în culmea fericirii, apoi, încet încet ne obișnuim cu noua situație, ca mai apoi să ni se pară că, de fapt, ni se cuvenea. Dispare misterul, bucuria, lăsând locul obișnuinței și banalului. Persoana de lângă noi este tot cea pe care o vedeam la început cu ochii îndrăgostiți, dar acum, după o vreme petrecută împreună, ni se pare că nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i capta atenția, pentru a-i arăta că e importantă pentru noi.

Nimeni și nimic nu ni se cuvine, trebuie să fim recunoscători pentru cei care ne însoțesc pe drumul vieții și să le arătăm că ne pasă, că suntem alături de ei, bucuroși și neplictisiți, că vrem să facem lucruri interesante împreună, să cunoaștem acea parte a lumii pe care încă n-am avut ocazia sau curajul de a o descoperi.

Cam atât pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu

Începusem cu ceva vreme în urmă să vă povestesc despre camino de anul acesta, dar între timp au avut loc diverse evenimente, plecări, sosiri, plus defectarea celor două laptopuri, așa că mi-a fost peste putință să mai scriu, nu că cineva ar arde de dorința de a afla noutăți din trecut.

Dar dacă tot am promis, mai bine mai târziu decât și mai târziu, cum zicea un coleg de serviciu pe vremea când eram cu vreo 30 de ani mai tineri, iar ”târziul” ăla părea să nici nu existe. Bun, n-am prea multă vreme că acum e chiar târziu și vreau să merg la culcare, așa că…scurt-concis (cum zicea un alt personaj, la ședința de partid).

Camino de anul acesta a fost pentru mine mai greu decât celelalte, nu numai din pricină că între timp n-am devenit mai tânără, ci pentru că am dus de acasă cu mine și o durere de spate, care m-a sâcâit tot drumul. Și cum eram eu așa, cătrănită pe durerea mea de spate căreia i se mai adăugau și inevitabilele dureri de picioare, când am făcut bilanțul primelor trei zile, am constatat că pierdusem deja o mulțime de lucruri, urma să mă pierd pe mine însămi la un moment dat, dacă-mi păstram atenția la aceleași cote înalte.

Ca să fac o listă succintă, i-am pierdut pe primii doi El Bățo din anul acesta, dar și două sticle de apă, luate de la Decathlon. Pe prima bănuiam unde o putusem uita, de fapt probabil îmi căzuse când mă oprisem să mă schimb, fiindcă se făcuse cald, poate și din pricina terenului accidentat pe care eram nevoiți să umblăm, punțile pelerinilor fiind în renovare.

Despre a doua, să mă bați că nu mai știam unde scăpasem de ea. Plecasem la drum amândoi cu câte două sticle, dar Ștefan tot comenta că el are nevoie doar de una. Ei bine, în doi timpi și trei mișcări, am rămas amândoi numai cu câte una.

Hai că peste pierderile enumerate mai sus puteam trece, dar când mi-am dat seama că mi-am uitat pălăria mea mov, special pentru camino cumpărată direct din China, am crezut că fac infarct. Și unde credeți co o uitasem, tocmai la cel mai nenorocit albergue la care am stat vreodată, supraaglomerat și cu persoane care credeau că-s la ele, în bucătăria de acasă, nu într-un loc în care trebuie să-i respecți pe ceilalți.

Doar faptul că într-una din zile am ajuns la un albergue de pe malul oceanului și chiar am făcut un pic de plajă, a mai atenuat din jalea primelor zile. Vă las aici niște fotografii, poate vă interesează.

Eh, distracție plăcută, eu merg la culcare.

Manuela Sanda Băcăoanu