Gata, încep și eu să cred că vine toamna. E prima dimineață când am închis ușa de la bucătărie (toată vara stă deschisă, pentru ca Masha să circule fără restricții și fără slugi care să deschidă/închidă ușa după ea), prima dimineață când peste tricou mi-am luat un pulover și prima dimineață un pic tristă, de foarte multă vreme. Nu e tristă fiindcă se schimbă anotimpurile, toamna e ceva firesc. E tristă din pricina ploii mocănești pe care de fapt o așteptam de ceva vreme, în grădina mea mai sunt încă multe plante care au nevoie de apă. Deci nici măcar ploaia nu e cauza tristeții, ci poate lipsa luminii, a soarelui bine ascuns sub pătura groasă a norilor.

În timp ce-mi preparam micul dejun, un terci de ovăz cu fructe, semințe și scorțișoară, mi-am adus aminte de a doua zi petrecută anul acesta la Porto. În mod normal, n-am mai fi avut de ce să ajungem acolo, din Porto începusem drumul nostru pe Camino Portughez de Coastă, iar după ce ajungeam la Santiago de Compostela trebuia să ne îndreptăm spre Madrid, de unde luam avionul spre țară. Ei, dar socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, așa că , ce să vezi, am ajuns din nou la Porto pe drumul de întoarcere, printr-un concurs de împrejurări cu care nu vă mai plictisesc.

Eram deja pentru a treia oară aici și s-a dovedit că poți vedea aceleași locuri și lucruri în mod diferit, în funcție de starea sufletească sau pur și simplu, de starea vremii. Am ajuns în Porto pe la 16,30, dar pe o vreme total diferită de cea de la plecarea pe camino. Soarele strălucea vesel, iar noi aveam câteva ore la dispoziție până când luam autocarul spre Madrid, așa că am plecat la plimbare. Da, acum era plimbare, mai ales că vremea era atât de frumoasă. Nu era nici cald nici frig, numai bine de umblat și privit.

Era după câteva zile de ploaie și vreme mai închisă și aici, zile pe care noi le petrecuserăm la Finistere, dar despre asta voi vorbi, poate, cu altă ocazie. Treceam pe străzi pe care mai fusesem cu două săptămâni în urmă, dar atunci prin ceață și bură, iar acum luminate de soare. Incredibil cât de diferit ți se poate părea un oraș, văzut în ipostaze diferite. La fel ca atunci am urcat pe poduri, am urcat la mănăstire, dar am găsit și un parc minunat, foarte populat, plin de oameni de toate vârstele, care se bucurau de vremea bună. Copiii zburdau ca iezii primăvara, iar bunicii zâmbeau fericiți, privindu-i de pe bancă.

Parcul urca pe un delușor, iar de cealaltă parte surpriză, sute de oameni se așezau pe iarbă ascultând un bărbat ce cânta la chitară, în timp ce un mare ecran aștepta mai jos să-și dovedească utilitatea. Am stat și noi o vreme, în fond, n-aveam nicio grabă. Vânzători ambulanți treceau printre spectatori, îmbiindu-i cu bere rece, gustări și alte bunătăți. La început am crezut că e o petrecere locală, apoi ne-am dat seama că de fapt marele ecran găzduia campionatul de fotbal. Aha! Ia uite, o bună ocazie pentru capital electoral; și la ei erau alegeri.

Și apoi s-a făcut noapte și am plecat spre autogară.

Și-am încălecat pe-o șa… dar nu înainte de a vă arăta câteva poze.

Uite-așa, amintirile ”călduroase” ne ajută să trecem peste zilele mohorâte de început de toamnă.

Manuela Sanda Băcăoanu