Aseară vorbeam cu o prietenă, iar la un moment dat ea mi-a zis că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă. În acea clipă mi-am amintit de o întâmplare cu biciclete, cred că ultima dată când am urcat în șaua uneia. Să tot fie vreo 18 ani de-atunci, nu-mi amintesc exact, știu doar că eram cu Ștefan la rudele din Moldova și era toamnă, tocmai la culesul porumbului.

Fiind noi oameni de treabă, am zis să o ajutăm pe una dintre surorile soțului meu la culesul porumbului. Asta era în seara sosirii noastre. A doua zi dimineața urma să mergem pe la ei și să plecăm împreună pe câmp. Mare mi-a fost mirarea, dar și groaza, când am văzut înșirate pe lângă gard vreo 5-6 biciclete. Dacă vă povestesc despre vasta mea experiență în ale mersului cu bicicleta, veți înțelege de ce.

Am început, ca toată lumea, cu tricicleta. Aveam cam 5-6 ani și o primisem de la verișoara mea, pentru care devenise prea mică. Eu eram foarte mândră cu ea, avea șaua din lemn și era verde. Orice venea de la verișoara mea era foarte bine primit. Chiar și rochițele pe care le purtase și ea mi se păreau mult mai frumoase decât rarele rochițe noi pe care mi le cumpărau părinții. Partea cea mai grozavă era când mergeam cu tricicleta pe șoseaua aflată în proces de asfaltare, iar vecina mea, cu o tricicletă albastră, nouă și mult mai fițoasă decât a mea, alerga după mine cu vehiculul în brațe, că altfel nu mă putea prinde.

Ei, asta a fost perioada mea de glorie. Când am trecut la biciclete, ea a primit un Pegas, iar eu, doar împrumut, bicicleta mamei mele, cu care făcea naveta la școala aflată la 2 km. Pot spune că niciodată n-am stăpânit ca lumea o bicicletă, nici prea des n-am avut ocazia să merg cu una.

De aceea, când am văzut bicicletele rezemate de gard, mi s-a făcut pielea de găină. Cum eram la începutul mariajului nu puteam să mă fac de rușine, așa că, vrând-nevrând, am urcat pe bicicleta care mi s-a oferit. Să nu credeți că erau cine știe ce biciclete, erau niște vechituri, bune doar de mers la câmp. Ei, mersul spre tarlaua de porumb s-a desfășurat în condiții cât de cât bune, am avut noroc că a început un urcuș, așa că de acolo am mers pe jos.

Distracția însă a avut loc la întoarcere. Când am terminat munca, Ștefan și toți ceilalți au urcat pe biciclete și…duși au fost. Parcă mă văd și acum, pe vârful dealului, singură printre păpușoi. Am zis, fie ce-o fi și am ”săltat” și eu în șa. Și zvrrr, pe deal în jos, pe o cărare de 30 de cm, apoi pe malul unui pârâu, cu inima cât un purice, făcând tot felul de acrobații ca să mă mențin în șa și pe cărare, prin pietricelele care făceau bicicleta să se zdruncine, a fost , cred, una dintre cele mai mari încercări din viața mea. Oricum, nu de multe ori mi-a mai fost atât de frică. Când am ajuns în sat, nu-mi venea să cred că am reușit să nu cad.

Bineînțeles că am ajuns ultima, dar nimeni nu-și făcuse vreo problemă, habar n-aveau prin ce trecusem eu. Cu fundul bătucit, m-am așezat și eu la masă, împreună cu ceilalți.

Oricum, la cină i-am spus lui Ștefan că mâine eu voi merge pe jos, cu toate că era pe alt deal, la altă soră, în cu totul altă direcție. Spre surprinderea mea, toată lumea a mers pe jos a doua zi. Le sunt și acum recunoscătoare.

Cam asta ar fi , deci pușchea pe limbă cui mai spune că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă, fiindcă asta ar fi grav.

Să aveți o seară faină!

Manuela Sanda Băcăoanu