Anii tac și trec, se perindă pe cerul vieții uneori precum norii albi și pufoși pe un cer senin de vară, iar alteori ne arată fața lor furtunoasă, cu tunete și fulgere, cu vijelii nemaivăzute, aducându-ne teama în suflete. Am trăit cam de toate în acești 13 ani .

De ce 13? Foarte simplu, pentru că, în 23 iulie 2012 porneam pentru prima dată în ceea ce consideram că va fi aventura vieții mele, plecam pe Camino de Santiago. Am vorbit despre această primă călătorie a mea de nenumărate ori, am scris și o carte care s-ar părea că încă mai are căutare. Tocmai azi, o prieternă bună ajunge la Santiago de Compostela, făcând un traseu pe care eu încă nu l-am parcurs și care mă tentează teribil, cine stie, poate anul viitor îi va veni rândul. Simt că am un mesager care mă duce din nou acolo, în locurile pe care dacă le-ai străbătut măcar o dată cu piciorul, nu le mai uiți nicicând, ba te cheamă mereu înapoi, pe alte și alte trasee, cu alte și alte peripeții și povești de istorisit în serile de iarnă, când soarele arzător al Spaniei ne mai încălzește doar sufletele și amintirile.

De atunci am trăit multe , am aflat cum e să rămân fără părinții care mă sunau în fiecare zi și trăiau fiecare pas alături de mine, cum e să simt neîncetat golul lăsat de plecarea lor din viața mea, cum e să nu-i pot suna ca să le aud glasul și ca să le dau vreo veste neînsemnată, dar pentru noi plină de sens.

Au trecut ani de când s-au dus, dar viața n-a mai fost la fel după aceea și probabil nu va mai fi niciodată la fel. Ia uite, voiam să mă laud că din 2012 și până în prezent am mai fost de 5 ori pe diverse trasee de pe camino, iar eu plâng ca proasta. Numai cine nu mai are părinți mă poate înțelege, iar ceilalți n-au nici cea mai mică idee cât de fericiți sunt.

S-ar părea că într-adevăr prima mea călătorie pe jos spre Santiago de Compostela a fost ”schimbătoare de destin”, deoarece de atunci am privit viața și tot ceea ce se întâmplă în jurul meu cu alți ochi, am reușit să-i ascult și să-i ajut mai mult pe cei din jurul meu, am devenit prietenă cu o mulțime de oameni care au venit spre mine cu gânduri bune, dar am și renunțat la relații toxice, care-mi secau energia.

Una peste alta, trebuie să dăm uneori cu capul în pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos, iar asta mie mi se întâmplă foarte des la propriu, atunci când intru în solar. Dacă luăm viața ca pe o curgere care nu ”ni se întâmplă” ci la care suntem în cea mai mare parte autori, dacă nu dăm tot timpul vina pe alții pentru evenimentele negative (era să zic nașpa) din viețile noastre, s-ar putea să avem surpriza ca multe să se schimbe, să nu mai avem nevoie de niște lecții, dacă tot le-am învățat. Din nefericire, acest lucru este la îndemâna unei mici părți dintre oameni, e mai ușor să învinuiești pe oricine altcineva decât propria persoană pentru ceea ce nu-ți place.

N-am mai scris tare demult, asta a fost de antrenament. Vă rog să fiți indulgenți!

Manuela Sanda Băcăoanu