Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.
După bine-meritata noastră excursie în Turcia, nici n-am apucat bine să mă dezmeticesc, că am intrat direct ”În pâine”, participând la un curs de terapie Bowen pentru diabet. Cu gândul tot la vacanță, am mai lăsat mai jos câteva poze, dar acum gata, ne ocupăm de lucruri serioase.
Cum diabetul este una dintre bolile cele mai frecvente și cu implicații foarte mari în sănătatea oamenilor , imi doream mult să particip la acest curs. A fi terapeut înseamnă să fii mereu în slujba celor care au nevoie de ajutorul tău, dar să te și perfecționezi necontenit.
Sunt foarte încântată că am participat la acest curs care mi-a oferit informații deosebit de valoroase, pe care am început deja să le pun în practică. Am învățat protocolul pentru diabet și stres, care are un mare rol și pentru femeile care se luptă cu simptomele menopauzei. Într-un cuvânt, aproape toată lumea poate beneficia de aceste ședințe speciale de terapie Bowen.
Nu în ultimul rând, vreau să-i mulțumesc profesoarei noastre Mihaela Apetrei, care a făcut ca cele două zile petrecute împreună să treacă în zbor, ne-a dat toate informațiile cu o voce caldă și ne-a făcut să ne simțim acasă.
Am fost o grupă de femei faine, fiecare specială în felul ei, dar care ne-am armonizat în mod plăcut. Marcela Câmpian ne-a urmărit îndeaproape, ” dându-ne peste mână” când greseam vreo mișcare. (Glumesc, am simțit-o ca pe un mentor care vrea să dea totul învățăceilor ei).
Dacă credeți că aveți nevoie, întrebați-vă terapeutul Bowen dacă știe acest protocol.
Azi mi s-a îndeplinit un vis vechi: am zburat cu balonul cu aer cald. Speram din toată inima ca acest lucru să se întâmple acum, dar era gata-gata ca șansa să -mi fie refuzată. Luni și marți n-au zburat baloanele din cauza vremii, azi fiind, aș putea spune, ”ultimul balon”.
Trezirea la ora 4,45, o cafea ”furată” în grabă de la restaurantul hotelului , îmbarcarea în microbuse și… plecarea spre marea aventură. Rezervările se fac cu câteva zile înainte, așa că, dacă nu te hotărăști din timp, s-ar putea să nu mai ai loc în nicio nacelă.
În vreo 20 de minute, eram deja pe câmp, unde în mod foarte misterios baloanele începeau să vină, ca niște mari păsări de noapte ce încă nu și-au deschis aripile, sunt cumva lipsite de vlagă. Dar asemeni calului lui Făt-Frumos, încep a se hrăni cu flăcări și prind contur, întâi se ridică într-o rână, apoi, le vezi în toată măreția lor. Spectacolul e foarte impresionant chiar și atunci când ești încă jos, e cumva ca un ritual ancestral, mă simt ca un Icar ale cărui aripi nu se vor topi la căldura soarelui.
Încet-încet se luminează de ziuă, urcăm în nacela pe jumătate ocupată de un grup de coreeni, adică eu sunt mai mult urcată, Ștefan mă împinge de fund, iar un coreean mă trage de o mână. Uf! Am urcat 32 de turiști, alături de un ”căpitan” și un ajutor. Balonul mai are nevpie de ceva ”jăratic”, de jos e susținut de încă două persoane cu niște frânghii groase, apoi ușurel, tocmai la momentul oportun, cei de jos scot frânghia, iar noi ne ridicăm fără cel mai mic balans, acum mă simt ca un fluture imens, dar incredibil de ușor.
Și…zburăm!
Senzația este una ce nu se poate descrie, suntem oameni-păsări, oameni fluturi, oameni -Icari. Binecuvântez clipa în care am găsit această excursie, e cel mai frumos dar pe care mi-l puteam face. Ștefan a venit și el, cu toate că la început nu prea voia. Dar când și-a dat seama că frica n-are nimic de-a face cu această experiență, a fost încântat că s-a lăsat convins.
Acum când scriu stau în pat la hotel , iar dacă închid ochii, am din nou senzația zborului. Cred că a zbura cu balonul este unul dintre lucrurile pe care fiecare om merită să-l încerce o dată-n viață.
Din păcate, după 45 de minute mirajul s-a sfârșit, am aterizat exact pe platforma cu care venise balonul la început, care fusese adusă de către cei ce rămăseseră la sol. Am fost primiți cu șampanie (pentru copii, că turcii nu beau alcool în mod oficial), apoi ne-am întors la hotel, pentru micul dejun. La 9,15 am pornit din nou spre Antalya, unde vom mai sta trei nopți.
Ziua de azi a fost de departe cea mai grozavă pentru mine, am bifat o dorință pe care nu eram sigură că mi-o voi îndeplini.
Aaa, era să uit!. Știți câte baloane se ridică în zilele fără vânt? O sută cincizeci.
150 X 32 X 190 euro =… vă las pe voi să calculați
Ei, acum la culcare, sunt foarte în urmă cu somnul.
Ziua de azi a început la o fabrică de covoare. La început, am strâmbat din nas. Cine cară covoare de aici? Dar experiența a fost dintre cele mai plăcute. Am toată admirația pentru munca migăloasă a acestor femei, care lucrează câteva luni la un covor, centimetru cu centimetru. Sunt covoare care au 400 de noduri pe centimetru pătrat, pentru care se lucrează 2-3 ani și costă 200 de mii de euro. Materia prima este lâna, bumbacul si mătasea. Am aflat în mare tot procesul tehnologic de la viermele de mătase până la covorul care-ți ia ochii cu frumusețea lui. Noi n-am cumpărat nimic, dar au fost persoane care au cumpărat câte un mic covoras cu 300 de euro, după negocierea obligatorie în Turcia.
Apoi, ne-am dus la Valea Călugărilor. I se spune așa, deoarece aici au fost mai multe mânâstiri. Am văzut capela în care Sf. Simion și-a petrecut ultimii 40 de ani de viață, departe de oamenii care-l asaltau ca să se roage pentru ei. ( Nu, nu e vorba de personajul cu același nume din vremurile noastre).
Ai spune că în Cappadocia toate formațiunile stâncoase sunt la fel și totuși, privind mai atent, fiecare loc are particularitățile lui.
După Valea Călugărilor, am ajuns la Muzeul în aer liber Nezve, un loc deosebit de interesant. Pe văile a trei râuri care în prezent sunt secate, s-au refugiat primii creștini, care erau vânați de către împăratul Iustinian. Erau mai multe mânăstiri și aici, dar în principal una de femei și una de bărbați. Cred că trăiau aici și oameni simpli, care nu erau călugări, deoarece ghidul turc ne-a spus că la un moment dat erau vreo 35.000 de oameni în această zonă.
La întoarcere, am făcut un mic popas pe Valea Cămilelor, lucru care se vede clar și din poze.
S-ar părea că ambele variante sunt corecte și acceptate. Ceea ce nu știam însă până azi despre acest ținut, este cât de minunat poate fi. Am văzut într-o singură zi atâtea locuri, încât aș putea povesti despre ele o săptămână întreagă. Din propria-mi experiență știu însă că dacă nu bat fierul cât e cald, după ce trece timpul e mai greu de modelat, iar mie mi-e mai greu să reiau un subiect.
Voi încerca să vorbesc succint despre fiecare loc pe care l-am vizitat, ca să nu cad iar în păcatul amânării ( mai nou i se zice procrastinare, nu știu care este etimologia cuvântului).
După un mic-dejun la care singurul regret ar fi că nu poți gusta nici a zecea parte din bunătățile care ți se oferă, am pornit spre ”Cele trei frumoase”, trei stânci care seamănă cu Babele noastre și care au o legendă ce sună cam așa: un băiat sărac s-a îndrăgostit de fiica regelui, s-au căsătorit în secret și au avut un fiu. Regele nu era deloc de acord cu acest lucru, iar tânărul cuplu, sătul să se tot ascundă, l-a rugat pe Allah să le scurteze chinul, așa că au fost transformați în cele trei pietre.
Prognoza pentru ziua de azi era foarte rea, mai mult ploaie, dar eu m-am gândit că ar fi bine să plouă doar când suntem în autocar, iar când coborâm, să fie timp frumos. Ei bine, chiar așa a fost! Când am coborât la ”Frumoase” picura, dar imediat a ieșit soarele. Și ca să nu mai repet, de fiecare dată când am vizitat câte un obiectiv, soarele ne zâmbea printre nori. A fost o zi foarte specială.
Apoi am mers la Valea Porumbeilor, o vale în care pe vremuri (acum 4000 de ani) ca în toată această zonă de fapt, locuiau hitiții, un popor foarte inventiv. Din cenușa unor vulcani care erupseseră cu 3 milioane de ani în urmă, combinată cu apă rezulta tuful vulcanic, din care aceștia și-au construit locuințe foarte confortabile pentru acele vremuri, în care iarna era cald, iar vara era răcoare. Zona era de asemenea plină de porumbei, care aveau diverse job-uri: unii erau mesageri (e-mailul de acum sute sau mii de ani), ouăle se foloseau pentru obținerea vopselelor pentru pictură, iar găinațul (sau porumbațul?) era folosit ca îngrășământ.
De la porumbei am plecat la castelul Uchisar, alcătuit din același tuf vulcanic. I se mai spune Castelul frigider, deoarece acolo își țineau locuitorii proviziile vara, până la apariția frigiderelor. Tot ce am văzut azi pare de domeniul fantasticului, parcă e butaforie pentru un film , nu realizări ale naturii și ale omului laolaltă.
Dacă încă nu v-ați plictisit mai am a vă povesti despre Valea Îndrăgostiților, care are o legendă asemănătoare cu Frumoasele. Ghidul nostru zicea că dacă te îndrăgostești aici, vei fi fericit toată viața. Dacă nu, nu înseamnă că nu poți fi fericit. Cristi e un glumeț.
Și uite-așa, am pornit spre Orașul Subteran, de fapt aceleași construcții de acum mii de ani, pe care turcii știu să le exploateze la maxim. Am aflat că la primul nivel se adăposteau animalele, iar oamenii mai jos, în adâncul pământului. Aveau și o ușă ce seamănă cu o piatră de moară cu care închideau gura galeriei în care se refugiau când veneau și peste ei năvălitorii din Asia. S-ar părea că turcii ne făceau nouă ce le făcuseră și lor alții. Nu-i nimic, că acum noi năvălim peste ei, le locuim hotelurile și le mâncăm mâncarea, incredibil de gustoasă, de multă și de variată.
Am uitat să vă zic, prin gaura ușii, îi ”gâdilau” la burtă pe năvălitori. Eu îmi și închipuiam cum veneau mongolii sau care or fi fost și se așezau cu burta pe gaură, ca să fie căsăpiți.
Am uitat să vă spun, simbolul Cappadociei este calul, de aceea atâția cai.
Dacă mai puteți, mai am o singură oprire, într-un loc cu o priveliște uimitoare, o cafenea unde se bea cafea cu fistic și se mănâncă înghețată cu rădăcină de orhidee.
Ei, iar după atâta umblat și scris merit și eu un pic de odihnă, că mâine o luăm de la capăt.
Azi a fost o zi foarte plină. Am plecat din Antalya pe la ora 8 înarmați cu multă răbdare, deoarece aveam de străbătut 600 de kilometri până în Cappadocia. Munții Taurus ne așteptau plini de zăpadă, un drum incredibil de frumos, mult mai frumos decât se poate vedea în pozele făcute din fuga autocarului.
Ne-am oprit la Moscheea Mevlana, a dervișilor zburători, un loc plin de istorie și tradiții, unde, pe lângă alte morminte, am dat și de cel al lui Sinan Pașa. Nu știu dacă e acel Sinan Pașa despre care am învățat și noi la istorie…
Apoi, am fost la Sultahani Caravanserai, un fel de han de acum 500 de ani, unde negustorii se adăposteau în drumurile lor comerciale. Suntem pe Drumul Mătăsii. Clădirea în care se adăposteau animalele este chiar mai impunătoare decât cea în care se adăposteau oamenii și poartă, peste secole, mirosul specific. Nici nu-mi vine să cred că mirosul unei cămile care a trăit acum câteva secole persistă până în zilele noastre.
Pe la ora 19 am ajuns în sfârșit la hotelul de 5 stele la care vom sta trei nopți. După o masă incredibil de bogată am fost la seara turcească, un spectacol interactiv foarte reușit, unde ne-am distrat de ne-au mers fulgii. Am râs, am dansat, am admirat dansatorii, chiar mi-a plăcut.
Acum aici e trecut de ora 23, sunt după o zi foarte plină, de aceea am scris cam telegrafic. Poate mâine voi fi mai inspirată, când mergem în Valea Îndrăgostiților și Orașul Subteran. Noapte bună!
Antalya-pentru oameni curajoși sau iresponsabili, într-un cuvânt, pentru oameni ca noi. N-aș putea zice că suntem nici prea curajoși, nici prea iresponsabili, dar azi, când ne-am uitat în jur, am făcut ca Ion Creangă. Nu eram doar noi, mai erau incă vreo 130 de oameni asemenea nouă.
Găsisem o ofertă foarte bună în Altalya și Cappadocia încă din ianuarie, iar acum, cu războiul care-i adună pe toți românii acasă de prin Orient, noi ne-am gândit să plecăm. Firma cu care am venit e din București, așa că azi noapte am călătorit cu trenul de la Cluj la București, iar azi, cu avionul în Antalya. Cu toate că e vineri 13, toate au mers șnur. De fapt, 13 este ziua mea norocoasă. Prima zi a fost pe lângă obositoare și reușită, suntem cazați la un hotel de 4 stele (cel cu îngerul pe frontispiciu, în poză seamănă cu o biserică).
Săptămâna trecută, eram cu Ștefan în mașină, iar eu, cu un aer candid, l-am întrebat: Turcia e în Orientul Mijlociu? Nu, e în Orientul Apropiat mi-a răspuns el. Iar eu: Ce bine! Și am râs amândoi, ca proștii.
Da, e un fel de țara arde și baba se piaptănă, dar s-ar părea că trebuie să ne obișnuim să trăim într-o lume diferită de cea pe care o cunoșteam, o lume frământată de conflicte, o lume în care clima nu mai este predictibilă, o lume în care unora le e frică și de umbra lor. Cei ce se adaptează mai rapid, au mai multe șanse la supraviețuire.
Ei, haide, că n-o fi viitorul atât de negru. Atâta timp cât NATO prin persoana lui Trump ne face ochi dulci, Zelenski se îmbrățișează cu Dan, suntem din ce în ce mai aproape de a deveni buricul Europei
Vă cuprind și vă sărut, mă așteaptă cina! Mâine, spre Cappadocia. Abia aștept!
Azi s-ar zice că n-am făcut mare lucru, și totuși… A fost una dintre zilele incredibile petrecute aici. De ce? Pentru că mi-am dat seama că am devenit parte a acestui loc, am bătut toate străduțele și toate împrejurimile, mă recunosc barmanii la cafenea, am prieteni care-mi scriu emailuri… Ce mai, m-am aclimatizat !
Când am urcat prima dată pe stânca de la Sanctuario, am privit în jur și am rămas fără cuvinte în fața atâtor frumuseți. Dar tot ce știam, era că Muxia se întindea la picioarele mele. Atunci vedeam, dar nu știam. Încă n-au trecut două săptămâni de când sunt aici, dar când privesc din același loc, pot spune: faro Vilan, biserica Maicii Domnului, drumul spre far, un sat al cărui nume încă nu l-am aflat, Camino de la Santiago, dealul cu Albergue Publico (unde locuiesc eu), Camino de Fisterra, plaja Lourido, Oceanul, Oceanul, Sanctuario… Am făcut o descriere de 360 de grade.
Pentru mine, totul are o noimă acum, geografia mea e aceea pe care am văzut-o cu ochii mei, nu cea tocită din manuale cu poze vechi. .
Și pentru că vorbeam despre satul al cărui nume nu-l cunosc, pe la 5 am pornit în explorare, cu toate că știam că-i foarte departe. Am mers mai bine de o oră pe un drum minunat, străjuit de pini și eucalipți, am reușit însă doar să mă apropii. Era tot prea departe, iar când am ajuns la o imprejmuire în care stăteau doi cai, am hotărât să mă întorc. Nu din pricina cailor, ei erau prietenoși, chiar au venit la gard ca să mă salute, dar din apropiere se auzeau latrănd total neprietenos niște câini. Ajunsesem la marginea unui alt sat, nu era nici țipenie de om, dar nu puteam spune că e „sat fără câini”.
Probabil satul acela va rămâne de explorat cu o altă ocazie, mâine mai fac o încercare să ajung la Muros . Dar să nu uit, în seara asta am avut o discuție foarte plăcută cu un pelerin din Australia, grec la origine. Nu știa nimic despre România, așa că i-am impuiat capul. M-a întrebat dacă viața mea e grea în România și i-am spus că nu pot să mă plâng. În general, oamenii harnici și capabili nu se pot plânge în România. Uite, am venit aici ca să exersez limba spaniolă, dar mi-am îmbunătățit în mod substanțial engleza. E în regulă, pentru spaniolă mai vin la anul. Ei, să aveți o noapte lungă și să vă fie cald. Am uitat să întreb dacă aici se schimbă ora. Mă duc acum. Manuela Sanda Băcăoanu
Azi dimineață am plecat la Muros. Atâta doar, că n-am mai ajuns. Ce-i drept, când a sunat deșteptarea la ora 7, cu sacul de dormit în brațe m-am dus să opresc telefonul și m-am întors în pat.
Pe la 9 am hotărât că e o oră bună pentru a mă da jos din pat și pentru a hotărâ ce fac cu viața mea azi. Când am văzut că mai am un autobuz la 10,45 la CEE, cu schimb spre Muros, am intrat în viteză. Fără alte detalii, abia după ce am stat o oră la CEE (așa se numește localitatea) mi-am dat seama că nu are rost să mai merg la Muros, fiindcă-mi rămăsese doar o oră și ceva de stat acolo, altfel nu mai prindeam autobuzul spre Muxia. Uf! Cred că n-ați priceput nimic.
„Nu-i nimic, mă mai plimb pe aici, apoi mă întorc la Muxia. Poate mâine voi avea mai mult noroc!” M-am plimbat un pic, apoi, am întâlnit-o pe Maria. A fost dragoste la prima vedere și cu cățelușa ei, Lulu. Am întrebat-o pe Maria ce aș putea vizita, dar ea nu prea știa, locuia doar de două săptămâni în Corcubion, care se vedea în depărtare, pe faleză. Bună idee, merg până la Corcubion. Oricum, am trecut de mai multe ori cu autobuzul, dar niciodată pe jos.
Era o vreme atât de bună pentru plimbare, încât nici n-am știut cum am ajuns acolo, tocmai când se auzea dangăt de clopote la biserică. Să merg la biserică mă gândesc, că altceva de vizitat nu cred că este pe aici. Zis și făcut, dar… La biserică, de fapt lângă biserică mă aștepta surpriza: ERAM PE CAMINO! Yuy! Mă uit la ceas, 13,30 (Pierdusem o grămadă de timp fără niciun scop. Unii fac asta o viață întreagă și nu se simt vinovați.) FISTERRA 15,8 KM scria pe piatră. Măi, să fie! Hai să-mi încerc puterile! Știam că de la Fisterra la Muxia este un autobus la 17, deci aveam toate șansele să ajung.
„Si dă-i si luptă, ca la pasopt!” vorba lui Gagamiță Dandanache, am luat-o fuguța pe deal în sus, de parcă fugea vaca colectivului (cacofonie acceptată, la fel ca biserica catolică) după mine. Mă gândeam să merg vreo oră, să mă cronometrez și să mă întorc, dacă nu sunt în stare să ajung la timp la autobuz.
Dar nici nu devenisem pelerină de mai mult de o jumătate de oră când am devenit deja foarte deșteaptă, mi-am dat seama că (iar cacofonie) kilometrul zero e la far, deci cu aproape 3 km după stația de autobuz. Cum mi se scurtase pelerinajul cu distanța respectivă, aveam toate șansele să ajung la timp.
Ce să spun, m-am simțit ca un pelerin adevărat, iar momentul în care am văzut Fisterra după ce Luminița de la capătul tunelului se tot mărise, a fost incredibil de emoționant. Parcă mai emoționant decât atunci când ajungeam la Santiago după un pelerinaj întreg și adevărat. Obișnuiam să râd (numai în sinea mea) de cei care se dădeau mari pelerini, după ce făcuseră Leon-Santiago. Acum, îmi cer iertare. Nu numărul kilometrilor e important, ci ceea ce simți atunci când ii parcurgi. Da, am așteptat autobuzul aproape o oră. Nu, n-am mai mâncat tortilla de patatas și n-am băut cerveza, cum îmi propusesem pe drum. Da, se poate face Camino în rochie, sandale și ciorapi. Eu mă îmbrăcasem ca o citty-girl, nu ca o peregrina, dar a mers și așa. Poate că mâine voi ajunge la MUROS
Sau nu. Viața poate fi o surpriză frumoasă! Să vedem ce ne rezervă MÂINE! Manuela Sanda Băcăoanu
Azi a fost una dintre acele zile speciale în care m-am întrebat de mai multe ori oare ce-oi fi făcut eu așa bun într-o altă viață pentru ca în viața aceasta să – mi fie atât de bine? Nu sunt bogată, n-am averi materiale, dar ducând o viață decentă și fără extravaganțe îmi permit să-i dau voie sufletului să zburde. Oricum, din tot ce-i aici, doar sufletul e veșnic, doar el își poate aminti lucruri întâmplate acum mii de ani, iar averile din suflet nu ți le poate lua nimeni. .
După cafeaua nelipsită în fiecare dimineață și urmând sfatul doamnei de la Oficina de Turismo, am urcat în autobuzul de Camarinas, cu scopul de a ajunge la Farul Vilan. După vreo jumătate de oră de călătorie în condiții mai mult decât civilizate, am ajuns la Camarinas, mic orășel port care se vede din Muxia, dar ca să ajungi acolo ocolești mai bine de 30 de km pe malul oceanului. De fapt, voiam să văd ce ascund „pământurile din depărtare” care păreau foarte misterioase, văzute din Muxia.
După indicațiile lui Enrique, hospitalero de la albergue, aveam de mers vreo 7 km până la far. După vreo 4 km deja se vedea farul „colesica peste deal” iar eu, în capul meu:”n-are dreptate Enrique, nu cred că sunt mai mult de 5 km, o fi greșit!”. O fi greșit el, am mai greșit și eu, că în loc să țin drumul spre far am urcat în vârful dealului, în parcul eolian, de unde, că să nu mă întorc, am luat-o de-a dreptul printr-o tăietură (că nici nu puteai merge pe oriunde, toate dealurile de aici sunt acoperite de o vegetație scundă și plină de țepi, imposibil să treci prin ea). Dar ghinion, tot a trebuit să mă întorc aproape de locul în care greșisem, fiindcă mai urma o porțiune de netrecut. Mda, numai eu sunt în stare s-o iau greșit chiar și atunci când drumul se vede ca-n palmă. Mă rog, se vedea după o vreme, nu de la început.
După aproape două ore de când coborâsem din autobuz, am ajuns și eu la far. Vreau să spun că este cel mai spectaculos pe care l-am văzut până acum, are și un muzeu al naufragiilor pe care l-am vizitat doar parțial, deoarece tocmai se filma și n-am avut acces peste tot.
Am plecat de acolo plină de încântare pe la ora 14, iar eu aveam autobuz la 17. Timp era berechet, de ce să nu încerc drumul de coastă, mult mai frumos și mai aproape de ocean decât cel pe asfalt. A fost într-adevăr alegerea optimă, dar nu știam unde va ieși, putea fi mult mai lung decât la venire.
Oceanul cântă, știați? Are o infinită gamă de sunete, de la cele mai dubioase la unele chiar înspăimântătoare. Cu mine a fost bun, doar mi-a ușurat la ureche. Și merg și merg pe țărm, drumul mai urcă, mai coboară, beau apă și merg mai departe, nu stau nici ca să mănânc. Farul se vedea foarte departe în spate, dar nici urmă de un drum care să mă scoată la asfalt. La un moment dat, în dreapta, sus pe un alt deal se vede o biserică. De fapt se vedea de multă vreme că e o construcție acolo, dar nu se vedea ce este. Ei, haide, dacă am venit până aici, să văd ce-o fi și acolo. Urc cei vreo 300 de metri de la drumul meu, iar când văd biserica, spun o mică rugăciune, ca toate să se termine cu bine. În acel moment, se aude clopotul, sunând de 3 ori. Oau, ce repede am primit un semn! Mai fac câțiva pași și ce să vezi, dincolo de biserică erau 4 pelerini, iar frânghia de la clopot era afară, pentru ca oricine să poată trage clopotul. Ei pleacă tot pe țărm, trag și eu clopotul în semn de Buen Camino și mă întorc la drumul meu, care m-a dus în final la asfalt și la Camarinas, unde am avut de așteptat mai bine de o oră venirea autobuzului. Și asta a fost „cu cântec”, dar o las pe altă dată. Acum merg la odihnă, mâine plec la Muros. Manuela Sanda Băcăoanu
Cred că azi e cea mai vântoasa zi de când am ajuns la Muxia. Am plecat din albergue doar pe la 11,30, vremea de afară nu mă îndemna deloc la plimbare. Dar cum nu pot supraviețui fără cafea, nu aveam de ales. M-am îmbrăcat „bine”, mi-am pus eșarfă și bentiță, însă când am ieșit în stradă mi-am dat seama că nu e frig deloc, așa că am renunțat la ultimele accesorii. Dacă tot mi-am făcut curaj să ies, m-am dus la barul unde cafeaua e cea mai mare, iar când am intrat, camarera nici n-a așteptat să comand, ci a zis ea:”caffe con leche, grande”. Am aprobat și m-am simțit cumva de-a casei, fapt pentru care ne-am și fotografiat împreună.
Azi era gata-gata să plec spre Fisterra cu două englezoaice, una din Noua Zeelandă și una din Africa de Sud, dar vremea m-a făcut să mă răzgândesc. Oricum, ele mergeau doar până la jumătatea drumului, 14 km, la Lires. De acolo, eu aveam trei opțiuni : să continui drumul, încă 14 km până la Fisterra și apoi să mă întorc cu autobuzul, să merg 6 km până la Cee și să iau un autobuz de acolo sau să-l sun pe Enrique, hospitalero care a zis că vine cu mașina după mine. Îmi pare totuși bine că n-am plecat, drumul pe vremea de azi ar fi fost trist și greu. Mai am câteva zile de stat aici, așa că poate îmi va reuși escapada la Fisterra.
Dar să mă explic ce e cu titlul pe care l-am ales azi. Stăteam cu cafeaua în față la bar, iar la masa de lângă mine stătea un pelerin, probabil din Coreea. Avea așa o privire tristă și goală, care parcă spunea:”ei, acum ce mai urmează? Chiar s-a terminat totul? Nu mai trebuie să mă trezesc în zori, nu mai trebuie să-mi târăsc picioarele prin noroaie, prin munți verzi și văi adânci, să ascult ciripitul păsărilor, să beau cafea în cele mai surprinzătoare locuri, să fiu eu, fără etichete sau măști? Cum voi putea reveni la viața de dinainte de această călătorie minunată? Cum voi putea reveni la acel Eu care eram înainte?
Poate că gândurile lui nu sunau tocmai așa, dar cu siguranță erau pe aproape. Știu asta sigur, fiindcă am trăit acest moment de cel puțin 5 ori, când ajungeam la Santiago de Compostela. Vestea bună este că nu „trebuie” să redevii tu, cel de dinainte, este voie și chiar indicat să fii acela care-ți dorești să fii, acea ființă de lumină care nu se mai teme de ce cred, gândesc sau spun ceilalți. Iar fiecare Camino te aduce mai aproape de varianta optimă a ta, pe care o poți obține în această viață.
manuelasandablog 