Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.
Gata, încep și eu să cred că vine toamna. E prima dimineață când am închis ușa de la bucătărie (toată vara stă deschisă, pentru ca Masha să circule fără restricții și fără slugi care să deschidă/închidă ușa după ea), prima dimineață când peste tricou mi-am luat un pulover și prima dimineață un pic tristă, de foarte multă vreme. Nu e tristă fiindcă se schimbă anotimpurile, toamna e ceva firesc. E tristă din pricina ploii mocănești pe care de fapt o așteptam de ceva vreme, în grădina mea mai sunt încă multe plante care au nevoie de apă. Deci nici măcar ploaia nu e cauza tristeții, ci poate lipsa luminii, a soarelui bine ascuns sub pătura groasă a norilor.
În timp ce-mi preparam micul dejun, un terci de ovăz cu fructe, semințe și scorțișoară, mi-am adus aminte de a doua zi petrecută anul acesta la Porto. În mod normal, n-am mai fi avut de ce să ajungem acolo, din Porto începusem drumul nostru pe Camino Portughez de Coastă, iar după ce ajungeam la Santiago de Compostela trebuia să ne îndreptăm spre Madrid, de unde luam avionul spre țară. Ei, dar socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, așa că , ce să vezi, am ajuns din nou la Porto pe drumul de întoarcere, printr-un concurs de împrejurări cu care nu vă mai plictisesc.
Eram deja pentru a treia oară aici și s-a dovedit că poți vedea aceleași locuri și lucruri în mod diferit, în funcție de starea sufletească sau pur și simplu, de starea vremii. Am ajuns în Porto pe la 16,30, dar pe o vreme total diferită de cea de la plecarea pe camino. Soarele strălucea vesel, iar noi aveam câteva ore la dispoziție până când luam autocarul spre Madrid, așa că am plecat la plimbare. Da, acum era plimbare, mai ales că vremea era atât de frumoasă. Nu era nici cald nici frig, numai bine de umblat și privit.
Era după câteva zile de ploaie și vreme mai închisă și aici, zile pe care noi le petrecuserăm la Finistere, dar despre asta voi vorbi, poate, cu altă ocazie. Treceam pe străzi pe care mai fusesem cu două săptămâni în urmă, dar atunci prin ceață și bură, iar acum luminate de soare. Incredibil cât de diferit ți se poate părea un oraș, văzut în ipostaze diferite. La fel ca atunci am urcat pe poduri, am urcat la mănăstire, dar am găsit și un parc minunat, foarte populat, plin de oameni de toate vârstele, care se bucurau de vremea bună. Copiii zburdau ca iezii primăvara, iar bunicii zâmbeau fericiți, privindu-i de pe bancă.
Parcul urca pe un delușor, iar de cealaltă parte surpriză, sute de oameni se așezau pe iarbă ascultând un bărbat ce cânta la chitară, în timp ce un mare ecran aștepta mai jos să-și dovedească utilitatea. Am stat și noi o vreme, în fond, n-aveam nicio grabă. Vânzători ambulanți treceau printre spectatori, îmbiindu-i cu bere rece, gustări și alte bunătăți. La început am crezut că e o petrecere locală, apoi ne-am dat seama că de fapt marele ecran găzduia campionatul de fotbal. Aha! Ia uite, o bună ocazie pentru capital electoral; și la ei erau alegeri.
Și apoi s-a făcut noapte și am plecat spre autogară.
Și-am încălecat pe-o șa… dar nu înainte de a vă arăta câteva poze.
Uite-așa, amintirile ”călduroase” ne ajută să trecem peste zilele mohorâte de început de toamnă.
Astă vară, (uite, e doar 1 septembrie și deja vara e la trecut. A zburat ca toate celelalte veri, fără să ne dăm seama cu exactitate când a început și fără s-o savurăm cu adevărat) am ascultat la radio un reportaj în care se spunea că în Franța a apărut un nou slogan cu privire la conducerea vehiculelor de orice fel, și anume CONDU CA O FEMEIE! Toți bărbații vor zâmbi acum, într-adevăr femeile au creierul diferit configurat, nu pot face anumite manevre la fel de rapid ca un bărbat, dar statistic, 82 % dintre accidentele cu victime sunt provocate de către bărbați. Așadar, CONDU CA O FEMEIE nu înseamnă să conduci prost, ci să conduci prudent. femeile nu au EGO-ul imens al bărbaților, rareori intră în competiție pe șosea. Dacă văd că cineva e musai să depășească, chiar dacă nu e vizibilitate destul de bună, o femeie încetinește și-l lasă să treacă. Nu la fel se întâmplă cu mare parte din bărbați, de unde rezultă și numărul mare de accidente provocate de către aceștia.
Bineînțeles că există excepții și în cazul femeilor, cu puțin timp în urmă a avut loc un accident mortal provocat de o motociclistă din Italia, chiar la Lupșa. A intrat în depășire în curbă, pe linie continuă și a lovit o mașină care circula regulamentar. Din fericire, cei din mașină n-au pățit nimic, dar motociclista și-a pierdut viața. Întotdeauna am fost de părere că cei care conduc motociclete au un ADN diferit de al nostru, cei care n-o facem. Au un curaj dus până la prostie, care-i face de foarte multe ori victime ale unor accidente stupide.
Dar acum voiam să vorbesc despre alți șoferi, despre cei din Portugalia. Oameni mai potoliți la volan, eu n-am văzut! Era o plăcere să privești traficul în Portugalia. Țin minte că la un moment dat urcam pe o străduță destul de îngustă într-un orășel portughez, iar în spatele meu, o mașină mergea în ritmul meu, lăsându-mă să-mi dau seama singură că trebuie să mă dau la o parte, ceea ce am făcut urgent și mi-am cerut și scuze. Cam ce claxoane credeți că primeam în România? Cu înjurăturile aferente, desigur.
Spaniolii însă sunt după chipul și asemănarea românilor, nervoși în trafic, claxonează chiar când nu e necesar, și nu prea buni șoferi. Eram așezați pe o bancă în fața unui mic magazin, când a oprit în trombă o mașinoaie în fața noastră, dar nu oricum, ci cu botul în containerul de gunoi. Am râs bine, dar numai după ce șoferul a intrat în magazin, iar noi am pornit la drum.
Altă dată, tot în Spania, mergeam cât puteam de pe marginea unui drum îngust, pe care circulau și mașini bineînțeles, iar din urmă a venit un moș ce claxona de mama focului, de parcă am fi putut sări în șanț. Venea încet, din față nu venea nimic, dar voia să ne arate cine e cocoșul. I-am zis și noi vreo două, ca să ne țină minte.
Iar ultima întâmplare cu șoferi spanioli, de fapt o șoferiță, era la intrarea într-o localitate, noi eram mai în spate, dar am văzut/auzit cum claxona o pelerină ce nu mai făcuse vreo 10 m până la trecerea de pietoni și traversa o stradă secundară. Băi, să vezi femeia cu ditamai rucsacul în spate, pe o căldură sufocantă, să ai destul timp până ajungi în dreptul ei chiar fără să frânezi, dar să claxonezi ca să arăți cât ești de proastă…pur și simplu mă depășește.
Deci, ca o concluzie, CONDU CA UN PORTUGHEZ! calm, fără stres și respectând toți participanții la trafic.
Prima întâlnire cu Oceanul a fost spectaculoasă. Eram la San Sebastian, după o noapte în care venisem pe jos, prin ploaie, de la Irun. Se întâmpla acum 9 ani. Cum eram nedormită, dimineața era cețoasă iar eu pășeam în dodii, numai ce apare: imens, verde, dar cumva prietenos printre clădirile frumoase ale orașului. În prima clipă am crezut că visez, deoarece întâlnirea a fost neașteptată, având în vedere că nici nu mai știam pe ce lume mă aflu, apoi i-am zâmbit și am urmat drumul de-a lungul plajei galbene și umede. Era dimineața devreme, orașul se trezea, dar eu tare-mi doream să dorm, lucru care s-a întâmplat abia spre seară, după alți kilometri și alte oboseli.
De atunci, ne-am mai întâlnit de multe ori; câteodată pentru câteva momente, alteori pentru ore lungi de conversație și de priveliști dintre cele mai neobișnuite.
Anul acesta am avut cea mai lungă conviețuire, dat fiind faptul că am străbătut Camino Portughez de Coastă. Ca de fiecare dată, întâlnirea mi-a provocat fiori în stomac, era așa, ca un fel de îndrăgostire, o stare pe care o ai doar în preajma a ceva ce iubești mult. Peisajele erau ca desprinse din cărți de povești, cu pietrișuri și mici lacuri formate la flux, cu plaje sălbatice vizitate doar de pescărușii ce țipă neîncetat, cu poteci presărate cu mici floricele de deșert albe, galbene și mai rar de alte culori…
Când ești obosit și ți-e prea cald, privești spre apa fără de sfârșit și-ți spui că mai poți un pic, că zăpușeala nu te dă gata, că mai ai apă destulă până la prima așezare, că…
Haha! O mică cireadă de vaci face plajă. Întinse comod la soare, pe un tăpșan la 20 de metri de Ocean, rumegă liniștite și fericite. Asta cu ”fericite” am pus-o de la mine, dar s-ar putea să fie adevărat. Oricum, sunt sigură că nu-și dau seama de măreția locului în care se află, dar poate totuși au și ele un sentiment, ceva, care să le deosebească de vacile din alte părți ale lumii.
Zilele trec pe nesimțite, Oceanul e tot acolo, în fiecare zi altfel. Azi parcă nici nu-mi mai place atât de mult, e puțin îmbufnat după ploaia de azi-noapte, poate el să-mi arate tot felul de forme de relief și plante pe care le vezi doar aici, parcă nu mai sunt atât de entuziasmată. Din urmă, vine un pelerin cu o boxă ce urlă o melodie în limba spaniolă, iar el merge bâțâindu-se. E bondoc și destul de corpolent, foarte roșu la față, mă tem să nu pățească ceva. Dar n-a pățit, l-am văzut și a doua zi, era bine-merci.
Acum, mersul pe țărmul Oceanului mi se pare aproape banal; ce dacă e acolo? Să fie sănătos, mai e puțin și ne vom despărți, așa că nu vreau să leg o prietenie mai strânsă decât e cazul…
Vedeți, așa suntem noi, oamenii. Când primim un dar pe care ni-l doream mult sau chiar într-o relație, la început suntem în culmea fericirii, apoi, încet încet ne obișnuim cu noua situație, ca mai apoi să ni se pară că, de fapt, ni se cuvenea. Dispare misterul, bucuria, lăsând locul obișnuinței și banalului. Persoana de lângă noi este tot cea pe care o vedeam la început cu ochii îndrăgostiți, dar acum, după o vreme petrecută împreună, ni se pare că nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i capta atenția, pentru a-i arăta că e importantă pentru noi.
Nimeni și nimic nu ni se cuvine, trebuie să fim recunoscători pentru cei care ne însoțesc pe drumul vieții și să le arătăm că ne pasă, că suntem alături de ei, bucuroși și neplictisiți, că vrem să facem lucruri interesante împreună, să cunoaștem acea parte a lumii pe care încă n-am avut ocazia sau curajul de a o descoperi.
Începusem cu ceva vreme în urmă să vă povestesc despre camino de anul acesta, dar între timp au avut loc diverse evenimente, plecări, sosiri, plus defectarea celor două laptopuri, așa că mi-a fost peste putință să mai scriu, nu că cineva ar arde de dorința de a afla noutăți din trecut.
Dar dacă tot am promis, mai bine mai târziu decât și mai târziu, cum zicea un coleg de serviciu pe vremea când eram cu vreo 30 de ani mai tineri, iar ”târziul” ăla părea să nici nu existe. Bun, n-am prea multă vreme că acum e chiar târziu și vreau să merg la culcare, așa că…scurt-concis (cum zicea un alt personaj, la ședința de partid).
Camino de anul acesta a fost pentru mine mai greu decât celelalte, nu numai din pricină că între timp n-am devenit mai tânără, ci pentru că am dus de acasă cu mine și o durere de spate, care m-a sâcâit tot drumul. Și cum eram eu așa, cătrănită pe durerea mea de spate căreia i se mai adăugau și inevitabilele dureri de picioare, când am făcut bilanțul primelor trei zile, am constatat că pierdusem deja o mulțime de lucruri, urma să mă pierd pe mine însămi la un moment dat, dacă-mi păstram atenția la aceleași cote înalte.
Ca să fac o listă succintă, i-am pierdut pe primii doi El Bățo din anul acesta, dar și două sticle de apă, luate de la Decathlon. Pe prima bănuiam unde o putusem uita, de fapt probabil îmi căzuse când mă oprisem să mă schimb, fiindcă se făcuse cald, poate și din pricina terenului accidentat pe care eram nevoiți să umblăm, punțile pelerinilor fiind în renovare.
Despre a doua, să mă bați că nu mai știam unde scăpasem de ea. Plecasem la drum amândoi cu câte două sticle, dar Ștefan tot comenta că el are nevoie doar de una. Ei bine, în doi timpi și trei mișcări, am rămas amândoi numai cu câte una.
Hai că peste pierderile enumerate mai sus puteam trece, dar când mi-am dat seama că mi-am uitat pălăria mea mov, special pentru camino cumpărată direct din China, am crezut că fac infarct. Și unde credeți co o uitasem, tocmai la cel mai nenorocit albergue la care am stat vreodată, supraaglomerat și cu persoane care credeau că-s la ele, în bucătăria de acasă, nu într-un loc în care trebuie să-i respecți pe ceilalți.
Doar faptul că într-una din zile am ajuns la un albergue de pe malul oceanului și chiar am făcut un pic de plajă, a mai atenuat din jalea primelor zile. Vă las aici niște fotografii, poate vă interesează.
Ei, iată că m-am mobilizat în sfârșit ca să scriu câteva cuvinte despre camino din acest an. Cuvintele sunt pentru cei cărora le e drag să citească, ceilalți se pot uita doar la poze.
Anul acesta a fost multă lume pe Camino, mulți pe Portughez de Coastă, a devenit un fel de modă, aș putea spune. Noi l-am ales fiindcă n-am fost niciodată pe varianta de coastă, am fost pe Portughez Central, în urmă cu 10 ani, de la Lisabona la Santiago. Atunci am parcurs vreo 650 de km, acum vreo 300 sau chiar mai puțin, după bornele kilometrice . Nu asta e important însă, ci cum l-am perceput acum, ce s-a mai întâmplat și care o fi concluzia. Ei, dar să nu mă grăbesc cu concluziile, când încă n-am pornit la drum.
Din postările celor care au fost și mai sunt încă pe acolo, pare că ei se îndreaptă spre Santiago ca niște fluturași, cu trăiri serafice și în pas de dans. Așa o fi pentru ei, dar pentru mine a fost al naibii de greu, iar când cineva de acasă mi-a urat ”Distracție plăcută!” mi-a fost foarte greu să nu răspund usturător. Totuși m-am abținut, dovadă că o fi și camino ăsta bun la ceva, ne mai temperează pornirile.
Asta a fost introducerea, dacă v-ați plictisit deja, vă las să faceți ceva mai util și mai plăcut pentru domniile voastre. Bun! Nuva fi un jurnal de zi cu zi, voi aminti doar întâmplările care mi se par mai importante și care mi-au rămas în memorie, acolo n-am notat decât vreo trei pagini, apoi n-am mai fost în stare. Ne bazăm deci pe memoria mea de elefantă, sper să nu mă facă de rușine.
Am plecat din Cluj cu avionul de Madrid, unde am ajuns după un zbor calm și o aterizare lină, în aplauzele pasagerilor, ușurați că au ajuns din nou cu picioarele pe pământ. Noi aveam autobuz spre Porto, de unde începea călătoria pe jos, de la terminalul 4, despre care credeam că e destul de aproape, dar n-a fost așa. Un domn de la informații ne-a informat (că doar era job-ul lui) că trebuie să luăm autobuzul verde până acolo. Până să ne dezmeticim, iaca și Green Shuttle, care ne-a dus preț de vreo 10 km până la T4. Am așteptat vreo trei ore cred, fiindcă aveam autobuzul spre Porto la ora 22. Era foarte cald, la fel ca în România, dar cumva mai sufocant.
Cu chiu, cu vai, a venit și ora plecării, dar spre surpriza noastră, la peronul de Porto eram doar noi doi (adică Ștefan și cu mine, n-am mai menționat, că se subînțelegea), iar șoferii (că erau doi) ne-au anunțat că ei ne duc doar până în Madrid Sud, iar de acolo vom lua autobuzul de Porto, fiindcă ei pleacă la Lisabona. Eh, ca să n-o mai lungesc, am ajuns la autobuzul nostru, identic cu primul, supraetajat, cu tot confortul, chiar și cu toaletă. Am fost invitați să urcăm la etaj, unde mai erau vreo 5 pasageri, așa că ne-am putut alege locurile și cum nimeni nu le alesese pe cele din față, ne-am dus noi acolo. Era tare frumos , atâta doar că parbrizul era plin de gângănii strivite și mai era și noapte. După mai multe încercări nereușite de a mă aranja pentru somn (nici cu picioarele în parbriz nu era comod) m-am dus pe scaunele din rândul al II-lea unde, până dimineața la 5 am încercat toate pozițiile posibile pentru a putea dormi, fără vreun succes. A doua zi, ceasul meu zicea că nu sunt date despre somn în noaptea precedentă. Normal, că nici somn n-a fost.
Eh. și la 5 dimineața am fost ”deversați” în autogara din Porto, aproape cât Gara de Nord. După ce Ștefan îmi făcuse capul mare că de ce facem atâtea ore, ( pe bilet sosirea era la 7), acum era supărat că de ce am ajuns atât de repede. Și el dormise noaptea, am văzut cu ochii mei!
Nu vă mai plictisesc cu așteptarea pe o terasă care s-a deschis abia la 6, cu cafeaua (dos caffes con leche, por favor) strong de-ți ridica părul în cap și cu plecarea iavaș-iavaș (că tot mă uit la un film turcesc) spre centrul orașului, când se crăpa de ziuă. Planul era să vizităm orașul, să dormim acolo și să plecăm a doua zi la drum, proaspeți și odihniți. Dar cum planul de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cel din târg, după ce am ajuns de două ori la catedrala Se de unde pleacă traseul de pelerinaj (prima dată cu voia și a doua oară din greșeală), după ce am ajuns din nou pe Podul San Luiz unde am repetat poza făcută acum 10 ani, urmăriți toată ziua de o bură care din când în când se transforma într-o ploaie mocănească, am hotărât să plecăm la drum, nu aveam starea necesară pentru a mai hoinări prin oraș, recunoscusem locurile prin care am trecut acum 10 ani, dar acum plecam în sens invers, spre ocean. Porto e un oraș tare mare, tot când credeam că am ajuns la margine, mai apărea un pod, niște clădiri, niște hoteluri, dar cum orice are un sfârșit, așa a fost și cu orașul care părea că se lungește sau se lărgește precum gumilasticul.
Bineînțeles că de săgeți nu putea fi vorba, dar nu ne puteam rătăci, am mers pe malul râului Duero până ne-am săturat și până am dat nas în nas cu Atlanticul. Era cam supărat, cețos și gri, dar mie mi-a plăcut, e spectaculos în orice stare de spirit l-ai găsi. Mai sunt și alți pelerini care acum pleacă la drum, nu suntem singurii întârziați. Vrem să ajungem la Labrugge, la 25 de km, e trecut de 12, eu sunt nedormită și mă doare spatele, dar, de ce nu, hai la drum! Trebuie să menționez că mai făcusem și prin Porto în plimbarea noastră matinală vreo 10 km, așa că…
Pe urmă, am mers pe faleză și printr-o zonă care semăna cu Eforie Nord. Ștefan zicea că Mamaia, dar nu era atât de frumos. Magazine după magazine, hoteluri , faleză, dar oameni puțini, vremea nu e de plajă, soarele mijește printre nori, dar nu-ți prea vine să te dezbraci. Pentru noi e numai bine, temperatura ideală. Cu popasuri din ce în ce mai dese, cu au și vai, ajungem la vreo 4 km de țelul călătoriei noastre unde eu prognozasem că vom ajunge la ora 17. Ora 17 e aproape, iar picioarele noastre dau semne de oboseală maximă.
În acest moment, lui Ștefan îi vine o idee ”genială” : Ce-ar fi să luăm un autobuz, pe ultimii kilometri? Bună idee! iar cum ideile bune îți vin la 30 de metri de stația de autobuz, care vine în 5 minute, de crezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior…dar stai, l-ai prins dar nu l-ai ținut bine, s-ar părea. Șoferul nostru, portughez get-beget, fără alte abilități lingvistice, nu știu cât a priceput din ce-i arăta Ștefan pe hartă, cert este că ne-a dus până unde avea capăt de linie, dar, stupoare, cu 6 km dincolo de Labrugge. Super! Am picat din lac în puț, dar ne-am mai odihnit un pic, în autobuz. E 16,30, s-ar putea să nici nu mai găsim locuri la albergue municipal din Labrugge. Întrebăm trecătorii încotro s-o luăm, toți zic să luăm autobuzul înapoi, până nu știu unde. Nu, asta nu mai facem. Găsim un drum și întrebăm dacă duce la Labrugge, oamenii se scarpină în cap, de parcă-i întrebam de drumul spre Moscova, nu spre un sat din apropiere. Era ca și cum ar veni cineva la Lupșa și m-ar întreba dacă drumul duce la Mușca, iar eu să stau să mă gândesc. Ce Doamne-iartă-mă, parcă erau toți picați din Lună!
Am pornit totuși la drum, ce era să facem? După aproape doi kilometri, oprește fix lângă mine o mașină, iar o doamnă care vorbea engleza m-a întrebat unde mergem. I-am zis, iar ea, cu o mutră tristă, că nu crede că mai sunt locuri. Când am întrebat-o dacă nu ne duce ea, s-a luminat la chip de parcă eu îi făceam un favor ei, nu ea mie. Ce mai, ne-a dus până în poarta adăpostului, ba a și intrat să vadă dacă mai sunt locuri. Ce să vezi, mai erau!
Ghiciți cât era ceasul când am intrat în albergue? 17 fix. Și cu asta, am spus totul. Nici n-a mai contat că am pus la punct un grup de nemți care vorbeau tare în dormitor și că n-am mai avut energie să apostrofez și un grup de chicas spaniole ce vorbeau la duș de se auzea până la primărie.
Ei, și-acum surpriza: yo în 2014 și în 2024, pe același pod din Porto.
Oboseală mare, merg la culcare. Și-atunci și-acum! Noapte bună!
Duminică toată lumea a mers la vot. Sau aproape toată lumea. Pentru că eu sunt un pic diferită, m-am gândit să-mi ”încerc” rucsacul cu care merg pe Camino, să văd dacă-mi mai ”vine”. L-am luat în spate, am închis toate click-urile (parcă aud cum sunau, click, click!) și… miracol! Dintr-o dată, am devenit pelerin. Pașii erau automat mai mari și mai siguri, spatele uitase să mă mai doară, iar privirea…privirea parcă deja începea să-mi scânteieze. Uite-așa, doar fiindcă purtam rucsacul cu care am împărțit sute poate chiar peste o mie de kilometri făcuți cu propriile-mi picioare.
Hmm! Dacă tot sunt pelerin, ar trebui să-mi încerc oleacă puterile, că doar vara e aci, iar dacă e vară, e…camino! Zis și făcut, urc în autobuz și merg preț de 15 km, așa, ca să nu mă chiar târăsc la întoarcere. Șoferul e de treabă și mă lasă fix unde zic, iar coborând din autobuz sunt instantaneu îmbrățișată de o căldură moale și umedă, exact ca în Spania. Dar mirosul, mirosul nu se compară cu niciunul dintre mirosurile din alte țări, fiindcă e atât de minunat de suav, încărcat cu parfumul a mii de flori ce zâmbesc soarelui după ploaia ce a răpăit acum două ceasuri, încât numai românii pot înțelege despre ce vorbesc. Și în Spania sunt mirosuri specifice: de pildă, cum miroase meseta în iulie e absolut fantastic, a grâu copt și cumva a praf uscat. Dacă ai fost o dată acolo, e imposibil să-l mai uiți. ȘI cântecul holdei tot acolo l-am auzit. Ați auzit cum cântă grâul? E incredibil sunetul pe care-l scoate, la început nici nu știam de unde vine, părea un instrument muzical celest.
Nu cobor bine și-mi dau seama că drumul meu va fi totuși destul de lung ca timp, sunt cam zero antrenată și la prânz am mâncat doar supa, felul doi urma să-l mănânc mai târziu, dar între timp mi-a venit ideea să plec la drum, cu o banană, o sticlă de apă și un pic de cafea drept provizii. Dacă știu că n-am mâncare, parcă de acum mi se face foame. Lasă că mă opresc la Baia de Arieș, sunt doar șase km și un pic până acolo. Da, dacă ești cu mașina e cinci minute, dar pe jos, e mai bine de o oră. Mă gândesc cu drag la înghețata de ciocolată pe care o voi savura când ajung la benzinărie și o iau la picior, trebuie să mențin un ritm cât de cât acceptabil, doar sunt la antrenament pentru camino, nu la plimbare prin parc.
Primul kilometru îl fac destul de repede, mă abțin să mă uit la ceas, de fapt am venit ca să mă bucur, nu să cronometrez. Mașinile mă ocolesc de departe, noroc că-i an electoral și s-au tăiat și buruienile de pe marginea drumului, pot merge înafara carosabilului. Tocmai când trimiteam un gând bun șoferilor care mă ocoleau, vâjj! aproape că-mi ia cotul o mașină ce vine din spate și o depășea pe alta. Noroc că eram înafara carosabilului. Nu știu ce e în capul șoferilor care depășesc când au pieton pe partea stângă, dacă face un pas spre șosea, dacă se dezechilibrează? Merită să ai un om pe conștiință doar pentru a face o depășire în trombă? Eu n-am făcut niciodată așa ceva și nici n-am de gând.
Fac vreo două poze, ajung la cascadă, unde niște copii se aleargă și râd. Stați acolo, să-mi faceți și mie o poză le strig în gând, dar n-am noroc, brusc se îmbarcă în mașină (acum mă gândesc că la mașină ar trebui să se spună se înmașinează, că îmbarcarea e în alte mijloace de transport) și pleacă, fără a mă mai aștepta. Nu-i bai, îmi fac un selfie nereușit, în timp ce mă bucur că lipsesc câinii care-și duc veacul pe aici.
Dar Cineva acolo sus mă iubește, fiindcă ajunsă în Sartăș la banca pe care mă odihnesc de obicei, tocmai când era să plec, oprește o mașină cu două doamne, care m-au pozat și pe mine. De fapt scriu aceste rânduri fiindcă am pus o poză pe Facebook și majoritatea celor care au văzut-o au crezut că sunt pe camino.
Cumva am ajuns la Baia de Arieș unde mi-am burdușit rucsacul cu carbohidrați (bine zice cine zice să nu mergi flămând la cumpărături). Am mâncat o superînghețată cu ciocolată și vișine și m-am ținut de drum, că nu-l făcusem nici jumătate.
O vacă ce ieșea din tufișuri și trecea impasibilă șoseaua m-a făcut să zâmbesc, oare cum ar suna un slogan de felul: ”Fii calmă ca o vacă!” Cred că toate femeile s-ar simți jignite, dar n-ar avea de ce. Vaca e un animal frumos și folositor, de un calm desăvârșit.
Am trecut și de Fagul Împăratului, care anul acesta are frunzele verzi și cu o ultimă sforțare, am urcat la crucea din curba de la Valea Lupșii. De aici am făcut poze astă iarnă, când ziceam că În Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos! Vă arăt cum e acum, ca să vedeți că într-adevăr e frumos.
Ei, cred că ar trebui să mă opresc, observ că scriu rar, dar când mă prinde valul, nu pot pune punct. Așa că pun punct și virgulă, ca să ne reîntâlnim curând.
Se pare că primăvara aceasta este pentru îndeplinirea dorințelor. Îmi doream să merg la Râpa Roșie, am fost acolo. Îmi doream să merg la Giardini di Zoe, ieri am făcut-o și pe asta.
Povestea acestei minunate grădini o știe multă lume, a început ca un hobby pentru un italian, iar astăzi aduce mii de vizitatori, de la sute de kilometri. Se află lângă Simeria, nu există niciun indicator care să te informeze de existența ei și totuși, trei sau patru parcări, cu sute de mașini, sunt dovada că oamenii au auzit despre acest loc și vin să-l vadă cu ochii lor. Zoe este nepoata fondatorului, de aici și numele. Am auzit o știre la televizor, cum că s-ar numi Grădinile Aristocrate, dar mie îmi place mai mult Giardini di Zoe și probabil așa va rămâne în mintea oamenilor. Cu mulți ani în urmă, magazinul Sora din Cluj a primit o altă denumire. Nici nu-mi mai amintesc care. Dar oamenii tot la Sora ziceau că merg, așa că, după o vreme, i-au redat numele. La fel a fost și cu hotelul Belvedere.
Dar să revenim la minunata grădină pe care am bătut-o în lung și-n lat, cu răbdare și bună cuviință. Spun asta deoarece aleile sunt destul de strâmte, iar dacă cineva se oprește să facă o poză, toți cei din spate trebuie să aștepte. Se vede că atunci când au fost construite nu se așteptau la afluența unui public atât de numeros.
Ce mai pot spune, este că e minunat că un singur om a putut să ne dea atâta bucurie, un om a făcut ceea ce nicio municipalitate din România n-a fost în stare să facă.
Să fii, să faci, să ai!
Primăriile probabil se gândesc direct la ”să ai”, dar nu poți avea până nu ”ești” și nu ”faci”.
Vă recomand să vizitați această grădină, te face să simți un pic din parfumul Italiei, adus de un om de inimă tocmai în România. Cu toate că am nimerit între înflorirea lalelelor și cea a trandafirilor, a fost minunat să ne plimbăm pe aleile frumos îngrijite și să admirăm plantele aranjate cu un desăvârșit bun gust.
S-ar părea că e adevărat, au dat o lege ca un hotel nou să fie construit doar dacă un altul se închide și asta din dorința de a limita afluxul uriaș de turiști. Dacă aș fi auzit această știre în urmă cu două luni aș fi trecut-o cu vederea, dar cum tocmai ne întorsesem de acolo, mi-a captat atenția. Încă eram sub influența celor văzute în orașul atât de diferit de tot ceea ce știam până acum, iar faptul că olandezii vor să limiteze la 20 de milioane numărul turiștilor ce se cazează anual în Amsterdam, capitala lor brăzdată în lung și-n lat de canale ( 200 de km de canale) mi s-a părut un pic ciudat. Însă făcând câteva calcule aritmetice, îți dai seama că într-adevăr e prea mult.
Olanda are 17 milioane de locuitori iar dacă anual vin zeci de milioane de vizitatori, viața localnicilor devine mai agitată decât pot suporta. Măcar așa, cei care vin ca turiști se vor caza și în alte orașe, nu neapărat la Amsterdam.
Am făcut o plimbare (de fapt două) lungă și frumoasă cu barca pe canale, iar barcagiul ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante și hazoase totodată. De exemplu, după cum am mai menționat, orașul este brăzdat de 200 de km de canale făcute de mâna omului, în care se pompează apă dulce în fiecare noapte, prin niște sisteme foarte inteligente. De asemenea, 30 la sută din suprafața orașului este construită artificial, prin îndiguiri succesive, ”furându-se” din mare. Cei 17 milioane de olandezi dețin 22 de milioane de biciclete, multe dintre ele sfârșind în mod accidental în canale. Se scot anual cam 11 mii de biciclete din apă, ajunse acolo din pricina celor care le-au condus ”puțin afumați” cu alcool sau marihuana. Se spune că e în regulă dacă deții nu mai mult de 5 grame de droguri. Vreau să spun că în zona din centru mirosul era atât de puternic, încât cred că fiecare trecător era cu cele 5 grame la purtător.. Sunt magazine de unde-ți poți cumpăra diverse produse ce conțin și ”iarbă”, de exemplu ciocolată, dar n-am fost curioasă și n-am intrat, ca să vă pot da mai multe amănunte.
Muzeul Van Gogh și Muzeul Național de Artă le-am văzut doar pe dinafară, timpul era prea scurt pentru a sta la cozile uriașe de la intrare. Am mai vizitat și o fabrică de diamante, dar asta chiar m-a lăsat rece, uitasem acasă carnetul de cecuri, ca să cumpărăm măcar un diamant de 100 de mii de euro.
Am văzut în schimb o fascinantă parcare pentru biciclete, mult mai mare decât orice parcare pentru mașini din Cluj. A, să nu uit, tot barcagiul ne-a spun că apa canalelor ar trebui să aibă 3 metri, dar de fapt 1 metru este mâl, 1 metru biciclete și abia 1 metru este apă navigabilă. Nu e ca la Veneția, nu cântă nimeni canțonete mergând cu gondola, dar e frumos și diferit. Nici nu trebuie să fie la fel, că ne-am plictisi. Cel puțin, eu.
A, da, să nu uit, aud șoapte care întreabă despre faimosul Cartier Roșu, am fost și pe acolo. Sincer, nici ăsta nu m-a dat pe spate. Iaca, la parterul clădirilor niște vitrine cu draperii roșii și cu un neon roșu deasupra, iar dacă ai noroc, vezi și-o ”fată” aproape decent îmbrăcată. Eu am văzut doar 3, celelalte încă nu-și începuseră ”tura” la ora la care am trecut noi pe acolo. Ghida ne-a zis că este și un Cartier Verde, cu bărbați, totul pentru menținerea echilibrului. Când doamnele din grup au aplaudat, ghida le-a ”dezumflat”: Cartierul Verde este tot pentru bărbați.
Una peste alta, cu toată mulțimea turiștilor ce se vânzolesc pe străzi și pe canale, Amsterdam mi s-a părut un oraș primitor, ai cărui locuitori nu par a fi stresați. Probabil datorită metodelor de relaxare ce le stau la dispoziție. Vă las și câteva poze, nu sunt grozave, realitatea e mult peste, dar în ziua aceea nu m-am simțit prea bine, așa că… să ne mulțumim cu ce avem.
Hristos a înviat!
Haha, recitind ce=am scris, am băgat de seamă că sunt o mulțime de cifre. Nu e musai să le țineți minte, la mine e un fel de defect profesional, îmi plac numerele. Să auzim de bine!
Nu-mi vine să cred că acum vreo 10 zile mă plimbam prin Olanda, iar acum am o durere de spate care mă ține în pat. Dar dacă tot stau, m-am gândit să vă arăt câteva imagini din excursia noastră, fiindcă tare a fost frumos!
Nu departe de Amsterdam este un sat tradițional olandez, care a fost amenajat exclusiv pentru turiști. Și are turiști cu grămada, zeci de autocare umpleau parcarea când am sosit noi. Am înțeles că cineva cu bani (nu spui cine, persoană importantă, dar de fapt nu știu și nici nu are importanță) a adus aici mori de vânt care urmau a fi demolate de prin toată țara, salvându-le de la distrugere și totodată reușind să arate lumii cum arăta un sat olandez acum 100 de ani. S-au adus sau construit și case, care adăpostesc diverse magazine, o fabrică de brânzeturi, și cine mai știe ce.
Vremea era molcomă, lucru neobișnuit pentru Olanda în aprilie, lumea se plimba fără griji de colo-colo, prețurile erau pe măsură, dar soarele zâmbea de sus cu îngăduință pentru noi toți, întreprinzători și turiști, în egală măsură.
Olanda e o țară foarte diferită de România, dar probabil tocmai în aceasta constă farmecul ei. A fost o experiență unică, de care merită să ai parte măcar o dată-n viață. Vă las să vă întoarceți la poze.
Am pus întâi pozele, fiindcă sunt oameni cărora nu le mai place să citească, doar se uită la poze, unii n-au ochelarii la ei, alții se grăbesc, iar alții nu pricep ce citesc.
De vreo doi ani am aflat de Râpa Roșie și mi-am dorit s-o vizitez. Azi dimineață m-am trezit cu sentimentul că trebuie să fac ceva important, așa că i-am propus lui Ștefan să facem o excursie, iar destinația era, bineînțeles, cea despre care vă vorbeam mai sus. Vremea a fost minunată. soare, niciun pic de vânt și 16 grade la soare. Numai bună de hălăduit pe munte.
Nu știam exact pe unde trebuie s-o luăm, pe hartă apărea undeva pe lângă Lancrăm. Așa a și fost, dar dacă nu întrebam un localnic, nu cred că nimeream. A, da, s-a inventat GPS-ul care-ți zice ia-o la stânga, ba la dreapta, ba întoarce-te înapoi… iar tu ești atent să nu ratezi ieșirea de pe autostradă, ieșirea din sensul giratoriu sau mai știu eu ce altă ieșire, nu-ți mai pui mintea la contribuție, drept pentru care circumvoluțiunile încep să se netezească și cu timpul constați că ai nevoie de GPS ca să mergi până la alimentara din colț.
Bun, după această divagație de la care nu m-am putut abține, pot să vă spun că spre Râpa Roșie ajungi după sensul giratoriu de la ieșirea din Lancrăm spre Sebeș, unde imediat la stânga se face un drum de țară, pe lângă podul peste care trece autostrada. Mergi cam 3-4 km, timp în care vezi pe partea stângă un deal nu prea spectaculos de la distanță, de culoare roșcată. Ei, dar cu cât te apropii, peisajul devine tot mai interesant și pot spune cu mâna pe inimă că m-am simți de parcă am fi traversat Grand Canion. Nu, acolo n-am fost (încă), dar dacă am văzut Râpa Roșie, mi-am făcut măcar o idee. E un loc care merită vizitat, e mult mai spectaculos decât apare în fotografii, parcă mai mulți uriași și-ar fi clădit castelele acolo, fiecare furând din arhitectura vecinului.
O turistă amabilă ne-a arătat pe unde putem urca, prin partea dreaptă, am fost până în vârf și am coborât prin stânga, apoi am urcat din nou, până la poalele ”castelelor”. Vreau să spun că nu este absolut niciun indicator care să te îndrume cât de cât, parcă ai fi la casă pustie. Ce-i tot dăm cu turismul care ne va face să trăim bine, când avem asemenea minunății, dar nu le știm nici promova, nici prezenta. Turiștii se informau unii de la alții pe unde ar trebui să meargă. Traseul n-a fost ușor deloc, m-am simți ca anul trecut pe Camino Primitivo, noroc că acum aveam un rucsac ușor. Când ne-am întors, deja se adunaseră mai multe mașini, unii se pregăteau să ia masa, mă așteptam să aud și ceva manele, dar m-am gândit că totuși maneliștii sunt oameni de club, nu de munte.
Niște gunoaie părăsite de turiștii zilelor trecute mi-au lăsat un gust amar (nu că le-aș fi gustat). De ce oare trebuie să lăsăm în urmă amprenta necivilizației noastre?
Dacă ați ajuns cu cititul până aici vă felicit, vă puteți întoarce din nou la poze.
manuelasandablog 