Era acum mai bine de o săptămână când încă eram la Finisterre, iar după câțiva pași făcuți în direcția Cabo de Faro, mi-am dat seama că El Bățo a rămas în cameră. Era un drum de câțiva kilometri, așa că l-am rugat pe Ștefan să mi-l aducă, promițându-i că-l voi lăsa acolo, ofrandă Drumului încheiat cu bine. La farul din Finisterre este un alt punct zero al pelerinajului pe Camino de Santiago, pentru cei care vin pe jos și de la Santiago de Compostela până aici. Noi nu veniserăm pe jos, dar tot mergeam să vedem farul și împrejurimile, unul dintre cele mai pitorești locuri din Finisterre.
Obiceiul era ca aici pelerinii să lase lucruri care le-au fost utile în pelerinaj, dar de care nu mai au nevoie, fie că s-au deteriorat pe drum, fie că s-au săturat să le mai poarte. Până acum câțiva ani, locul arăta ca o adevărată groapă de gunoi, apoi s-a interzis lăsarea lucrurilor aici, totuși mai sunt ”curajoși” care nu respectă legea. Înarmată cu El Bățo Segundo, că pe Primero îl pierdusem după vreo două zile de pelerinaj, pornim voinicește pe drumul știut, care era pe lângă șosea. Între timp însă ne face cu ochiul indicatorul spre plaja Fora, o plajă foarte frumoasă, care mărginește Finisterre spre vest și de pe care poți admira soarele apunând. ” Hai să dăm o raită până la plajă, că nu-i departe” zic eu, iar Ștefan acceptă, așa că urcăm dealul, apoi coborâm pe partea cealaltă, unde soarele își juca razele pe suprafața aproape plană a Atlanticului. Doar câțiva oameni la plajă, dar noi nu coborâm, azi avem în program Farul.
Dăm să ne întoarcem la drumul cunoscut, când observ o potecă pietruită ce pare să aibă același punct terminus cu șoseaua, doar că urcă prin pădure, șerpuiește și e cu siguranță mai lungă. O localnică era prin preajmă și o întreb dacă alegând cărarea putem ajunge la far. La răspunsul ei pozitiv și la asigurarea că e ”muy bonito”, n-am mai stat pe gânduri.
Drumul a fost într-adevăr foarte frumos, dar eu mă gândeam că sunt la un fel de înmormântare, îl duc pe El Bățo pe ultimul lui drum. Chiar îmi venea să plâng, moment în care s-a iscat un vânt învârtejit, că trebuia să mă țin tare ca să nu mă ia pe sus. Foarte departe, jos pe șosea, vedeam mașinile mergând spre sau dinspre far și pelerinii, ca niște furnici ce urmau cuminți poteca de pe marginea șoselei. Habar nu aveau că ar fi putut ajunge la far și pe traseul de care ne bucuram doar noi și încă vreo doi trei, pe care i-am mai întâlnit prin pădure.
Și-am ajuns la far, cu vântul făcându-și de cap și într-o mare aglomerație de mașini și de turiști cu încălțăminte sport albă ca spuma laptelui, de ziceai că acum au luat-o de pe raftul magazinului. Eu, cu bocancii mei prăfuiți, parcă eram cea care nu se potrivea cu peisajul.
Ne-am făcut poza de rigoare cu kilometrul zero și cu picioarele care ne-au dus atâta drum, am dat o raită pe la ”cimitirul” lucrurilor lăsate de pelerini, dar… n-am putut să-l las pe El Bățo. Pur și simplu, mi se părea că-l părăsesc într-un loc care nu i se potrivește. O să spuneți că-s dusă cu pluta, că e doar un băț luat din pădure… dar dacă are și el un mic suflețel?
Și uite așa, El Bățo și-a reluat locul din colțul camerei de la pensiune. Văd eu ce fac cu el. Ștefan n-a comentat, lucru pentru care-i sunt foarte recunoscătoare. Ne-am întors pe drumul de lângă șosea, era destul de târziu, iar vântul își făcea de cap acolo sus, pe creastă.
Ei, cam atât, deocamdată.
Manuela Sanda Băcăoanu
manuelasandablog 