Voi scrie azi despre impresiile mele de la Fatima, celebrul loc de pelerinaj, unde sute de mii de oameni merg pentru a se regăsi pe sine,sau a-şi regăsi sănătatea, fizică sau spirituală.
Am fost la Fatima în 2014, când eram pe Camino Portughez, de la Lisabona la Santiago de Compostela. La Santarem drumul se desparte în două, unul merge direct spre Santiago de Compostela, iar celălalt trece pe la Fatima, urmând ca după un număr de kilometri să se reunească din nou cu primul. Sunt pelerini care aleg traseul pe la Fatima, este aproximativ la fel de lung, dar noi (soţul meu şi cu mine) nu aveam hărţi cu această zonă, aşa că am preferat să mergem cu autobuzul şi să ne întoarcem din nou la Santarem, unde am găsit cazare foarte bună la Santa Casa de Misericordia şi înţelegere din partea hospitalerei, pentru a petrece două nopţi în acest adăpost.
Am plecat dimineaţa nu foarte devreme spre Fatima, cu un autobuz normal, nu unul rapid. Am ales această modalitate la dus, pentru a vedea localităţile prin care trece Camino Portughez, dacă alegi această variantă. Doar vreo 10-15 persoane au urcat din autogara ce era la o aruncătură de băţ de adăpostul la care eram cazaţi. Majoritatea călătorilor sunt oameni de vârsta pensiei, o pensie ce deja vine de mulţi ani. Singurele pete de culoare sunt două fetiţe, una cam la liceu, iar cealaltă de vreo 10 ani, care îşi aleg locurile din spate în mod instinctiv, pentru a nu se „amesteca” printre gălăgioşii ocupanţi ai locurilor din faţă, ce le pot fi străbunici.Mă mir că două fetiţe pleacă singure la Fatima, dar m-am obişnuit cu faptul că nu toate întrebările mele primesc răspuns imediat, aşa că mă cuibăresc pe locul meu, pregătindu-mă să mă bucur de tot ceea ce această zi îmi poate aduce…
Autobuzul iese din oraş şi începe să prindă viteză, dealuri verzi, pomi roditori şi copaci trec în viteză prin faţa geamului. Asta nu durează prea mult, fiindcă imediat facem o cotitură (adică şoferul face, noi suntem doar pasagerii ce se bălăngăne în stânga, apoi în dreapta), timp în care observ că am ajuns într-o localitate mică şi cochetă, cu nişte străzi extrem de strâmte , care fac curbe la 180 de grade. Aproape toţi pasagerii coboară, exceptând cele două fetiţe, alţii (de acelaşi fel) luându-le locul. Aha, m-am prins, nimeni nu merge la Fatima, toţi au treabă în satele (de fapt orăşelele) din împrejurimi.
Când în sfărşit coboară şi cele două fetiţe, ne dăm seama că am rămas ultimii pasageri, lucru nu prea rău în sine, doar că şoferul e nevoit să coboare des, ca să mai completeze apă la motor. Are o problemă cu răcirea, la un moment dat chiar a oprit pentru ca acesta (motorul) să-şi mai tragă sufletul.
După ceva emoţii privind modul în care vom ajunge la Fatima (adică se putea să fie iar pe jos), intrăm într-un oraş ce la început nu pare deosebit de altele, doar că e mai mare decât cele pe care le-am văzut azi. Coborâm în autogară, ne interesâm de ora la care ne putem întoarce la Santarem, iar de acum ne putem considera pelerini la Fatima.
Ne întoarcem vreo sută de metri pe drumul pe care am venit, iar indicatorul „Sanctuario” ne arată încotro trebuie să ne îndreptăm. O construcţie imensă se arată privirilor noastre, urmată de o piaţă ce se întinde pe sute de metri, iar chiar în spate de tot se zăreşte o biserică. Mulţime de oameni se tălăzuiesc în toate părţile, dar s-ar părea că azi nu e o zi deosebită, fiindcă tot acest spaţiu nu e umplut nici în proporţie de 5%. Mai târziu, am văzut poze cu mulţimea ce umple piaţa, cred că încap un milion de oameni, totul mi se pare incredibil de grandios, dar nu ştiu cum, nu în sensul bun al cuvântului.
La o capelă se ţine slujba, sute de oameni asistă, unii stau în genunchi sau chiar încearcă să se deplaseze aşa. Oare de ce oamenii sunt pioşi doar în anumite locuri, iar în rest duc o viaţă care-i duce la nenorocire şi boală? De ce ne aducem aminte de „grija şi iubirea faţă de aproapele” doar atunci când avem un mare necaz?
După ce vizităm biserica ce s-a ridicat pe locul apariţiei Fecioarei în urmă cu 100 de ani, ne reîntoarcem la clădirea imensă despre care vorbeam şi care e imensă şi sub pământ, adăpostind nenumărate amfiteatre (săli de rugăciune, capele), ca la un fel de expoziţie a credinţei. Nu-mi vine să cred că dintr-un loc pustiu în care 3 copii îşi păşteau oile, acest spaţiu a devenit atât de opulent şi (mi se pare mie) de-a dreptul comercial.
În afara spaţiului bine determinat în care camparea este interzisă, zeci de maşini, cu familii întregi ce şi-au delimitat teritoriul cu folii de plastic, pentru a avea o „curte interioară” în care-şi duc viaţa zile sau săptămâni întregi, se înşiră pe sute de metri. Un fel de tabere ţigăneşti, acceptate de către administraţia locului şi a oraşului.
Mi se pare totul extras dintr-un fim suprarealist, nu asta era imaginea pe care o aveam eu despre Fatima. Cu un gust amar în gură, urc în autobuzul ce ne readuce în Santarem, de astă dată pe autostradă, cu viteză mai mare şi cu alte peisaje ce se derulează rapid prin faţa noastră.
Să aveţi o zi de neuitat!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
manuelasandablog 