Am plecat azi dimineață la 5,45 din București, iar după o escală la Bergamo, am ajuns la Porto. Dacă în urmă cu niste ani cineva mi-ar fi spus că va veni o vreme când vom putea merge oriunde avem chef, fără restricții și foarte ușor, cu siguranță nu mi-ar fi venit să cred. Experimentam acest lucru de o vreme, totuși mai sunt cartitori care plâng după vremurile „bune”, vremuri care sper să nu mai vină niciodată. Uite acum stau pe o margine de bordură în fața aeroportului din Porto și aștept autobuzul spre Santiago de Compostela. Spaniola mea e din ce în ce mai bună, mă pot face înțeleasă iar eu înțeleg ce mi se spune. Da, știu, aici e Portugalia, dar portughezii vorbesc spaniola. E minunat, aici e încă vară, vreo 26 de grade. Ce-ți poți dori mai mult decât să te simți „acasă”, oriunde pe acest Pământ? Ținem legătura! Zile bune vă doresc. Manuela Sanda Băcăoanu
Aseară vorbeam cu o prietenă, iar la un moment dat ea mi-a zis că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă. În acea clipă mi-am amintit de o întâmplare cu biciclete, cred că ultima dată când am urcat în șaua uneia. Să tot fie vreo 18 ani de-atunci, nu-mi amintesc exact, știu doar că eram cu Ștefan la rudele din Moldova și era toamnă, tocmai la culesul porumbului.
Fiind noi oameni de treabă, am zis să o ajutăm pe una dintre surorile soțului meu la culesul porumbului. Asta era în seara sosirii noastre. A doua zi dimineața urma să mergem pe la ei și să plecăm împreună pe câmp. Mare mi-a fost mirarea, dar și groaza, când am văzut înșirate pe lângă gard vreo 5-6 biciclete. Dacă vă povestesc despre vasta mea experiență în ale mersului cu bicicleta, veți înțelege de ce.
Am început, ca toată lumea, cu tricicleta. Aveam cam 5-6 ani și o primisem de la verișoara mea, pentru care devenise prea mică. Eu eram foarte mândră cu ea, avea șaua din lemn și era verde. Orice venea de la verișoara mea era foarte bine primit. Chiar și rochițele pe care le purtase și ea mi se păreau mult mai frumoase decât rarele rochițe noi pe care mi le cumpărau părinții. Partea cea mai grozavă era când mergeam cu tricicleta pe șoseaua aflată în proces de asfaltare, iar vecina mea, cu o tricicletă albastră, nouă și mult mai fițoasă decât a mea, alerga după mine cu vehiculul în brațe, că altfel nu mă putea prinde.
Ei, asta a fost perioada mea de glorie. Când am trecut la biciclete, ea a primit un Pegas, iar eu, doar împrumut, bicicleta mamei mele, cu care făcea naveta la școala aflată la 2 km. Pot spune că niciodată n-am stăpânit ca lumea o bicicletă, nici prea des n-am avut ocazia să merg cu una.
De aceea, când am văzut bicicletele rezemate de gard, mi s-a făcut pielea de găină. Cum eram la începutul mariajului nu puteam să mă fac de rușine, așa că, vrând-nevrând, am urcat pe bicicleta care mi s-a oferit. Să nu credeți că erau cine știe ce biciclete, erau niște vechituri, bune doar de mers la câmp. Ei, mersul spre tarlaua de porumb s-a desfășurat în condiții cât de cât bune, am avut noroc că a început un urcuș, așa că de acolo am mers pe jos.
Distracția însă a avut loc la întoarcere. Când am terminat munca, Ștefan și toți ceilalți au urcat pe biciclete și…duși au fost. Parcă mă văd și acum, pe vârful dealului, singură printre păpușoi. Am zis, fie ce-o fi și am ”săltat” și eu în șa. Și zvrrr, pe deal în jos, pe o cărare de 30 de cm, apoi pe malul unui pârâu, cu inima cât un purice, făcând tot felul de acrobații ca să mă mențin în șa și pe cărare, prin pietricelele care făceau bicicleta să se zdruncine, a fost , cred, una dintre cele mai mari încercări din viața mea. Oricum, nu de multe ori mi-a mai fost atât de frică. Când am ajuns în sat, nu-mi venea să cred că am reușit să nu cad.
Bineînțeles că am ajuns ultima, dar nimeni nu-și făcuse vreo problemă, habar n-aveau prin ce trecusem eu. Cu fundul bătucit, m-am așezat și eu la masă, împreună cu ceilalți.
Oricum, la cină i-am spus lui Ștefan că mâine eu voi merge pe jos, cu toate că era pe alt deal, la altă soră, în cu totul altă direcție. Spre surprinderea mea, toată lumea a mers pe jos a doua zi. Le sunt și acum recunoscătoare.
Cam asta ar fi , deci pușchea pe limbă cui mai spune că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă, fiindcă asta ar fi grav.
Azi am avut cea mai frumoasă experiență la Madrid. Am ajuns de mai multe ori în acest minunat oraș, dar azi a fost cu totul diferit. Sunt împreună cu trei fete nemaipomenite (voiam să zic „cu trei fete cucuiete” dar mi-e să nu se supere, mai ales că pe două dintre ele le-am cunoscut doar la începutul călătoriei noastre. Am lăsat bagajele mari la aeroport și am luat un taxi până în centru. De aici, a început aventura, piețe, străzi, El Parque Retiro, unde ne-am permis sa lăsăm soarele să ne mângâie printre crengile copacilor ce-și spuneau povești deasupra noastră. Nu poți vizita Madridul fără să faci mulți km pe jos, așa că am făcut și un tur ghidat, unde Miguel, tobă de carte, ne-a povestit la foc automat toată istoria Spaniei, de la 1492 încoace.
N-am timp acum să vă povestesc mai multe, dar nu pot să nu vă spun că, întoarse la aeroport, am făcut alți km că să găsim biroul de bagaje, care parcă se ascunsese de noi. Barajas e un aeroport uriaș, cine a fost aici, știe despre ce vorbesc. Vă las, ne îmbarcam acum pentru Lima. Manuela Sanda Bacaoanu
Parcul Keukenhof din Olanda este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut în viața mea. E atâta frumusețe, gingășie și organizare ireproșabilă, încât chiar nu ai ce să-i bagi de vină. În momentele în care se potolea și vântul, totul era perfect. Cred că zeci de mii de oameni vin zilnic pentru a admira frumusețea efemera a florilor, în principal lalele, a căror perioadă scurtă de înflorire face ca și perioada în care parcul este deschis spre vizitare să fie foarte redusă. Întrarea costă 20 de euro, dar îi merită cu prisosință. Fotografiile nu pot surprinde nici pe departe toată minunăția acestui parc, dar sper ca totuși să vă puteți face o idee. Anul acesta se împlinesc 75 de ani de când această grădină a fost dată spre vizitare publicului larg.
Mi-ar plăcea să fiu eu prima care spune acest lucru, dar bineînțeles că au făcut-o alții, cu mult înaintea mea. Eu doresc doar să mulțumesc civilizației și mijloacelor de transport rapide care te fac să nici nu-ți dai seama cum ajungi ”peste mări și țări” aproape într-o clipătă
Mi-ar plăcea să fiu eu prima care spune acest lucru, dar bineînțeles că au făcut-o alții, cu mult înaintea mea. Eu doresc doar să mulțumesc civilizației și mijloacelor de transport rapide care te fac să nici nu-ți dai seama cum ajungi ”peste mări și țări” aproape într-o clipită.
Mă rog, o clipită ceva mai lungă, asta însemnând să mergi cu autobuzul de la Finisterre la Santiago (vreo trei ore, că era ruta turistică, lungă și nemaipomenit de frumoasă, n-am regretat nicio secundă că nu am luat autobuzul direct). Apoi să dormi într-un albergue din Santiago, pe care ai avut grijă să-l rezervi din timp. Ce zic dormit, mai mult stat întins pe un pat ce-i drept foarte confortabil. La Santiago fiind final de camino pentru unii, iar acesta fiind un albergue particular, se putea intra toată noaptea, pe bază de cod. Și uite așa, pelerinii au tot intrat până pe la ora unu din noapte, iar pe la trei au început să se trezească, avea fiecare un interes: avion, tren sau mai știu eu ce alt mijloc de locomoție. Noi aveam tren la 5,38, așa că pe la 4 am făcut ca toată lumea, am început să ne împachetăm pentru ultima dată în acest pelerinaj. Avem experiență multă la activ, noi nu facem gălăgie, ne luăm calabalâcul în brațe și aranjăm rucsacul pe hol.
Ca să nu vă plictisesc prea mult, ajungem la gară în vreo 40 de minute, că tot era ultima zi de pelerinaj, iar la controlul bagajelor (care în Spania se face la fel ca la avion și la tren), ”scăpăm” de briceagul ce ne slujise cu folos, fiindcă Ștefan nu-l închisese și arăta ca ditamai iataganul pe .camera de supraveghere. Voiam eu să par deșteaptă și să le zic vreo două, cum ar fi că ” nosotros somos peregrinos, no asasinos!”, dar m-am gândit că ar fi bine să nu întind coarda mai mult decât e necesar, cu spaniola mea învățată două săptămâni înainte de a pleca de acasă, s-ar putea să iasă altceva și n-aș vrea, Doamne ferește, ca Spania să strice legăturile de prietenie cu țara noastră. Și așa, fără alte amănunte picante,(că nu vi le mai spun) am ajuns la Madrid în 3 (trei) ore, străbătând 600 de kilometri. Păi, da! De era un TGV până-n România, ajungeam înainte de plecarea avionului, care era seara, la 21,15. Mă rog, cu statul de rigoare pe pistă încă aproape o oră, am reușit să aterizăm la ora 2 din noapte pe dragul nostru aeroport din și mai draga noastră urbe, Cluj Napoca.
După un somn ca la noi acasă am plecat la Lupșa, unde, de trei săptămâni, Masha se tot întreba dacă nu cumva am părăsit-o de tot, lăsând-o pe mâna vecinilor, cărora le mulțumesc din suflet că au reușit să-mi mențină vii atât plantele cât și animalul. După cum ziceam, de la Țărmul Atlanticului la Lupșa e doar un pas, unul mai larg și mai greu de făcut din multe motive, unele obiective, iar altele foarte subiective, dar fiecare le știe pe ale lui. Ce pot să spun este că atunci când ieși din zona de confort și faci alte lucruri decât cele cu care erai obișnuit în fiecare zi, îți îmbogățești sufletul și mintea cu priveliști și sentimente noi, îți încarci bateriile și revii acasă un pic alt om. Mă bucuram că voi putea scrie pe laptop, dar nu știu ce bai are, că scrie atât de încet, că-mi și pierd ideea până buchisește el. probabil internetul nu-i place, sau nu-mi dau seama care-i cauza. Zici că-i o babă de 102 ani care învață limbi străine.Vă voi mai povesti întâmplări de pe camino, de acolo n-am mai scris fiindcă pe telefon te grăbești să redai cât mai multe idei în cât mai puține cuvinte, încât totul devine un referat, nu o poveste cu și pentru oameni.
După cum vedeți, toate sunt în bună regulă. Roșiilor nu le-am mai făcut poze, că plouă. Iar ceapa e absolut incredibilă. Două la un kilogram. Vă arăt mâine. Cum să nu vii acasă, când magnolia înflorește pentru a cincea oară? Seară de vis să aveți!
Manuela Sanda Băcăoanu
PS Aseară vorbeam cu fiică-mea la telefon și-mi zicea că probabil Masha s-a bucurat cel mai mult de venirea mea, la care eu i-am răspuns că într-adevăr, roșiile s-au bucurat mai puțin.
Era acum mai bine de o săptămână când încă eram la Finisterre, iar după câțiva pași făcuți în direcția Cabo de Faro, mi-am dat seama că El Bățo a rămas în cameră. Era un drum de câțiva kilometri, așa că l-am rugat pe Ștefan să mi-l aducă, promițându-i că-l voi lăsa acolo, ofrandă Drumului încheiat cu bine. La farul din Finisterre este un alt punct zero al pelerinajului pe Camino de Santiago, pentru cei care vin pe jos și de la Santiago de Compostela până aici. Noi nu veniserăm pe jos, dar tot mergeam să vedem farul și împrejurimile, unul dintre cele mai pitorești locuri din Finisterre.
Obiceiul era ca aici pelerinii să lase lucruri care le-au fost utile în pelerinaj, dar de care nu mai au nevoie, fie că s-au deteriorat pe drum, fie că s-au săturat să le mai poarte. Până acum câțiva ani, locul arăta ca o adevărată groapă de gunoi, apoi s-a interzis lăsarea lucrurilor aici, totuși mai sunt ”curajoși” care nu respectă legea. Înarmată cu El Bățo Segundo, că pe Primero îl pierdusem după vreo două zile de pelerinaj, pornim voinicește pe drumul știut, care era pe lângă șosea. Între timp însă ne face cu ochiul indicatorul spre plaja Fora, o plajă foarte frumoasă, care mărginește Finisterre spre vest și de pe care poți admira soarele apunând. ” Hai să dăm o raită până la plajă, că nu-i departe” zic eu, iar Ștefan acceptă, așa că urcăm dealul, apoi coborâm pe partea cealaltă, unde soarele își juca razele pe suprafața aproape plană a Atlanticului. Doar câțiva oameni la plajă, dar noi nu coborâm, azi avem în program Farul.
Dăm să ne întoarcem la drumul cunoscut, când observ o potecă pietruită ce pare să aibă același punct terminus cu șoseaua, doar că urcă prin pădure, șerpuiește și e cu siguranță mai lungă. O localnică era prin preajmă și o întreb dacă alegând cărarea putem ajunge la far. La răspunsul ei pozitiv și la asigurarea că e ”muy bonito”, n-am mai stat pe gânduri.
Drumul a fost într-adevăr foarte frumos, dar eu mă gândeam că sunt la un fel de înmormântare, îl duc pe El Bățo pe ultimul lui drum. Chiar îmi venea să plâng, moment în care s-a iscat un vânt învârtejit, că trebuia să mă țin tare ca să nu mă ia pe sus. Foarte departe, jos pe șosea, vedeam mașinile mergând spre sau dinspre far și pelerinii, ca niște furnici ce urmau cuminți poteca de pe marginea șoselei. Habar nu aveau că ar fi putut ajunge la far și pe traseul de care ne bucuram doar noi și încă vreo doi trei, pe care i-am mai întâlnit prin pădure.
Și-am ajuns la far, cu vântul făcându-și de cap și într-o mare aglomerație de mașini și de turiști cu încălțăminte sport albă ca spuma laptelui, de ziceai că acum au luat-o de pe raftul magazinului. Eu, cu bocancii mei prăfuiți, parcă eram cea care nu se potrivea cu peisajul.
Ne-am făcut poza de rigoare cu kilometrul zero și cu picioarele care ne-au dus atâta drum, am dat o raită pe la ”cimitirul” lucrurilor lăsate de pelerini, dar… n-am putut să-l las pe El Bățo. Pur și simplu, mi se părea că-l părăsesc într-un loc care nu i se potrivește. O să spuneți că-s dusă cu pluta, că e doar un băț luat din pădure… dar dacă are și el un mic suflețel?
Și uite așa, El Bățo și-a reluat locul din colțul camerei de la pensiune. Văd eu ce fac cu el. Ștefan n-a comentat, lucru pentru care-i sunt foarte recunoscătoare. Ne-am întors pe drumul de lângă șosea, era destul de târziu, iar vântul își făcea de cap acolo sus, pe creastă.
Luni seara ajunsesem la Monte do Gozo, un loc foarte special, un parc imens, la 5 km de Santiago de Compostela. Aici este probabil cel mai mare albergue, care poate caza 500 de pelerini. După calculele mele, cred ca mai mulți. Drept că arată cam ca un lagăr de concentrare, cu multe barăci, dar în interior e în regulă. Eram după o zi caldă și obositoare, plus vreo 34 de km străbătuti din Arzua, dintre care ultimii și cei mai grei pe șosea, deoarece în Lavacolla am pierdut Camino. Voiam ca marți dimineața, proaspeți și în forță să intram în Santiago de Compostela, punctul terminus al pelerinajului nostru. Până la un moment dat totul a decurs conform planului, adică am fost la gară ca să ne luăm bilete de tren la Madrid, am fost la catedrală ca să marcăm momentul sosirii, la Oficiul de Pelerini pentru certificatul care atestă că într-adevăr am bătut drumul Spaniei încă o dată. Până aici, toate în regulă. Numai când ne-am dus la albergue San Lazaro, apoi la Fin del Camino și ne-au întâmpinat afișe cu „todo completo” viața a început să se coloreze în maro, din roz cum era. Ne așezăm triști pe o bancă și ne punem pe căutat, lucru care ne deprima și mai mult, toate locurile erau ocupate. Încep să urăsc internetul și modul facil în care unii vor să-și trăiască viața. Până aici am reușit să găsim locuri fără rezervări, dar acum se pare că ne-au mai rămas doar două solutii: să dormim în parc sau să ne întoarcem la Monte do Gozo. Niciuna dintre ele nu ne surâde. Eu mănânc, azi am băut doar cafea cu churos de dimineață. Ștefan nu poate mânca, e prea supărat și emoționat. Eu am credința că toate se vor rezolva, dar încă nu știu cum. Apoi, așa din eter, îmi vine ideea s-o sun pe Ramona Venturini, care, foarte amabilă, îmi da numărul de telefon al unei pensiuni din Finistere. Am uitat să spun că mai devreme căutasem locuri și acolo, dar nu apărea nimic liber. Sun și ce sa vezi, cu spaniola mea de baltă reușesc să fac rezervare. Am luat autobuzul de 18,30, iar la 20 eram deja la ocean. După o zi ca cea de ieri,meritam ca totul să se sfârșească bine. Azi dimineață ne-am trezit „de voie”, pe la 8,30, într-o cameră cu două paturi și nici urmă de jandarm care să ne spună că trebuie să părăsim incinta la ora 8, cum am pățit la Monte do Gozo, când în sfârșit nu mai trebuia sa ne trezim la 5,30, ca s-o luăm din loc. Ei, cam atât, că mă dor mâinile de cât am ” vorbit”. Manuela Sanda Băcăoanu
Toată lumea se temea că ne vom topi de cald în Spania. Parcă ne-am dori și noi să ne fie cald, fiindcă de două zile umblăm prin ploaie, vânt și ceață. E drept că ne învârtim pe la o mie de metri altitudine, coborâm câteva sute de metri ( în altitudine) apoi urcăm din nou, chiar mai sus decât fusesem. Azi suntem pe la 900 de metri, sunt 16 grade și ne bucurăm că ploaia s-a oprit. Eram flămânzi și uzi pe la 11, când un bar, adevărată mana cerească, ne-a ieșit în drum. În câteva minute s-a umplut de pelerini, lumea stătea și în picioare, doar ca să bea o cafea sau să mănânce ceva. După ce am ajuns la albergue a ieșit și soarele, dar cu dinți. Dar cea mai grea zi a fost cu siguranță ieri, când am haladuit pe la 1200 de metri urcând pe o cărare abruptă că abia stăteai în picioare, după ce am trecut de o pădure arsă . Și-am mers și – am mers pe o pășune montană ( pe ici pe colo pasune, că mai mult erau niște plante cu țepi presărate cu minunate flori galbene și mov de care m-am bucurat si cu fundul, când am tras o trântă de zile mari. Problema era că nu mă puteam ridica, fiind cu rucsacul în spate. Am picat ca Butea-n iaz, doar că eu m-am înțepat pe toate părțile, pana am reușit sa ma ridic. Am ajuns totuși la destinație printr-un soi de miracol, după 24 de km fără sa întâlnim decât trei case pe vârful muntelui. Despre alaltăieri ce să vă spun, ziua a fost caldă, atâta doar că era să-mi scap rucsacul pe o pantă abruptă, care se oprea fix într-un rău. L-am prins de-o aripă tocmai la momentul potrivit. Maine ne așteaptă o nouă zi, cu 11 grade dimineața și 17 la amiază. Brrr! După cum vă ziceam, Bbbuen Camino fffrio! Manuela Sanda Băcăoanu.
Mai întâi, o scurta contabilitate: vineri 33.000 de pași, sâmbătă 43.000, iar azi alți 33.000. Deci până acum, un total de 109.000 de pași. Ii număr, fiindcă vreau să văd câți vor fi până la Santiago. O întâmplare drăguță de ieri: un pelerin și-o pelerina se odihnesc pe o banca de piatră la soare, după ce au urcat o pantă incredibilă. Ea: oare cât mai avem de urcat? El: cel puțin un kilometru, până la Freisnu. Ea își ia rucsacul și pleacă amărâta, dar după 20 de metri, sare în sus: yeee, suntem acolo!!! El: unde, acolo? Ea: la Freisnu. Și dintr-o dată viața era să devină frumoasă, dar bineînțeles că după așa un urcuș, urma o coborâre pe măsură. Ei, dar să revenim la ziua de azi. Am plecat de la Roca Madre pe la 9,30, fiindcă am luat un mic dejun foarte plăcut, însoțit de o conversație spumoasă, la fel cum a fost și cina. Drumul până la Salas a fost foarte plăcut, dar la un moment dat a trecut pe lângă noi un grup de 3 persoane. În frunte mergea un tip cu o privire încrâncenata, urmat de un băiat tânăr și o fată care fugea după ei. Urcam o potecă strâmtă, m-am dat repede la o parte, iar grupul celor 3 a trecut pe lângă mine cu o viteză amețitoare. Sunt curioasă cât timp au reușit să mențină acel ritm infernal. N-au trecut bine de mine, poteca a început să coboare, moment în care am simțit că-mi lipsește ceva: El Bato. Lasă că e pădurea plină de bețe mi-a zis Ștefan și mi-a găsit altul. Eu privesc în sus și ce să vezi, un corcoduș se lăfăia tocmai deasupra noastră. Cu ajutorul noului El Bato ( segundo), am reușit să mâncăm doi pumni de corcodușe, îndulcite la sfârșit cu câte o bomboana de mentă pe care eu le cumpărasem ieri, cu toate că Ștefan zicea că nu are rost să le car. Apoi am ajuns la Salas, un orășel tipic spaniol, cu o biserică și un hotel din epoca medievală. Abia după Salas părea că începe „distracția”, dar n-a fost chiar atât de rău. Am mâncat și o grămadă de mure delicioase de pe marginea drumului. Am ajuns la Espina, la albergue El Croce, unde ne-am trezit că suntem doar noi doi. Între timp au mai apărut trei pelerini, o poloneză și un cuplu spaniol ( pardon, sunt frate și soră) . Recomand acest albergue, este bine utilat, are cafea și ceai pentru dimineața. Se poate și găti. Și… cam atât pentru azi. Manuela Sanda Băcăoanu.
Azi a fost o zi minunată! Puteam spune ” azi a fost o zi grea” și ar fi fost la fel de adevărat. Am pornit dimineață pe ploaie de la albergue Escamplero, am făcut un drum ceva mai ușor decât ieri până la Grado, iar pe drum ne-am oprit la Palatino, pentru tortilla de patatas și caffe con leche. Ploaia stătuse, atmosfera era ” numai bună ” spre prea cald, dar picioarele începeau sa ” prindă ritmul Camino”. La Grado am întâlnit-o pe Alis din Țara Minunilor la o terasă, pentru ca mai târziu să ne vedem pe drum. Eu am un nou El Bato (prietenii știu de ce), vorbesc despre cei care mi-au citit prima carte. Ștefan mi-a făcut rost de el pe baza de repede ieri în pădure, când trei câini uriași lătrau la noi foarte fioroși, iar gardul care ne despărțea nu avea mai mult de 80 cm. Tot prin acele locuri, văzusem un anunț cu un albergue, pe numele lui Roca Madre. Mi s-a părut interesant, așa că am hotărât să dormim azi aici. După ce traseul dincoace de Grado a devenit extrem de neprietenos, am urcat de ne-au sfârâit călcâiele și am coborât mai ceva ca Flinstonii în mașina lor punând frână cu picioarele pe jos, obosiți și vai de noi, mai ales de mine, iată că am ajuns la La Rodriga și la adăpostul căutat. Sincer, când l-am văzut prima dată, mi-am zis: Manjarin ( tot prietenii știu de ce), dar s-ar părea că prima impresie nu este întotdeauna cea corectă. Ce mai, am nimerit la unul dintre cele mai faine albergue de pe Camino, Irene si Diego te primesc de parcă ai fi o rudă apropiată, iar dotările sunt peste orice așteptări. Se servește cina și micul dejun, ți se spală rufele, iar totul e… donativo . Merită să vă cazați la acest albergue, e deschis abia de anul trecut probabil nu multă lume știe de el. Le-am dăruit o carte și s-au bucurat atât de tare și de sincer că mi-a crescut inima. Peisajul de azi a fost în multe locuri foarte asemanator cu Valea Ariesului, dar cu o diferență zdrobitoare: pe malurile acestui râu n-am văzut nici cea mai mica mizerie, pet sau alte alea. Vă las, mă strigă să merg la cină. Manuela Sanda Băcăoanu.
Am cinat. O mâncare formidabilă, alături de oameni minunați. Tot eu
manuelasandablog 