Cam atât am reușit sa facem azi, am haladuit prin Oviedo pana pe la ora 13, era păcat să plecăm fără a vedea un oraș atât de curat și frumos. Arată perfect din centru pana la periferie, cu clădiri parcă ieri construite, cu rondouri de flori minunat combinate și gazon tuns periuță. Pur și simplu, nu ai ce să-i bagi de vină. Mi-ar plăcea să locuiesc intr-un asemenea oraș. Ziua a început cu o plimbare în Parcul San Francisco, un parc chiar mai frumos decât cele londoneze. Cum mai aveam cărți, le-am mai donat pe la biblioteci sau le-am plasat în librării, iar viața a devenit brusc mai frumoasă, cu un rucsac cu 3 kg mai ușor. Am început Camino ca la carte, de lângă catedrală. Acum nu vă mai spun că ne-am rătăcit din prima, deoarece o scoică era pusă spre dreapta, iar noi trebuia sa mergem spre stânga. După ce am mai băut o cafea pe o terasă aproape de ieșirea din oraș, Camino ne-a întâmpinat cu drag și cu prima pantă de urcat. Și-am urcat și-am coborât cât au vrut mușchii noștri, ba chiar mai mult, fiindcă la un moment dat am observat că semnele ne-au pus să coborâm în mod gratuit într-o vale, numai pentru a avea de unde urca și ajunge la șosea nu cu mult mai departe. Dar un urcuș și-un coborâș, de zile mari. A început sa fie cald, foarte cald. Nu-mi pusesem pălăria ca să nu transpir, dar când am ajuns la Escamplero arătam de parcă intrasem îmbrăcată sub duș. Ei, acum suntem la albergue, noi și 4 italieni, nu cred că mai vine cineva. Aștept să fiarbă pastele și să mâncăm cina. Buona noche! Manuela Sanda Bacaoanu

Vă iau cu mine in călătorie așa că pregătiți-vă de aterizare, suntem în avionul de Cluj Napoca – Zaragoza și mai avem câteva minute de zbor. Îmi vine să cred că am greșit avionul, ne apropiem de sol, iar peisajul este ca-n Munții Atlas, cu multă uscăciune, semidesertic. În urmă am lăsat România, verde și veselă. ( Sau așa o văd eu). Am aterizat cu bine, călătoria cu avionul se desfășoară între decolare și aterizare, așa cum întreaga viață are loc între o inspirație și o expirație. Dar sa trec la subiect, că scrisul pe telefon, în tren, nu e tocmai ușor. Ne-a așteptat bunul Antonio, care, împreună cu soția lui, Pilar, au fost îngerii noștri păzitori întreaga zi. Ne-a purtat prin librarii, unde am reușit să lăsăm o parte din cărți, ne-a dus la masă, am vizitat împreună centrul istoric, cu impunătoarea catedrală Virgen del Pilar, iar la sfârșitul zilei a ajuns la Zaragoza Delicias, gara de unde trebuia să plecăm spre Oviedo. Îmi pare rău că nu am condiții de scris pentru a descrie mai amănunțit toate întâmplările zilei și hazul provocat de programul de traducere pe care-l folosește Antonio în mașină, o voce feminină care te ia la rost dacă nu-i mai dai de tradus sau vrea să traducă doar din poloneză în olandeză. Nu pot descrie răbdarea infinită a lui Antonio si felul atât de cald cu care s-au purtat cu noi atât el, cat și Pilar. Parcă ne cunoșteam de o viață, nu de o zi. Cea mai drăguță întâmplare a fost la gară , unde un domn foarte serios ne-a zis că nu este niciun tren spre Oviedo pentru a doua zi și ne-a trimis la autogara. După ce am încercat zadarnic să facem o rezervare online, mie mi-a venit ideea să ne întoarcem și să încercăm să mergem prin Madrid. Stând la rând , îmi doream sa ajungem la o altă casa, acolo unde servea o doamna ce părea foarte drăguță. Da, am ajuns la acea casă, și, în mod magic, am găsit bilete la tren până la Oviedo, cu schimb la Madrid și Leon. Având în vedere că alternativa era să plecăm doar vineri din Zaragoza, am simțit că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. De bucurie, i-am dăruit o carte doamnei atât de amabile de la casă Apoi am mai avut un moment simpatic, ne-am rătăcit în parcarea imensă , cu două niveluri. Noroc cu Pilar, care rămăsese la mașină. Antonio ne -a dus apoi la hostelul unde tot el ne rezervate cazare, iar ziua s-a încheiat cu bine. Acum, suntem în trenul spre Madrid. Voi reveni cu noi impresii. Mulțumesc dragi prieteni spanioli, ați știut să ne faceți șederea la Zaragoza de neuitat. Manuela Sanda Bacaoanu, din nou peregrina