Arhive etichetă: Gânduri răzleţe

1. Ani de liceu …

5 răspunsuri

Cine nu-şi aduce aminte cu drag de anii de liceu? E perioada din viaţă în care am ieşit din copilărie, nu ne-am lovit încă de greutăţi, ne trăim adolescenţa la maximum, dar nu suntem conştienţi de fericirea noastră.

Ţin minte prima zi, când tatăl meu m-a adus cu maşina până în curtea liceului şi m-a lăsat acolo, avea o şedinţă la Alba Iulia. Liceul avea şi cămin, iar eu trebuia să aştept, împreună cu alte câteva zeci ce cu trecerea orelor au devenit sute de elevi din toate clasele, să fiu repartizată într-una din camerele celor două construcţii (căminul nr. 1 şi căminul nr. 2), ce deocamdată nu-mi spuneau nimic.

Sunt o timidă de felul meu, aşa că aşteptam cuminte în curtea ce vuia de glasuri vesele. Erau elevi din clasele mai mari ce se regăseau cu bucurie după vacanţă, aşa că, la fel cum se alege uleiul de apă, noi, bobocii, am rămas cumva pe dinafară, putând să ne dăm seama că suntem cu toţii în aceeaşi oală, bobocei de liceu, intrăm în vorbă unii cu alţii şi constatăm că s-ar putea să fim colegi de clasă.

Emoţia acestei prime zile nu a fost egalată decât poate doar de ultima, dar, până atunci, este o întreagă poveste de spus.

După ce, abia după masa pe la ora 16 am intrat în sfârşit în camera ce ne fusese repartizată şi am făcut cunoştinţă cu colegele de cameră, patru la număr, două colege de clasă cu mine şi gemene pe deasupra şi două din”B”, ne-am ales dulapurile şi paturile, am început să ne aşezăm hăinuţele pe rafturi, o jale generală a cuprins camera noastră, aşa, buluc, lacrimile nu mai puteau fi stăpânite.

”  Cum să stăm noi aici, între pereţii aceştia, cinci ani?” (când am intrat la liceu, acesta avea o durată de 5 ani) . Eu nu plângeam, dar simţeam aşa, o amorţeală, mai fusesem plecată de acasă doar de câteva ori, în tabără, iar acum, adio copilărie, adio după-amieze petrecute în grădină, adio… tot ce a însemnat viaţa mea de până acum.

Ei, şi? Am venit aici fiindcă a fost dorinţa mea, nu m-a  obligat nimeni, sunt convinsă că va fi bine!

Da, a fost bine, cel mai bine din viaţa mea, dacă privesc în urmă.

A doua zi, începea şcoala cu adevărat, iar doamna dirigintă, mama Luci cum am poreclit-o cu mare drag, a strigat pentru prima dată catalogul. Ea a fost prima persoană care m-a strigat Sanda şi aşa am rămas pentru colegii de liceu. Zicea că m-a luat în clasa dânsei fiindcă voia să vadă cum arată Sanda. Eu cred că şi faptul că terminasem clasa a VIII-a cu 10 şi intrasem printre primii la examen, cântărise cât de cât în hotărârea doamnei diriginte.

Voi povesti întâmplări savuroase din anii de liceu, dar în zilele următoare.

Acum, câteva amintiri, pentru nostalgicii absolveţi ai Liceului Energetic din Cluj.

 

Privind fotografiile, îmi dau seama că doamna dirigintă era atunci îngrozitor de tânără, aşa cum noi nu mai suntem demult.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Sportul, picătura chinezească și paharul

Lasă un răspuns

Titlul acesta mi-a venit în minte ieri și mi se pare că e unul bun. O să spuneți că cele trei concepte n-au nicio legătură unul cu celălalt, dar la o privire mai atentă, au chiar mai multe.

Să le luăm pe rând: toată lumea știe ce înseamnă să faci sport, nu trebuie neapărat să fii sportiv de performanță pentru a beneficia de avantajele exercițiilor fizice făcute zilnic, sau măcar de câteva ori pe săptămână. Am scris nu demult despre asta, în Secretul celor 25.

Cum orice îndeletnicire devine obicei după cel puțin 21 de repetări, obișnuința de a face sport se capătă la fel. La început, necesită voință, apoi, cu timpul, face parte din rutina zilnică, ba chiar nu te simți bine dacă nu-ți faci exercițiile cu care corpul tău s-a obișnuit.

Voi sări acum la pahar, din considerente cunoscute doar de mine deocamdată. Obișnuința de a duce paharul la gură zilnic, ba chiar de mai multe ori pe zi, se câștigă la fel ca și obișnuința de a face sport. Numai că, în acest caz, voința ar trebui să joace rolul negativ, adică să te ajute să rărești, sau să stopezi această activitate, care, devenită obicei duce la degradarea puțin câte puțin a întregului organism, începând cu creierul. Sunt destule ”studii” care spun că un pahar de vin pe zi previne infarctul și mai știu eu ce. Adevărul este că alcoolul este cel mai greu de digerat aliment, mai greu chiar decât carnea de brontozaur. Folosindu-l zilnic, săpăm câte puțin la  propria groapă.

Și acum, despre picătura chinezească: se știe că era o metodă de tortură, prin care condamnatul era imobilizat, iar pe spate sau pe cap îi cădea o picătură de apă, la un anumit interval de timp. Se spune că, în maximum două săptămâni, toți mureau. Era mai mult o tortură psihologică, așadar, aparent inofensiva picătură e mai puternică decât s-ar crede. La fel funcționează și alcoolul, ca o mică picătură chinezească, care duce în final la deznodământul bine cunoscut.

De ce am pus sportul împreună cu alcoolul și picătura chinezească? Fiindcă are cam același efect, numai că în sens pozitiv. După vreo lună – două  de exerciții fizice făcute aproape zilnic, observi îmbunătățiri ale corpului, la care nu mai sperai. Spun asta pentru persoanele trecute de o vârstă, nu pentru cei de 20 de ani. Te dai jos din pat dimineața fără a simți că ”te ține” spatele, celulita se topește, toți mușchii  se tonifică, scade stratul de grăsime, mă rog, începe să-ți placă din nou să te privești în oglindă.

Dacă mai adaugi și o hrană sănătoasă, rezultatul va fi de-a dreptul surprinzător.

Despre hrană, zilele următoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

Rămas bun, 2018

Lasă un răspuns

De când s-au inventat cursurile de dezvoltare personală, cu toții suntem sfătuiți ca, la cumpăna dintre ani, să facem un bilanț al anului pe care-l încheiem și să ne formulăm cu claritate țelurile pe care le dorim împlinite în anul ce urmează, adică un fel de  LE ROI EST MORT, VIVE LE ROI!

Ca să mă aliniez și eu tendințelor și să arăt că sunt doldora de tot felul de cursuri, încerc să rememorez întâmplările anului ce mai are de trăit mai puțin de o oră… La TV, soțul meu schimbă canalele, s-ar părea că nu prea e nimic care să-i atragă atenția pentru mai mult de câteva minute. Te pomenești că era mai bine pe vremuri, când era un sigur program de Revelion la televizor, dar parcă mai cu miez și cu haz decât cele de acum. Ei, am devenit noi probabil prea pretențioși, cine să ne mai mulțumească pe toți?

Revenind la anul 2018, am destule lucruri cu care să mă mândresc, dar nu despre ele vreau să vorbesc acum, aș vrea să spun mai multe despre neîmpliniri, fiindcă mai nutresc speranța că 2019 va fi anul în care toate se vor aranja, că vom trăi și noi într-o țară normală, condusă de oameni normali, care doresc cu adevărat ca toți cetățenii ei să trăiască o viață decentă, câștigând banii de fiecare zi din muncă cinstită,   nu din furtișaguri la drumul mare. Din păcate, anul ce se sfârșește ne-a arătat exact opusul a ceea ce ne dorim cu toții. Dacă nu va avea loc un miracol, n-am nici cea mai vagă idee cum și cât vom mai rezista.

Nu pot să mă aștept ca alții să se implice pentru schimbarea vieții mele, cert este că în 2018 am simțit o stagnare în ceea ce privește energiile care mă fac să merg înainte. Am două cărți în lucru și încă una în minte, dar n-am reușit să termin nimic, m-am irosit în lucruri inutile . Promit ca anul care vine să mă scutur de toată această letargie și să mă pun pe treabă.

Am de terminat cărți, de construit la Lupșa și de stabilit traseul și marcat Camino prin Munții Apuseni, astea fiind proiectele mari. Dacă le-am scris pe hârtie, precis voi reuși să le duc la îndeplinire.

Ce-mi mai doresc pentru 2019? Ceea ce vă doresc și vouă, adică sănătate perfectă, putere de muncă și multe clipe alături de familie, fiindcă, orice s-ar zice, cei mai importanți oameni din viața noastră sunt cei ce fac parte din familie. Ei ne susțin și ne iubesc necondiționat, în fața lor suntem noi înșine, nu avem nevoie să jucăm un rol, pentru a ne face plăcuți. Îmi doresc un 2019 în care să vedem mai puțini politicieni și mai multe realizări, mai puțini români ce pleacă afară și mai mulți care se întorc acasă, mai multe trenuri care arată ca afară, merg cu viteză mai mare decât acum 30 de ani și, mai ales, te duc în siguranță la destinație, îmi doresc să văd pe stradă oameni fără grija zilei de mâine, iar acasă, cât mai mulți nepoți.

Bebelușul 2019 aproape s-a născut, în timp ce Bătrânul 2018 se pregătește de plecare… Ce moment mai bun, pentru noi dorințe, speranțe, și un sărut sub vâsc?

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Dragă Grigore…

Lasă un răspuns

Tu nu mă cunoşti pe mine, iar eu ştiu despre tine doar că eşti un adolescent căruia ursitoarele i-au dat o soartă mai grea decât altor copii, nu se ştie din ce motive. Ştiu că locuieşti la Sighet, într-o casă familială, împreună cu alţi adolescenţi, care, la fel ca tine, nu au fost prea iubiţi de soartă.

Întâmplarea a făcut, sau îngerii mei şi-ai tăi, ca anul acesta să fiu eu Moş Crăciunul care va încerca (sper din suflet să şi reuşească) să-ţi aducă un zâmbet pe buze şi-o clipă (măcar una) de fericire, în suflet.

Cum am ajuns să fie eu Moş Crăciun pentru tine? Foarte simplu, un înger căzut din cer, a pus o postare pe FB, cu o listă de 10 adolescenţi şi nevoile lor cele mai stringente. Bucuria mea a fost că am reuşit şi eu să particip la această activitate de suflet, deoarece în câteva minute, toţi cei zece adolescenţi au fost „adjudecaţi”, ceea ce mă face să cred că mai este o speranţă pentru această ţară, mai sunt oameni cu suflet mare, care să n-o lase în noroiul în care unii vor s-o îngroape, nu înainte de a-şi lua partea leului din tot ce mai are ea de oferit.

Dar, să revenim la oile noastre… După ce am cumpărat ce era pe lista din dreptul numelui tău, m-am gândit că ar fi frumos să-ţi ofer şi o părticică din sufleul meu, aşa că ţi-am împletit cu mult drag o căciulă, mănuşi şi fular, ca să-ţi ţină de cald în zilele friguroase de iarnă şi să fie ca o îmbrăţişare din partea mea, pentru tine.

 

Mi-aş dori foarte mult să te văd îmbrăcat cu lucrurile pe care ţi le trimit cu drag, poate, cine ştie, cineva îţi va face o poză, care să ajungă până la mine.

Dragă Grigore, îţi doresc să treci cu bine peste această iarnă şi peste multe alte ierni ce vor veni, să ai şansa de a câştiga la loteria vieţii lozul care să-ţi facă viaţa cât mai uşoară. Crăciunul să te găsească printre prieteni adevăraţi, iar cei care te îngrijesc, să se poarte bine cu tine.

Sărbători fericite, îţi trimit îmbrăţişările mele de mamă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Nu suport prostia!

Lasă un răspuns

M-am născut într-o familie de oameni inteligenţi. Am avut şansa ca viaţa mea să curgă, mai mult sau mai puţin lin, dar printre oameni de al căror intelect nu mă puteam îndoi.

Eram deja „mare”, adică o persoană adultă, când au intrat primii proşti în viaţa mea. La început, aveam impresia că  e o glumă, o joacă, că se prefac a nu pricepe lucruri elementare, dar, cu timpul, mi-am dat seama că nu pot mai mult.

De câte ori întâlnesc prostia, simt că sinele meu se prăbuşeşte în el însuşi, suferind un soi de implozie şi zvârcolindu-se neputincios, parcă o durere fizică mă încearcă, fără a putea riposta sau controla senzaţia de greaţă şi zădărnicie ce mă cuprinde. Nu pot înţelege şi pace cum există oameni care habar nu au de ce au venit în această lume, pentru care o propoziţie mai lungă de trei cuvinte este deja un greu exerciţiu de memorie, iar întreaga lor viaţă se poate rezuma în câteva vorbe.

Uluitor este nu faptul că există proşti, ci că există o grămadă de „proşti cu diplomă” . Pe vremuri, această etichetă o aveau cei ce erau „proşti de bubuie”, dar acum, sunt îngrozitor de mulţi proşti cu diplome adevărate, cumpărate pe bani grei sau pe alte avantaje, dar diplome ce le dau posibilitatea să fie în fruntea bucatelor şi, mai ales, în fruntea ţării.

Când vezi o matahală precedată de un imens bagaj al burţii răsfrânte peste curea ce coboară dintr-o maşină de ultim răcnet, scuipând pe jos seminţe şi aruncând ambalajele diverselor băuturi îngurgitate la volan, te înfiori, te gândeşti că seamănă îngrozitor de tare cu balaurul sau cu zmeul din poveste… Dar când vezi acelaşi soi de om cocoţat pe un scaun important, un scaun de unde are puterea de a da legi care ne afectează pe noi, pe toţi, târâmul basmelor e depăşit deja, de crunta realitate.

Mai există tipologia yesmenilor, care nici nu pot, dar nici nu vor să gândească cu propriul cap, execută fără să crâcnească dispoziţii venite „de sus”, dintr-o lume la a cărei periferie stagnează de prea mult timp şi în care visează să ajungă cât mai curând.

Mi se pare şi mai hidos când prostia e dublată de răutate şi se scrie la feminin, când femeia, presupus dăruită de Dumnezeu cu sensibilitate şi compasiune, e,de fapt, copia fidelă a masculului feroce, prost, gângav şi arţăgos.

Indiferent de sex, prostia aflată în capul ţării ne umileşte pe toţi, ne duce cu sute de ani urmă, ne face robi, iobagi, sau cum ne-om mai fi numind…

Povestea cineva, din anturajul lui Ceauşescu, cum o dată, coloana oficială trecea prin Piaţa Victoriei, iar la un magazin era coadă, se „dădea” ceva, iar miliţienii nu apucaseră s-o împrăştie la timp. Coana Leana, de la înălţimea prostiei şi răutăţii ei, s-a exprimat ceva de genul: ” Uite viermii, cum stau la coadă!”

Nu cred că însemnăm mai mult decât atât, nici pentru actualii conducători.

Întrebarea este: PÂNĂ CÂND?

Ca să termin totuşi într-o notă optimistă, aş putea spune: „Nimic nu-i veşnic!” în afară de Dumnezeu, bineînţeles.

Să aveţi grijă de voi, poate apucăm şi vremuri mai bune!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni