Întâmplarea face să mă aflu la Sibiel, un loc despre până în urmă cu o lună nici nu știam că există, dar care azi, când l-am văzut cu ochii mei, m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc. E un sat mic, cu case nici mari și nici opulente, dar de o curățenie impecabilă, cu fântâni vopsite în alb la tot pasul, multe pensiuni și un aer de vechi îmbinat cu nou, care-l face foarte special.
Înconjurat de munți stă ca-ntr-o căldare, iar soarele îl scaldă întreaga zi, în drumul lui de la răsărit la apus. Biserica, cimitirul, muzeul de icoane pictate pe sticlă, oamenii care montează un contor de gaz sau cei care renovează o casă, sunt cu toții politicoși și binevoitori. Fac un ocol mai mare, ajung până în vârful dealului de unde drumul spre Săliște coboară șerpuitor, apoi o iau pe o străduță ce coboară destul de abrupt, dar care mă aduce mai repede la pensiunea la care voi sta câteva zile.
Nu întâlnesc prea mulți localnici, nici nu știu dacă toate casele sunt locuite sau așa ca în multe sate românești, au rămas pustii. Tot ce știu este că aici e o energie bună, că multă lume vine pentru o gură de aer curat și pentru liniștea rareori întreruptă de trecerea vreunei mașini.
Un cățel flocos a venit la mine și ca să mă asigure de deplina lui încredere, mi-a arătat burtica.
Era anul trecut, pe Camino Primitivo. Ajunsesem la Castroverde, o localitate nu prea mare dar nici prea mică, unde era un albergue modern și vreo trei supermercado, printre case mai noi și mai puțin noi, ca peste tot în lumea asta.
Eram după 36 de kilometri, dintre care vreo 12 pe asfalt, dar după ce ne-am cazat și am făcut un duș, parcă-mi revenise pofta de viață și de a mai face o mică plimbare, așa că am pornit (era să zic pe jos, dar cum altfel?) să explorez micul orășel.
Albergue era pe partea dreaptă cum intrai în localitate, un pic retras față de strada principală. Am pornit veselă spre supermercado, aveam de gând să-mi cumpăr o înghețată. Am luat-o spre dreapta și m-am bucurat că am găsit un izvor, de unde mâine dimineață ne vom umple sticlele cu apă proaspătă. Era cam 5-6 după masă, nu prea multă lume pe stradă, eu tot traversez de pe o parte pe alta, ca să văd mai bine cine știe ce. Trec pe lângă un supermercado dar văd unul la 50 de metri mai departe și hotărăsc să merg acolo. MMM! Ies cu o superînghețată de ciocolată, drept că scumpă rău, dar știu că marca asta e scumpă și în România. O savurez în liniște pe banca din fața magazinului, apoi mă gândesc să mai merg puțin înainte, pe drumul ce-l vom face mâine, spre Lugo.
Merg ce merg și, foarte ciudat, întâlnesc iarăși un izvor și o săgeată de camino, care și mai ciudat, era în sens invers decât ar fi trebuit să fie. Am uitat să vă spun că eram pe o stradă perfect dreaptă, cu case asemănătoare de o parte și de alta. Oare au greșit oamenii marcajul? Nu se poate! În acel moment, o femeie de pe partea cealaltă a străzii, văzându-mă că ezit, mă întreabă dacă nu caut albergue. În prima secundă-mi trece prin cap că poate e vreun albergue privat pe acolo, așa că dau hotărâtă din cap: NUU! În același moment mă întorc din drum și fac cale întoarsă, ca să mă întorc la albergue municipal, credeam eu. Și merg și merg, ajung la ieșirea din localitate, iar abia aici îmi bubuie creierul, când văd un indicator de Lugo. Băi fato, numai tu te puteai rătăci pe o stradă dreaptă! Misterul era rezolvat. Când ieșisem din magazin, în loc s-o iau spre Lugo, o luasem invers, spre albergue și de aici toată confuzia. Dacă de le izvor mai făceam trei pași, vedeam că sunt acasă, nu în partea opusă a orașului.
Eram de-a dreptul rușinată de întâmplare, nici lui Ștefan nu i-am povestit decât de curând, iar acum mi-am făcut curaj să vă spun și vouă. De obicei mă orientez ușor, îmi iau repere, dar acum, pe o stradă dreaptă, nici nu m-am gândit să fac asta.
Ei, s-aveți o duminică frumoasă și aveți grijă să nu vă rătăciți!
Numai când pronunți această denumire ți se ridică părul în cap și te cuprinde un fior de groază. Auschwitz nu este un loc în care să-ți dorești să ajungi a II-a oară, dar măcar o dată în viață ar trebui ca orice om să treacă pe acolo, să se înspăimânte și să nu mai dea voie ca vreodată asemenea atrocități să poată avea loc.
Am fost la Auschwitzîn decembrie, în excursia pe care am făcut-o în Polonia, cu Brian Travel. Ziua aceea m-a marcat foarte tare, din acest motiv mi-au trebuit aproape două luni ca să pot scrie despre ea.
Când am ajuns în parcarea imensă, plină de autocare, vremea era exact ca în sufletele noastre: neagră, gri, viscolindă. Aveam programare la ora 12,30, dar am întârziat, fiindcă avusesem probleme cu autocarul. După ce am fost împărțiți în două grupe, vorbitori și nevorbitori de limba maghiară, fiindcă ghidele vorbeau această limbă, am intrat în interiorul lagărului. Dacă n-aș fi știut ce fusese aici, puteam foarte bine să-mi închipui că e o tabără de vară, conservată în timpul iernii: clădiri cu pereți de cărămidă aliniate perfect, copaci, curățenie…. dar și garduri ghimpate în trei straturi, foișoare de observare și vaiere, parcă-n minte îmi răsunau plânsetele celor care au trecut pe aici,majoritatea pierind și sfârșind în crematorii.
Oare ce pedeapsă ar fi meritat cei ce au trimis la o moarte groaznică un milion o sută de mii pe suflete? Dar moartea era ultima fază, deoarece viața în lagăr era de nedescris, iar acei oameni, încălțați cu saboți cu talpă de lemn și îmbrăcați cu zdrențe, după ce munceau toată ziua pe șantier, dormeau fără nicio încălzire, pe jos, în acele barăci, la -28 de grade.
Nici nu știu dacă nu cumva cei care fuseseră triați în partea dreaptă la coborârea din tren și duși direct la ”dușuri” care de fapt erau camerele de gazare, nu fuseseră mai norocoși, fiindcă aproape toți cei care în acel moment se consideraseră norocoși au avut aceeași soartă, dar după răni, boli și suferințe infinite.
Li se spunea să-și scrie numele pe gențile cu care veniseră, ca să le recupereze după ce ies de la duș. Așa, am putut vedea mii de genți rămase fără stăpân, așteptându-l încă și în ziua de azi.
Zeci de mii de perechi de încălțăminte (multe de copii, ți se rupe sufletul când le privești) au rămas în urma celor omorâți la Auschwitz, la fel cu diferite obiecte personale, de la olițe de noapte, la lighene și căni, ce putuseră lua oamenii cu ei în miez de noapte, când fuseseră ridicați din paturile lor și încărcați în trenuri, mai rău decât vitele.
Zilnic mureau mii de oameni, unii gazați iar alții fiindcă nu mai rezistau, care ajungeau în crematorii, dar nu înainte de a fi tunși și a li se scoate dinții, dacă erau din aur. Am văzut vitrine care conțineau cam două tone de păr uman. Acela probabil rămăsese în lagăr când venise eliberarea, dar miile de tone dinainte se trimiteau spre fabricile de textile. Se țeseau diverse materiale, inclusiv pături din păr uman. Vă puteți închipui cum ar fi să vă înveliți copilul cu o pătură făcută din părul a mii de oameni morți?
Știu că v-am șocat, dar acesta era și scopul. Nu putem trăi cu gândul că aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, poate mai macabru și mai îngrozitor decât cu nu prea mult timp în urmă. Ce sunt 80 de ani în viața Universului? Dar privind în jurul nostru, vedem că războaiele nu s-au terminat, dimpotrivă! Iar doctorul Mengele poate că trăiește printre noi, zâmbind și îmbrățișându-și copiii. Bineînțeles că nu vorbesc despre cel adevărat, dar de unde putem ști că nu are urmași?
Ultimele două fotografii sunt cu camera de gazare și crematoriul. Vă întrebați poate cine făcea toate acele munci de manipulare a cadavrelor? Erau obligați s-o facă oamenii din împrejurimi, dar după 30 de zile deveneau victime la rândul lor.
Supraviețuitorii de la Auschwitz au fost nu numai norocoși, ci oameni deosebit de puternici din punct de vedere psihic. Am citit recent ”Omul în căutarea sensului vieții” scrisă de un psiholog care a supraviețuit, o carte care zugrăvește cu lux de amănunte suferințele îndurate acolo, dar mai ales pune în evidență faptul că în momentul în care un om își pierdea speranța și nu mai lupta, pierdea motivul pentru care-și mai dorea să trăiască, nu dura mai mult de trei zile și murea.
Of, ce poveste tristă! Din păcate nu e o poveste, e un crud adevăr istoric. Să nu-l mai repetăm!
În ultima vreme, tot mai multă lume îmi cere sfaturi în legătură cu acest drum de pelerinaj care devine din ce în ce mai cunoscut, Camino de Santiago sau Drumul Sfântului Iacob. Pentru a le fi de ajutor, m-am gândit să scriu câteva rânduri pentru pelerinii începători, cei care nu știu la ce să se aștepte sau ce e neapărat necesar să aibă în rucsac.
Pentru început, doresc să vă spun că acest pelerinaj nu este o excursie, o drumeție la sfârșit de săptămână, este o adevărată încercare a puterilor fizice, psihice și spirituale ale celui care pleacă la drum. De multe ori simți că nu mai poți, dar ceva te ține totuși în picioare și poți merge mai departe, chiar dacă acasă nu ai fi în stare de un efort asemănător.
În primul rând, rucsacul și ce punem în el: rucsacul trebuie să fie cât mai ușor, perfect ajustabil pe corpul nostru și neapărat să aibă buzunare exterioare pentru sticlele de apă, dacă nu avem recipient din acela din care se bea din tub și stă în interior. Mie, sincer, mi-e greață să beau apă din tub, de aceea prefer două sticle de 800 ml, plasate lateral. Foarte important, nu uitați sacul de dormit. Nu se poate să plecați fără el.
Încălțămintea este extrem de importantă. Nu plecați la drum cu bocanci nepurtați, veți avea mari probleme. Eu am făcut 4 camino-uri cu sandale walkmaxx, dar astă vară, pe Camino Primitivo, toată lumea m-a sfătuit să-mi iau bocanci. Aveam bocanci noi, dar am preferat unii ușori, pe care-i purtam de vreo 10 ani și n-am regretat deloc. Nu arătau bine, dar parcă mergeau singuri. Cred că erau recunoscători că i-am luat cu mine.
De obicei, am 3 tricouri, 3 chiloți, pantaloni scurți, pantaloni lungi, colanți, o bluză cu mânecă lungă, un polar și pelerină. Neapărat aveți nevoie de ceva de pus pe cap, împotriva soarelui. Eu prefer pălăriile, dar fiecare știe ce-i place mai mult. Șosete, tot 3 perechi. Cineva recomanda să ai doar câte 2 din toate astea, dar se poate întâmpla ca într-o zi să nu poți spăla sau plouă și nu se usucă…Eu mai am întotdeauna și o rochie, așa, ca să-mi amintesc că sunt o lady.
Medicamente: dacă luați medicamente uzual, să nu uitați să le puneți în bagaj.i. Apoi, mai e nevoie de plasturi dacă faceți bășici, minerale : calciu, magneziu, zinc, deoarece prin transpirație se elimină foarte repede și s-ar putea să vă simțiți slăbiți. La primul camino n-am avut niciun medicament, doar niște metoclopramid, dar nici pe ăla nu l-am găsit când am avut nevoie și a trebuit să cumpăr o cutie întreagă. Periuță de dinți și pastă. Am găsit la D&M periuță de dinți pentru călătorie, foarte mică și utilă.
Mâncare: asta fiecare, după preferință. Bineînțeles că nu-ți poți pune de acasă mâncare pe o lună, dar măcar până ajungi pe camino să fie. Pentru mine e mai complicat, fiindcă sunt vegană, dar cei care mănâncă de toate nu vor avea probleme. Ce-i drept, am mâncat și eu tortilla de patatas din lipsă de altceva, care e foarte gustoasă, atâta doar că are și ouă. Puteți să vă luați câteva semințe și fructe uscate pentru orice eventualitate, nu se strică și ai ce pune în gură dacă rămâi în pană de mâncare: migdale, goji, arahide, curmale, după gustul fiecăruia. Dar găsiți să cumpărați și acolo, nu faceți ca mine, care am cărat vreo 2 kg de asemenea bunătăți.
Dar prima întrebare care îl frământă pe un pelerin în devenire, este: care Camino să-l aleg? Cei care s-au documentat deja știu că sunt mai multe rute de pelerinaj care toate ajung la Santiago de Compostela, dar își iau numele după locul din care pornesc.
Camino Francez e clar că pleacă din Franța, de la Saint Jean Pied de Port, o mică localitate la poalele Pirineilor, traversează Pirineii, iar pe partea cealaltă este deja Spania. Multă lume nu pleacă de la Saint Jean Pied de Port ci de la Pamplona, câteva etape mai încolo, deoarece traversarea Pirineilor chiar în prima zi nu este tocmai ușoară. Camino Francez este cel mai cunoscut și cel mai umblat drum, drept pentru care de-a lungul lui s-au construit o mulțime de adăposturi, ceea ce facilitează etape mai scurte. Prin unele locuri, sunt adăposturi și din 5 în 5 km, deci e numai bun pentru pelerinii începători, până-și intră în ritm. Intrarea în ritm se face cam în două săptămâni, deci… răbdare și curaj! Drumul are porțiuni mai grele, urmate de unele mai ușoare, peisaje ajunse celebre și pelerini cu duiumul.
Camino Portughez: pe Camino Portughez poți pleca de la Porto sau de la Lisabona. L-am făcut în 2014, din Lisabona, pe vremea când până la Porto nu erau adăposturi și am dormit când la pompieri, când la hostel, când pe jos, la o grădiniță. Important este însă că am ajuns. Se merge mult pe șosea, iar asfaltul este cel mai nesuferit prieten al picioarelor pelerinului. Cred că acum mai sunt și alte rute, care atunci nu erau semnalizate.
Camino del Norte rămâne iubirea mea, este cel mai frumos după mine, dar nu e ușor deloc. Se -pleacă de la Irun și se merge când prin munți, când pe coastă, prin nordul Spaniei. Nu cred că ar trebui să începeți cu acest drum. Are adăposturi destul de multe, dar mi s-a întâmplat să rămân pe afară.
Camino Primitivo este scurt, dar primele 3 zile sunt grele. Te trezești prin creierii munților, iar dacă vremea e ca astă-vară când am fost noi, cu ploaie, vânt și ceață, nici nu știi ce să faci, fiindcă e greu și să mergi înainte, dar și să te întorci înapoi. Însă când ajungi pe crestele munților, te simți atât de aproape de Dumnezeu, încât juri că a meritat tot efortul.
Mai sunt și alte rute, dar nu le-m străbătut, așa că nu vă pot spune nimic despre ele.
Ei, cam astea ar fi sfaturile mele, dacă mai aveți ceva de întrebat, vă stau la dispoziție. E posibil să fi uitat lucruri esențiale pentru voi… A, da, mi-am amintit, acum s-ar părea că toată lumea face rezervări, ceea ce transformă pelerinajul în turism. Pe Primitivo ne-am ambiționat să nu facem rezervări, însă de două ori nu ne-a mers. Dar și să faci rezervări încă de acasă mi se pare prea pesimist… Asta voi decideți!
Iată și cele două cărți despre Camino pe care le-am scris, prima tradusă și în spaniolă, poate vă vor fi de ajutor:
Miercuri seara am plecat din Cluj spre o destinație de vacanță binecunoscută de români, Grecia, Paralia Katerini. Cred că nu este român care să n știe despre ce vorbesc.
Vremea se anunța bună, starea de spirit era la fel. Atâta doar că ne aștepta o noapte în autocar. Sunt sigură că și această experiență este cunoscută majorității românilor.Cu opriri destul de dese, cu cafele și genuflexiuni în pauze, iată-ne în Grecia. Am ajuns pe nesimțite, fără a sta prin vămi și fără alte peripeții. Ce să vezi, era prea devreme ca să mergem la hotel, fiindcă încă nu se dădeau camerele ( era să zic nu se făcea chek-in, dar n-am vrut să mă folosesc de englezismele atât de urâte de o parte dintre români. Cei drept nici mie nu-mi plac, acolo unde poți folosi un cuvânt neaoș românesc și pui unul ”englezit”, care sună ca nuca în perete).
Pe scurt, am primit doar 40 de minute ca să ne plimbăm pe faleză în Salonic, timp prea scurt pentru a face orice, fiindcă erau multe de văzut. După Turnul Alb, care de-a lungul vremurilor a aparținut mai multor nații și a avut mai multe destinații, de la turn de apărare la închisoare, ne-am îndreptat pașii spre statuia lui Aristotel, al cărui deget mare de la piciorul stâng este îndelung mângâiată de către turiști, în speranța că se vor reîntoarce în aceste locuri. Toată chestia era că autocarul oprise la vreun kilometru de sus-amintitul obiectiv, așa că aproape am luat-o la trap, ca să nu întârziem. Cu toată graba, am întârziat 6 minute, dar perdaful l-au luat alții (altele) după care am mai stat încă vreo 15.
Ei și așa, plini de nervi și obosiți, am ajuns la Paralia, unde într-un final ne-am cazat, după alte dispute, fiindcă unii voiau în hotelul ”celălalt”. Suntem cazați în două hoteluri.
Abia așteptam să vedem marea, plaja, soarele începea deja să se ascundă după hoteluri pe la 5 după masa când am ieșit și noi, așa că ne-am îndreptat spre marginea stațiunii dinspre sud, unde plaja era largă, goală și încă în plin soare. N-am priceput niciodată de ce oamenilor le place să stea înghesuiți în spații strâmte, să-și ”sufle în ciorbă” unii altora.
Gata acum, că plecăm în excursie.
PS Stațiunea e incredibil de plină pentru această perioadă.
Anul trecut la începutul lui septembrie eram în Turcia., într-o excursie cu autocarul. A fost una dintre cele mai faine excursii, cu ”Brian Travel”. Grupul cu care am fost era unul deja închegat, oamenii se cunoșteau de câțiva ani, de când ieșeau la Cojocna sau în excursii prin Europa împreună. Noi eram oarecum intruși, nu cunoșteam pe nimeni, dar grupul era fain și ne-am simțit bine cu ei.
Am fost cazați în mai multe locuri, dar la Kusadasi am stat mai mult, iar de acolo plecam în fiecare zi în excursii. Vreau să vă povestesc despre ziua în care am fost la Pamukkale, ( și care m-a scos din anonimat ) de altfel un loc ce neapărat trebuie vizitat dacă ajungi prin zonă și pe care doream să-l văd de câțiva ani. Pentru poze cu Pamukkale vă recomand internetul, fiindcă pozele mele din Turcia au dispărut fără urmă. Dacă totuși dau de ele, o să le pun pe blog.
Ei și cum mergeam noi voioși spre sus-amintita destinație, dimineața pe la 10 probabil că era, numai ce văd pe stânga șoselei un târg de ceramică, vase mari și mici, de toate dimensiunile, majoritatea pentru flori dar și unele pentru gătit. Spre bucuria mea, cam după un kilometru s-a făcut o oprire într-o benzinărie și am primit o jumătate de oră pauză. Mi-am făcut rapid un calcul, aveam timp să merg înapoi până la ”oale” și să mă și întorc. Din mersul autocarului parcă zărisem niște ghivece mari, ca niște amfore, o altă dorință ce voiam să mi-o îndeplinesc de ceva timp. Zis și făcut, îl las pe Ștefan gaj, ca să mă aștepte autocarul în caz că întârzii și o iau la picior. Într-adevăr, cele mai mari ghivece erau… foarte mari, eu nici n-aș fi putut să le ridic singură și erau exact două, câte mă gândisem eu că mi-ar trebui. Mai rămânea să negociez prețul, am reușit să obțin doar 10 euro reducere, așa că am stabilit că mi le dă pe cele două cele mai mari cu 110 euro. Nu e scump, în România am găsit într-un loc, dar era unul singur la acest preț. Acum, mai rămânea să negociez cu ghidul nostru care era și patronul firmei de turism, ca să oprim și să le luăm la întoarcere.
Am ajuns în benzinărie înainte de a se striga adunarea, apoi am început să mă frământ cum să fac. În cele din urmă, după ce am vizitat Pamukkale și am luat masa , mi-am luat inima în dinți și am întrebat dacă am putea să oprim pentru două … oale. Răspunsul a fost afirmativ, acum mai trebuia să vadă și ce oale mi-am luat. Oricum, când am ajuns la locul cu pricina, ghidul a anunțat că doamna Băcăoanu vrea să-și cumpere oale de sarmale și…așa a rămas. Când erau printre celelalte nu păreau atât de mari, dar când au ajuns în burta autocarului… Abia doi bărbați le-au putut duce. Nu spun cum am tremurat până am ajuns la hotel, m-am gândit că nefiind bagaje, oalele mele vor juca prin portbagaj și se vor sparge. Doar când am văzut că nici nu se clintiseră mi-a mai venit inima la loc.
Cum de atunci m-am mai întâlnit de câteva ori cu persoane care au fost în acea excursie și m-au întrebat ce-am făcut cu ”oalele”, iar acum s-ar putea să-i întâlnesc din nou fiindcă plecăm în Grecia, m-am gândit să pun poze cu ele, pentru ca oamenii să fie liniștiți, au ajuns cu bine la destinație și au deja un an vechime. Sunt într-o companie selectă, păcat că vine frigul și strică toată atmosfera asta tihnită.
Și da, înflorește magnolia, cred că a cincea oară anul acesta. E o magnolie foarte harnică.
Am bagaje de făcut, așa că vă las să faceți ce aveți chef în această molcomă seară de început de toamnă.
Oare unde rămăsesem? A, da, acolo unde ne-am întors de la Cabo de Faro împreună cu El Bățo, fiindcă n-am avut inimă să-l las acolo. Ce-i drept, îmi trecea prin minte că aș putea să-l iau cu mine acasă, că doar aveam bagaj de cală. După ce am povestit acea întâmplare ( Ultimul drum) aveam chiar impresia că unii vor crede că am dezvoltat un fel de obsesie pentru bietul băț, care m-a însoțit sute de kilometri și mi-a fost confident, sprijin la greu și armă în lupta cu eventualii câini ce mi-ar fi dat târcoale. Vorbind cu o prietenă care se întorsese exact de pe Camino Primitivo cu doar câteva zile înainte ca eu să plec, ea mi-a spus că mă înțelege perfect, nu s-a putut despărți nici ea de bățul ei, așa că l-a dus până la A Coruna, unde l-a lăsat în camera de hotel.
Am stat 5 zile la Finisterre, de-ajuns ca din pelerini să redevenim turiști, să ne odihnim și să ne bucurăm din plini de minunate momente de relaxare. Am pus mai sus niște poze, nu știu dacă sunt în ordine cronologică, pentru cei care n-au răbdare sau timp ca să citească și se rezumă la a privi diverse imagini. Eu sunt genul care citește, chiar dacă nu se uită la poze. Am avut vreme de toate felurile, de la pelerină la costum de baie, am trecut prin toate soiurile de îmbrăcăminte.
Mai aveam o zi până să plecăm, iar eu încă nu știam în ce loc în care să fie fericit să-l las pe El Bățo. Îi mulțumeam lui Ștefan în gând că nu mă întreabă, când, în sfârșit, am avut revelația: trebuie să-l las pe El Bățo într-un loc în care să nu fie singur, să nu bată la ochi și să se simtă bine. Enumerând aceste cerințe în minte, m-am luminat dintr-o dată. La vreo 100 de metri de pensiunea unde locuiam, era un mic părculeț cu flori și tufișuri, numai bun să-l ascund pe vajnicul Domn El Bățo. Dau o raită pe acolo, așa, de control, găsesc tufișul cel mai stufos, apoi mă liniștesc instantaneu, gata, El Bățo are casă de-acum.
În ultima zi, când trebuia să luăm autobuzul până la Santiago de Compostela, iar de acolo trenul la Madrid, după ce am luat ultimul mic dejun la un bistro, Ștefan a plecat să mai cumpere câte ceva de drum, iar eu m-am dus să-l ”plantez” pe El Bățo în tufiș. După o scurtă plimbare de rămas bun prin micul orășel, cu soarele zâmbind cu gura până la urechi, i-am mai făcut o vizită, așa, de rămas bun, apoi am plecat cu sufletul împăcat în lungul drum care ne-a adus acasă.
Așa-i că nu se vede?
Va sta acolo, ascultând țipetele pescărușilor și gândindu-se la mine. Și eu mă gândesc la el. Dacă voi mai trece prin Finisterre, cu siguranță-l caut.
Acum două luni mă lăudam că voi pleca pe Camino de Santiago din nou, de această dată pe Camino Primitivo. Între timp, au fost alții care nu s-au lăudat, dar în acest interval de timp au reușit să facă fiecare ce rută de camino și-a ales.
Ei, dar timpul tace și trece, așa că a venit și rândul nostru să plecăm… Am încercat să mă antrenez cât de cât în această vară, pe lângă grădinărit, terapie Bowen și emoții cu ”e gata cartea în spaniolă, nu e gata…” S-ar părea că e gata, luni sosește la Cluj, iar miercuri zburăm cu ea cu tot, în Spania.
Sunt foarte curioasă cum e Camino Primitivo. Unii zic că-i greu, alții că-i accesibil, fiecare după puterile lui, presupun. Sunt sigură că nu-i mai greu decât prin Apuseni, așa că… la drum!
Cu o oprire de o zi la Zaragoza, pentru a lăsa cărțile pe la librării, lucru pentru care-i mulțumesc din suflet lui Antonio Aladren care s-a implicat foarte mult în a mă ajuta, probabil în 28 ne vom lansa și noi pe ”orbita” Primitivo. Abia aștept! Sunt ca un copil care merge în clasa I. Sau poate ca unul care repetă clasa I. (A cincea oară). NU știu de ce, emoția e la fel de mare de fiecare dată, ba chiar se intensifică. O fi având el drumul acesta ceva magic!
Vorbeam acum vreo două săptămâni cu o prietenă care tocmai termina Camino Primitivo și mergea să-și ia diploma de pelerin. Cuvintele ei: ” E, dar acum nu mai e ca prima dată, nu mai simt aceeași emoție!” Iar a doua zi, după ce-și luase diploma: ” Vai, te-am mințit! După ce am luat diploma, am tras și un plâns bun. A fost teribil de emoționant!”
Voi, cei care ați ajuns de mai multe ori la Santiago de Compostela, cum ați simțit a nu-știu-câta oară?
Cert este că o dată ajunsă acolo, sper să fiu iar ”ca peștele în apă”, acum știu exact ce mă așteaptă, dar emoția e la fel de mare.
Vă las mai jos niște fotografii din peregrinările mele de antrenament. Nu-i așa că avem o țară minunată? Asta le voi spune și spaniolilor.
Azi, trebuia să dau un interviu la Angelus TV, pentru emisiunea Gabrielei Greu, ”Pe drum, pe Cale”…
Interviul era online, dar, tehnica ne-a pus bețe-n roate, așa că l-am amânat pentru o dată ulterioară, la care voi fi prezentă în studio. Să vedem dacă și atunci se mai întâmplă vreo năpastă. Pușchea pe limbă!
Oricum, dacă tot aveam în minte întrebările la care trebuia să răspund, m-am gândit să fac acest lucru în scris, doar cineva mi-a zis odată că scriu mai bine decât vorbesc.
Acestea fiind spuse, vă las în seama interviului care n-a mai avut loc:
INTERVIU
Ce te-a îndemnat să pleci pe urmele apostolului Iacob?
Dacă aș fi ipocrită, aș spune probabil că m-am informat mult despre acest subiect și am hotărât să plec în pelerinaj pentru autocunoaștere sau mai știu eu din ce motiv religios. Adevărul este că acum, privind în urmă, îmi dau seama că habar nu aveam de ce voiam să merg pe Camino de Santiago, într-adevăr auzisem despre acest traseu de pelerinaj prin 2007, mi se păruse interesant, dar nu eram sigură că vreau să ajung și eu acolo. În 2012, prin februarie, am citit cartea lui Shirley McLane, Camino, iar acela a fost momentul în care am hotărât că vreau să merg. Nu știam prea multe despre apostolul Iacob, la început cred că nu știam nici măcar că e un pelerinaj catolic, eu fiind ortodoxă. Nu cred că neapărat cartea citită a fost motivul pentru care am plecat pe Camino, am mai citit multe alte cărți de călătorie, dar niciuna nu m-a făcut să-mi pun rucsacul în spate și să plec la drum. Sunt de părere că la primul Camino, nimeni nu prea știe de ce a plecat de acasă, însă cu timpul, sentimentele se cern, se sedimentează, se limpezesc. Nu neapărat când ești acolo, de multe ori, după ce te-ai întors, îți dai seama de niște lucruri care pe moment erau neclare sau pur și simplu, nici nu te-ai gândit la ele. De fapt, cred că ajungerea mea pe Camino a fost legată de o dorință oarecum secretă din copilărie și anume aceea de a scrie o carte. Cum însă până în 2012 când am plecat pentru prima dată la drum nu găsisem un subiect destul de palpitant pentru a putea fi transformat într-o carte, poate că Dumnezeu s-a gândit că e momentul să-mi îndeplinească dorința și… iată-mă pelerin, fără însă a ști prea bine ce înseamnă acest lucru.
Ce a fost cel mai greu și ce a fost cel mai frumos pe Camino?
Au fost multe momente extrem de grele, începând cu durerile care-mi mușcau corpul precum niște lupi înfometați. Am observat însă că nu numai mie îmi era greu, care, între noi fie vorba, nu mai eram la prima tinerețe, erau și copii de 20-25 de ani care abia se târau până la duș, în primele zile de pelerinaj. Cu tot disconfortul dat de picioarele care mergeau doar de dragul minții care nu voia să se lase și a sufletului, care era cu fiecare zi mai fericit și mai împlinit, am găsit un ritm al meu, eram un fel de melc-codobelc pe care toți ceilalți pelerini îl întreceau, dar care-și continua drumul în singurătate, atunci când pelerinii tineri și grăbiți picau răpuși pe la adăposturi încă de la orele amiezii, după ce în primele ore ale zilei participaseră cu toții la un fel de maraton. Pentru mine, abia atunci suna goarna de trezire, abia când rămâneam singură cu câmpurile, cu incredibilele păduri și cu toate acele foșnete, zgomote și triluri ce reverberau din natura înconjurătoare, abia atunci mă simțeam pe deplin pelerin și pur și simplu mergeam cu fericire. Am niște amintiri incredibil de frumoase cu niște apusuri ca din alte lumi; dimineața porneam la drum cu soarele din spate, mergeam apoi o bună bucată cu soarele în față și ajungeam la destinație o dată cu rostogolirea lui zglobie după un deal, parcă făcându-mi cu mâna și promițându-mi ghiduș că ne vom vedea și mâine.
În mod paradoxal, cea mai grea zi de pe Camino a fost și cea mai minunată, fiind ziua în care era gata-gata să mă dau bătută și să mă întorc acasă, dar și momentul în care m-am lăsat cu totul în brațele lui Dumnezeu, care, în mod miraculos, m-a readus la viață salvându-mă în primul rând de mine însămi și de neîncrederea mea în El și în mine. Dacă veți citi ”ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”, cu siguranță veți da peste această întâmplare.
Povestește-ne despre experiențele spirituale, trăirile tale.
Acum, după ce (dacă am voie să spun) am fost de patru ori pe Camino: pe Camino Francez în 2012 de la Saint Jean Pied de Port din Franța, până la Santiago de Compostela, punctul terminus al oricărui pelerinaj la mormântul Sf. Iacob, în 2014 pe Camino Portughez, de astă dată împreună cu soțul meu, de la Lisabona la Santiago de Compostela, în 2015 pe Camino del Norte, de la Irun la Santiago de Compostela, iar în 2017, vrând să reiau parțial primul pelerinaj, doar de la Pamplona la Burgos, pot spune că acest pelerinaj este locul cel mai potrivit pentru a afla cine ești cu adevărat, care-ți sunt limitele și care este relația ta cu Universul. De-a lungul celor patru pelerinaje ale mele s-au întâmplat uneori lucruri de-a dreptul miraculoase, despre care, dacă altcineva mi-ar fi povestit, m-aș fi gândit de două ori înainte de a crede. De exemplu, eram într-o zi extrem de obosită, era și foarte cald, dar nu găseam niciun loc în care aș fi putut să mă așez, ca să mă odihnesc. Pur și simplu drumul era pe șosea, iar pe margini era imposibil să găsești vreun loc accesibil. Privind în față, am văzut că urmează un urcuș destul de abrupt, iar eu eram, literalmente, stoarsă. Tocmai atunci, în stânga drumului, apare o piatră mare, parțial la umbră, dar eu trec mai departe, nu știu ce era în mintea mea. În acel moment, am auzit foarte clar vocea mamei mele, zicând: ”Așază-te, nu vezi că nu mai poți?” Probabil că pentru mine vocea mamei a fost întotdeauna cea mai dragă dar și cu cea mai mare autoritate, de aceea îngerul meu păzitor mi-a vorbit cu vocea ei. Am făcut urgent doi pași înapoi și m-am așezat, am mâncat și am băut apă. Abia după ce am pornit din nou la drum am observat că urmau kilometri întregi în care nu m-aș mai fi putut odihni.
Ce experiențe ți-au rămas în suflet, ce te-a impresionat mai mult pe Camino?
Cred că OAMENII de pe Camino au fost cei care au lăsat mici părticele din sufletele lor în sufletul meu și viceversa. Eu am înțeles pelerinajul ca o călătorie solitară, în care ești tu, cu tine și cu Dumnezeu, de aceea, rareori am mers împreună cu alți pelerini. Ritmul meu prea lent pentru ei și faptul că mergeam uneori și câte 14 ore pe zi, era un alt impediment în a găsi pe cineva compatibil. Dar nici nu mi-am dorit acest lucru, interacțiunea cu ceilalți pelerini în adăposturi sau ocazional pe drum, mi-a fost de ajuns ca să-mi fac o părere despre calitatea oamenilor care se încumetă la acest pelerinaj. Încă mă gândesc cu drag la Juan, care s-a întors din drum fiindcă o altă pelerină i-a spus că cineva a rămas în pădure, pe marginea drumului și nu se știe dacă poate ajunge cu bine la adăpost. Ei bine, acel cineva eram eu, iar dacă Juan nu se întorcea din drum, nu lua și rucsacul meu în spinare și nu-mi dădea din alimentele și sucurile lui energizante, s-ar putea ca acest moment în care vă vorbesc, să nu mai fi avut loc pentru mine, vreodată.
O amintire deosebit de frumoasă îi port și fetei care mergea desculță pe un drum cu pietre ascuțite, fiindcă-și pierduse un bocanc, atârnat de rucsac. Am trimis mesaje cum ne-am priceput mai bine pelerinilor ce veneau din urmă și care l-ar fi putut găsi, pentru ca fata să se poată încălța din nou. Era ca un înger, blondă cu ochi de un albastru ireal și o privire care te făcea să uiți de toate durerile tale. Părea că plutește, că mersul desculță nu e un impediment pentru ea. N-am mai întâlnit-o, sper să fi ajuns într-o localitate de unde să-și fi putut cumpăra ceva de încălțat. Faptul că mergeam multe ore pe zi, m-a făcut să-i depășesc pe toți cei cu care pornisem deodată la drum, în fiecare zi întâlneam fețe noi. Destul de rar mai întâlneam pelerini pe care-i văzusem cu zile în urmă. Știu că o dată am întâlnit un băiat din Coreea (de Sud, precizau cu toții, de parcă cineva și-ar fi închipuit că o persoană din Coreea de Nord ar putea ajunge pe Camino). Ne-am bucurat amândoi de revedere, el era foarte mirat să mă vadă atât de ”în față” și mi-a mărturisit că a mai venit și cu autobuzul. Pe vremea aceea, eram foarte strictă în ceea ce privește mersul cu alte mijloace de transport decât propriile picioare, dar, mai trecând timpul și mai câștigând eu experiență în ale pelerinajului, mi-am dat seama că a fi pelerin nu înseamnă neapărat să mori pe drum, trebuie să te bucuri de tot ceea ce Dumnezeu îți pune la dispoziție, pentru a-ți face viața mai ușoară.
Știu că era 2015, eram pe Camino del Norte, undeva prin munți și ca de obicei, rămăsesem singură în orele după-amiezei. După niște tunete din toate zările, a pornit o ploaie torențială, care nu dădea semne că ar vrea să se oprească. Ca să spun așa, era o ploaie torențială mocănească. Eu eram încălțată cu sandale, terenul era extrem de dificil, îmi era frig de-mi clănțăneau dinții în gură, pelerina mea apăra mai mult rucsacul. Efectiv, eram udă până la brâu și treceam direct printr-un pârâu învolburat, care inundase cărarea. Credeam că-mi vor rămâne oasele înghețate pe acolo, când, îngerul meu păzitor a apărut din nou, de astă dată sub chipul unui domn bonom, ce conducea un soi de Dacia papuc, dar cu siguranță era altceva. Oricum, marca mașinii era ultimul lucru care mă preocupa în acel moment, când am realizat că am ajuns la un fel de sat, format din 3-4 case. Domnul coboară din mașină, moment în care-l întreb cât mai este până la următoarea localitate, unde era albergue. Cam 7 km îmi răspunde, iar după mutra mea plouată la propriu și la figurat își dă seama că nu mai sunt în stare să ajung acolo prin propriile forțe, așa că mă invită să-mi las bagajele ude inclusiv pelerina în spate și să urc în față, la căldurică. Credeți-mă că n-am făcut nazuri, iar drumul mi s-a părut ca o plutire. Am ajuns la adăpost în același timp cu un spaniol care mă întrecuse cu mulți kilometri în urmă și se uita prostit cum de am ajuns deodată cu el. Ei, are și Camino secretele lui…
Sacul cu povești de pe Camino este plin, atâta doar că timpul acestei emisiuni este limitat.
Cum a fost relația ta cu Dumnezeu, pe Camino?
Relația mea cu Dumnezeu… hmm. Aici, ar fi multe de spus. Poate că nu e momentul să afirm așa ceva, dar eu nu cred într-un Dumnezeu care stă pe un tron și ne privește pe toți, unora dându-le recompense, iar pe alții pedepsindu-i crunt. Mi se pare hilar ca-n secolul XXI să mai crezi așa ceva. Da, cred că există o ordine divină, niște legi universale foarte bine puse la punct că Dumnezeu este energie, cea mai inteligentă cu putință, iar toate gândurile, vorbele și faptele noastre ne duc spre creștere sau descreștere spirituală.
Citeam undeva că poți să-ți trăiești viața necrezând în miracole sau poți s-o trăiești crezând că fiecare zi este un miracol. Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Însuși faptul că am ajuns pe Camino și încă de mai multe ori, mi se pare, privind în urmă, un miracol. Câți oameni nu și-ar dori să ajungă acolo, dar, din diverse motive, nu reușesc.
M-am simțit tot timpul protejată și ajutată, nu mi-a fost niciodată frică, nici măcar singură prin pădurea întunecată, când bufnițele făceau bu-hu-huuu! Ba să nu mint, atunci mi-a fost un pic teamă, noroc că se făcea dimineață, iar zorii rozalii au alungat tenebrele nopții și gândurile negre din mintea mea.
Ca o concluzie a acestei întrebări, pot spune că pe Camino mi-am îmbunătățit relația cu Dumnezeu, lăsându-l să-mi mai ia de pe umeri poverile materiale și sufletești.
Să ne povestești de cele două cărți pe care le-ai scris, despre Camino
După cum spuneam la început, cred că am ajuns pe Camino de Santiago pentru a putea scrie prima mea carte, la care visam încă din copilărie, dar pentru care încă așteptam un subiect palpitant, ce nu se mai ivea. Ei bine, primul meu pelerinaj a dat naștere primei cărți, ” ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO”. Cartea este un jurnal de călătorie care descrie toate întâmplările grele sau minunate prin care am trecut, ba mai are și câte o mică ”Învățătură a zilei”, concluzia fiecărei zile, la care mă gândeam , frântă de oboseală, după ce urcam în patul care de cele mai multe ori era la etaj și mă aștepta cu drag. Am început să scriu această carte la un an și jumătate după ce m-am întors, fiind uimită de acuratețea amintirilor zilnice, ajutate doar de un subțirel jurnal, în care nici nu completasem în fiecare zi. Scrierea cărții a durat 6 luni, moment în care am constatat că amintirile mele își luaseră zborul, creierul meu se eliberase de mulțimea datelor păstrate cu sfințenie, până în momentul punerii lor pe hârtie. Ciudat lucru și creierul uman! Cred că a avut și Dumnezeu ceva de-a face cu toate astea, nu credeți? N-o să divulg acum cele mai tari pasaje din carte, vă las pe dumneavoastră să le descoperiți. Și mai am o surpriză, cartea mea a fost tradusă în limba spaniolă, acum impedimentul fiind ajungerea ei la cititorii de limbă spaniolă. V-aș rămâne îndatorată dacă mi-ați putea da vreun sfat. În funcție de informațiile primite, cartea se va tipări în România sau în Spania.
Și cum Gabriela pomenea de două cărți despre Camino, iată că anul trecut a apărut ”LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO”, împletire de realitate cu ficțiune, care povestește despre celelalte două pelerinaje ale mele, pe Camino Portughez și Camino del Norte, mix de personaje adevărate și personaje fictive, angrenate într-o poveste de dragoste care sper că vă va ține treji până la orele mici ale dimineții. Glumesc, dar nu mi-ar displace…
Dacă doriți să aflați mai multe despre cărțile mele, preocupările mele și ce-mi mai trece mie prin cap, puteți accesa manuelasandablog, un blog cum altul nu-i. Nu glumesc, când am apăsat pe butonul GĂSEȘTE BLOGURI SIMILARE, răspunsul a fost: NU EXISTĂ NICIUN BLOG SIMILAR..
Mai vreau să adaug doar o mică informație, din dragoste pentru Camino și pentru România, așa, de capul meu, am marcat o variantă de Camino de Santiago prin România, de la Aiud, la Oradea pe care am botezat-o CAMINO PRIN APUSENI. Anul trecut a fost un an greu pentru mine, mama mea a plecat în Cer, iar anul acesta am jelit, retrăind fiecare moment al anului trecut, așa că n-am reușit să termin acest proiect de suflet, promit însă că anul viitor va fi cel în care voi spune, GATA! Am terminat traseul de marcat, harta și ghidul. Până acum, am marcat cam 160 de km din 230, deci, nu stau prea rău.
Ziua a treia a vacanței noastre în Anglia a fost, cred, cea mai relaxantă. Am pornit de dimineață cu trenul spre periferia Londrei, unde ne aștepta, plin de faimă și de istorie, Castelul Hampton Court, faimos în vremea lui Henric al VIII-lea. De fapt, s-ar părea că acest castel a fost construit pentru prim ministrul lui Henric al VIII-lea, dar cum regele și-a exprimat admirația pentru această adevărată operă de artă, ( nu numai la începutul secolului al XVI-lea, dar până în prezent, prim-ministrul i l-a dăruit, s-o fi gândit că e mult mai bine să fii fără castel și în viață, decât cu castel și pe lumea cealaltă.
Dar, să începem cu începutul… Călătoria noastră cu trenul a fost una deosebit de confortabilă, trenul este unul de scurt parcurs, dar arată infinit mai bine decât trenurile de rang înalt care circulă prin România. Un cățel de talie mică își tot trăgea stăpâna spre o direcție doar de el știută, dar la oprire, ne-am dat cu toții seama că pur și simplu voia să coboare. Case tihnite, în cel mai autentic stil englezesc, împodobite cu mulțime de flori. Nu știu dacă am spus în zilele precedente, dar pe mine florile și arhitectura m-au făcut să mă îndrăgostesc pentru totdeauna și iremediabil de recele (credeam eu, dar acum pot spune cu mâna pe inimă că nu e așa), oraș cu pretenții și blazoane.
Faptul că în cele câteva zile am coborât pe treptele istoriei, în vremuri în care un suveran își putea omorî o soție doar pentru a se căsători cu alta, ca să nu mai vorbim despre crimele cu substrat politic și amoros, ne-a făcut să înțelegem mult mai bine felul în care trăiau oamenii în acele vremuri..
Dar, cine suntem noi să-i judecăm pe ei, cu siguranță peste 500 de ani nimeni nu va mai ști de existența noastră.
Trenul ajunge la stația terminus, coborâm împreună cu marea de turiști ce tropăie sau merg leneș în fața noastră. Noi grăbim pasul, aveam impresia că vom sta la o coadă imensa la intrare, dar când dăm cu ochii de uriașul domeniu ce poartă numele de Hampton Court, ne dăm seama că suntem doar o mână de oameni ce se pot pierde cu ușurință pe holurile și prin apartamentele regale, ca să nu mai vorbesc despre minunata grădină englezească, ce se întinde până în depărtare.
N-o să vă bat la cap prea mult cu descrierea palatului, vă veți delecta cu cele ”câteva” poze pe care le-am ales dintre cele multe. Vreau doar să vă povestesc despre bucătăriile regale, în care lucrau 200 (două sute) de angajați și care puteau hrăni zilnic cam 600 de persoane. Închipuiți-vă un restaurant din zilele, noastre, care ar avea zilnic câte o nuntă de asemenea dimensiuni. Sunt curioasă cât ar rezista bucătarul șef și admnistratorul, înainte de a-și da demisia sau a se muta la glumeți. Pe vremea aceea, dacă aveai o haină mai bună de îmbrăcat și nu erai chiar prostul-proștilor (pardon, analfabet funcțional), aveai toate șansele să fii prezentat la curte și puteai sta acolo, cât aveai chef. Deci curtenii erau un fel de trântori lingușitori, după umila mea părere. Dar cum egoul regelui trebuia întreținut și periat zilnic, se străduia și el să dea de mâncare sutelor de guri care-l preaslăveau. Bucătăria era împărțită în mai multe încăperi, fiecare după rostul ei: camera de fiert, de prăjit, de pește, de veselă, beciul cu vinuri scumpe, sala în care se servea masa și… nu mai mi-aduc bine aminte.
După toate acestea, am ieșit în minunatul parc, cu copaci tunși ”periuță”, cu gazon cam ofilit din pricina secetei și cu rondouri de flori spectaculoase, de unde, ca să fiu sinceră, am ”furat” și eu niște idei.
Am petrecut câteva ore în atmosfera de adevărat basm a castelului, dar trebuia să ne grăbim la tren, după masă aveam alte planuri mari, să vizităm Greenwich, cu al lui observator astronomic și meridian zero. Simt că ați cam obosit, așa că lăsăm pe data viitoare excursia de după-masă, fiindcă am și acolo o grămadă de povestit.
manuelasandablog 