Prima întâlnire cu Oceanul a fost spectaculoasă. Eram la San Sebastian, după o noapte în care venisem pe jos, prin ploaie, de la Irun. Se întâmpla acum 9 ani. Cum eram nedormită, dimineața era cețoasă iar eu pășeam în dodii, numai ce apare: imens, verde, dar cumva prietenos printre clădirile frumoase ale orașului. În prima clipă am crezut că visez, deoarece întâlnirea a fost neașteptată, având în vedere că nici nu mai știam pe ce lume mă aflu, apoi i-am zâmbit și am urmat drumul de-a lungul plajei galbene și umede. Era dimineața devreme, orașul se trezea, dar eu tare-mi doream să dorm, lucru care s-a întâmplat abia spre seară, după alți kilometri și alte oboseli.
De atunci, ne-am mai întâlnit de multe ori; câteodată pentru câteva momente, alteori pentru ore lungi de conversație și de priveliști dintre cele mai neobișnuite.
Anul acesta am avut cea mai lungă conviețuire, dat fiind faptul că am străbătut Camino Portughez de Coastă. Ca de fiecare dată, întâlnirea mi-a provocat fiori în stomac, era așa, ca un fel de îndrăgostire, o stare pe care o ai doar în preajma a ceva ce iubești mult. Peisajele erau ca desprinse din cărți de povești, cu pietrișuri și mici lacuri formate la flux, cu plaje sălbatice vizitate doar de pescărușii ce țipă neîncetat, cu poteci presărate cu mici floricele de deșert albe, galbene și mai rar de alte culori…
Când ești obosit și ți-e prea cald, privești spre apa fără de sfârșit și-ți spui că mai poți un pic, că zăpușeala nu te dă gata, că mai ai apă destulă până la prima așezare, că…
Haha! O mică cireadă de vaci face plajă. Întinse comod la soare, pe un tăpșan la 20 de metri de Ocean, rumegă liniștite și fericite. Asta cu ”fericite” am pus-o de la mine, dar s-ar putea să fie adevărat. Oricum, sunt sigură că nu-și dau seama de măreția locului în care se află, dar poate totuși au și ele un sentiment, ceva, care să le deosebească de vacile din alte părți ale lumii.
Zilele trec pe nesimțite, Oceanul e tot acolo, în fiecare zi altfel. Azi parcă nici nu-mi mai place atât de mult, e puțin îmbufnat după ploaia de azi-noapte, poate el să-mi arate tot felul de forme de relief și plante pe care le vezi doar aici, parcă nu mai sunt atât de entuziasmată. Din urmă, vine un pelerin cu o boxă ce urlă o melodie în limba spaniolă, iar el merge bâțâindu-se. E bondoc și destul de corpolent, foarte roșu la față, mă tem să nu pățească ceva. Dar n-a pățit, l-am văzut și a doua zi, era bine-merci.
Acum, mersul pe țărmul Oceanului mi se pare aproape banal; ce dacă e acolo? Să fie sănătos, mai e puțin și ne vom despărți, așa că nu vreau să leg o prietenie mai strânsă decât e cazul…
Vedeți, așa suntem noi, oamenii. Când primim un dar pe care ni-l doream mult sau chiar într-o relație, la început suntem în culmea fericirii, apoi, încet încet ne obișnuim cu noua situație, ca mai apoi să ni se pară că, de fapt, ni se cuvenea. Dispare misterul, bucuria, lăsând locul obișnuinței și banalului. Persoana de lângă noi este tot cea pe care o vedeam la început cu ochii îndrăgostiți, dar acum, după o vreme petrecută împreună, ni se pare că nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i capta atenția, pentru a-i arăta că e importantă pentru noi.
Nimeni și nimic nu ni se cuvine, trebuie să fim recunoscători pentru cei care ne însoțesc pe drumul vieții și să le arătăm că ne pasă, că suntem alături de ei, bucuroși și neplictisiți, că vrem să facem lucruri interesante împreună, să cunoaștem acea parte a lumii pe care încă n-am avut ocazia sau curajul de a o descoperi.
Începusem cu ceva vreme în urmă să vă povestesc despre camino de anul acesta, dar între timp au avut loc diverse evenimente, plecări, sosiri, plus defectarea celor două laptopuri, așa că mi-a fost peste putință să mai scriu, nu că cineva ar arde de dorința de a afla noutăți din trecut.
Dar dacă tot am promis, mai bine mai târziu decât și mai târziu, cum zicea un coleg de serviciu pe vremea când eram cu vreo 30 de ani mai tineri, iar ”târziul” ăla părea să nici nu existe. Bun, n-am prea multă vreme că acum e chiar târziu și vreau să merg la culcare, așa că…scurt-concis (cum zicea un alt personaj, la ședința de partid).
Camino de anul acesta a fost pentru mine mai greu decât celelalte, nu numai din pricină că între timp n-am devenit mai tânără, ci pentru că am dus de acasă cu mine și o durere de spate, care m-a sâcâit tot drumul. Și cum eram eu așa, cătrănită pe durerea mea de spate căreia i se mai adăugau și inevitabilele dureri de picioare, când am făcut bilanțul primelor trei zile, am constatat că pierdusem deja o mulțime de lucruri, urma să mă pierd pe mine însămi la un moment dat, dacă-mi păstram atenția la aceleași cote înalte.
Ca să fac o listă succintă, i-am pierdut pe primii doi El Bățo din anul acesta, dar și două sticle de apă, luate de la Decathlon. Pe prima bănuiam unde o putusem uita, de fapt probabil îmi căzuse când mă oprisem să mă schimb, fiindcă se făcuse cald, poate și din pricina terenului accidentat pe care eram nevoiți să umblăm, punțile pelerinilor fiind în renovare.
Despre a doua, să mă bați că nu mai știam unde scăpasem de ea. Plecasem la drum amândoi cu câte două sticle, dar Ștefan tot comenta că el are nevoie doar de una. Ei bine, în doi timpi și trei mișcări, am rămas amândoi numai cu câte una.
Hai că peste pierderile enumerate mai sus puteam trece, dar când mi-am dat seama că mi-am uitat pălăria mea mov, special pentru camino cumpărată direct din China, am crezut că fac infarct. Și unde credeți co o uitasem, tocmai la cel mai nenorocit albergue la care am stat vreodată, supraaglomerat și cu persoane care credeau că-s la ele, în bucătăria de acasă, nu într-un loc în care trebuie să-i respecți pe ceilalți.
Doar faptul că într-una din zile am ajuns la un albergue de pe malul oceanului și chiar am făcut un pic de plajă, a mai atenuat din jalea primelor zile. Vă las aici niște fotografii, poate vă interesează.
Ei, iată că m-am mobilizat în sfârșit ca să scriu câteva cuvinte despre camino din acest an. Cuvintele sunt pentru cei cărora le e drag să citească, ceilalți se pot uita doar la poze.
Anul acesta a fost multă lume pe Camino, mulți pe Portughez de Coastă, a devenit un fel de modă, aș putea spune. Noi l-am ales fiindcă n-am fost niciodată pe varianta de coastă, am fost pe Portughez Central, în urmă cu 10 ani, de la Lisabona la Santiago. Atunci am parcurs vreo 650 de km, acum vreo 300 sau chiar mai puțin, după bornele kilometrice . Nu asta e important însă, ci cum l-am perceput acum, ce s-a mai întâmplat și care o fi concluzia. Ei, dar să nu mă grăbesc cu concluziile, când încă n-am pornit la drum.
Din postările celor care au fost și mai sunt încă pe acolo, pare că ei se îndreaptă spre Santiago ca niște fluturași, cu trăiri serafice și în pas de dans. Așa o fi pentru ei, dar pentru mine a fost al naibii de greu, iar când cineva de acasă mi-a urat ”Distracție plăcută!” mi-a fost foarte greu să nu răspund usturător. Totuși m-am abținut, dovadă că o fi și camino ăsta bun la ceva, ne mai temperează pornirile.
Asta a fost introducerea, dacă v-ați plictisit deja, vă las să faceți ceva mai util și mai plăcut pentru domniile voastre. Bun! Nuva fi un jurnal de zi cu zi, voi aminti doar întâmplările care mi se par mai importante și care mi-au rămas în memorie, acolo n-am notat decât vreo trei pagini, apoi n-am mai fost în stare. Ne bazăm deci pe memoria mea de elefantă, sper să nu mă facă de rușine.
Am plecat din Cluj cu avionul de Madrid, unde am ajuns după un zbor calm și o aterizare lină, în aplauzele pasagerilor, ușurați că au ajuns din nou cu picioarele pe pământ. Noi aveam autobuz spre Porto, de unde începea călătoria pe jos, de la terminalul 4, despre care credeam că e destul de aproape, dar n-a fost așa. Un domn de la informații ne-a informat (că doar era job-ul lui) că trebuie să luăm autobuzul verde până acolo. Până să ne dezmeticim, iaca și Green Shuttle, care ne-a dus preț de vreo 10 km până la T4. Am așteptat vreo trei ore cred, fiindcă aveam autobuzul spre Porto la ora 22. Era foarte cald, la fel ca în România, dar cumva mai sufocant.
Cu chiu, cu vai, a venit și ora plecării, dar spre surpriza noastră, la peronul de Porto eram doar noi doi (adică Ștefan și cu mine, n-am mai menționat, că se subînțelegea), iar șoferii (că erau doi) ne-au anunțat că ei ne duc doar până în Madrid Sud, iar de acolo vom lua autobuzul de Porto, fiindcă ei pleacă la Lisabona. Eh, ca să n-o mai lungesc, am ajuns la autobuzul nostru, identic cu primul, supraetajat, cu tot confortul, chiar și cu toaletă. Am fost invitați să urcăm la etaj, unde mai erau vreo 5 pasageri, așa că ne-am putut alege locurile și cum nimeni nu le alesese pe cele din față, ne-am dus noi acolo. Era tare frumos , atâta doar că parbrizul era plin de gângănii strivite și mai era și noapte. După mai multe încercări nereușite de a mă aranja pentru somn (nici cu picioarele în parbriz nu era comod) m-am dus pe scaunele din rândul al II-lea unde, până dimineața la 5 am încercat toate pozițiile posibile pentru a putea dormi, fără vreun succes. A doua zi, ceasul meu zicea că nu sunt date despre somn în noaptea precedentă. Normal, că nici somn n-a fost.
Eh. și la 5 dimineața am fost ”deversați” în autogara din Porto, aproape cât Gara de Nord. După ce Ștefan îmi făcuse capul mare că de ce facem atâtea ore, ( pe bilet sosirea era la 7), acum era supărat că de ce am ajuns atât de repede. Și el dormise noaptea, am văzut cu ochii mei!
Nu vă mai plictisesc cu așteptarea pe o terasă care s-a deschis abia la 6, cu cafeaua (dos caffes con leche, por favor) strong de-ți ridica părul în cap și cu plecarea iavaș-iavaș (că tot mă uit la un film turcesc) spre centrul orașului, când se crăpa de ziuă. Planul era să vizităm orașul, să dormim acolo și să plecăm a doua zi la drum, proaspeți și odihniți. Dar cum planul de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cel din târg, după ce am ajuns de două ori la catedrala Se de unde pleacă traseul de pelerinaj (prima dată cu voia și a doua oară din greșeală), după ce am ajuns din nou pe Podul San Luiz unde am repetat poza făcută acum 10 ani, urmăriți toată ziua de o bură care din când în când se transforma într-o ploaie mocănească, am hotărât să plecăm la drum, nu aveam starea necesară pentru a mai hoinări prin oraș, recunoscusem locurile prin care am trecut acum 10 ani, dar acum plecam în sens invers, spre ocean. Porto e un oraș tare mare, tot când credeam că am ajuns la margine, mai apărea un pod, niște clădiri, niște hoteluri, dar cum orice are un sfârșit, așa a fost și cu orașul care părea că se lungește sau se lărgește precum gumilasticul.
Bineînțeles că de săgeți nu putea fi vorba, dar nu ne puteam rătăci, am mers pe malul râului Duero până ne-am săturat și până am dat nas în nas cu Atlanticul. Era cam supărat, cețos și gri, dar mie mi-a plăcut, e spectaculos în orice stare de spirit l-ai găsi. Mai sunt și alți pelerini care acum pleacă la drum, nu suntem singurii întârziați. Vrem să ajungem la Labrugge, la 25 de km, e trecut de 12, eu sunt nedormită și mă doare spatele, dar, de ce nu, hai la drum! Trebuie să menționez că mai făcusem și prin Porto în plimbarea noastră matinală vreo 10 km, așa că…
Pe urmă, am mers pe faleză și printr-o zonă care semăna cu Eforie Nord. Ștefan zicea că Mamaia, dar nu era atât de frumos. Magazine după magazine, hoteluri , faleză, dar oameni puțini, vremea nu e de plajă, soarele mijește printre nori, dar nu-ți prea vine să te dezbraci. Pentru noi e numai bine, temperatura ideală. Cu popasuri din ce în ce mai dese, cu au și vai, ajungem la vreo 4 km de țelul călătoriei noastre unde eu prognozasem că vom ajunge la ora 17. Ora 17 e aproape, iar picioarele noastre dau semne de oboseală maximă.
În acest moment, lui Ștefan îi vine o idee ”genială” : Ce-ar fi să luăm un autobuz, pe ultimii kilometri? Bună idee! iar cum ideile bune îți vin la 30 de metri de stația de autobuz, care vine în 5 minute, de crezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior…dar stai, l-ai prins dar nu l-ai ținut bine, s-ar părea. Șoferul nostru, portughez get-beget, fără alte abilități lingvistice, nu știu cât a priceput din ce-i arăta Ștefan pe hartă, cert este că ne-a dus până unde avea capăt de linie, dar, stupoare, cu 6 km dincolo de Labrugge. Super! Am picat din lac în puț, dar ne-am mai odihnit un pic, în autobuz. E 16,30, s-ar putea să nici nu mai găsim locuri la albergue municipal din Labrugge. Întrebăm trecătorii încotro s-o luăm, toți zic să luăm autobuzul înapoi, până nu știu unde. Nu, asta nu mai facem. Găsim un drum și întrebăm dacă duce la Labrugge, oamenii se scarpină în cap, de parcă-i întrebam de drumul spre Moscova, nu spre un sat din apropiere. Era ca și cum ar veni cineva la Lupșa și m-ar întreba dacă drumul duce la Mușca, iar eu să stau să mă gândesc. Ce Doamne-iartă-mă, parcă erau toți picați din Lună!
Am pornit totuși la drum, ce era să facem? După aproape doi kilometri, oprește fix lângă mine o mașină, iar o doamnă care vorbea engleza m-a întrebat unde mergem. I-am zis, iar ea, cu o mutră tristă, că nu crede că mai sunt locuri. Când am întrebat-o dacă nu ne duce ea, s-a luminat la chip de parcă eu îi făceam un favor ei, nu ea mie. Ce mai, ne-a dus până în poarta adăpostului, ba a și intrat să vadă dacă mai sunt locuri. Ce să vezi, mai erau!
Ghiciți cât era ceasul când am intrat în albergue? 17 fix. Și cu asta, am spus totul. Nici n-a mai contat că am pus la punct un grup de nemți care vorbeau tare în dormitor și că n-am mai avut energie să apostrofez și un grup de chicas spaniole ce vorbeau la duș de se auzea până la primărie.
Ei, și-acum surpriza: yo în 2014 și în 2024, pe același pod din Porto.
Oboseală mare, merg la culcare. Și-atunci și-acum! Noapte bună!
Duminică toată lumea a mers la vot. Sau aproape toată lumea. Pentru că eu sunt un pic diferită, m-am gândit să-mi ”încerc” rucsacul cu care merg pe Camino, să văd dacă-mi mai ”vine”. L-am luat în spate, am închis toate click-urile (parcă aud cum sunau, click, click!) și… miracol! Dintr-o dată, am devenit pelerin. Pașii erau automat mai mari și mai siguri, spatele uitase să mă mai doară, iar privirea…privirea parcă deja începea să-mi scânteieze. Uite-așa, doar fiindcă purtam rucsacul cu care am împărțit sute poate chiar peste o mie de kilometri făcuți cu propriile-mi picioare.
Hmm! Dacă tot sunt pelerin, ar trebui să-mi încerc oleacă puterile, că doar vara e aci, iar dacă e vară, e…camino! Zis și făcut, urc în autobuz și merg preț de 15 km, așa, ca să nu mă chiar târăsc la întoarcere. Șoferul e de treabă și mă lasă fix unde zic, iar coborând din autobuz sunt instantaneu îmbrățișată de o căldură moale și umedă, exact ca în Spania. Dar mirosul, mirosul nu se compară cu niciunul dintre mirosurile din alte țări, fiindcă e atât de minunat de suav, încărcat cu parfumul a mii de flori ce zâmbesc soarelui după ploaia ce a răpăit acum două ceasuri, încât numai românii pot înțelege despre ce vorbesc. Și în Spania sunt mirosuri specifice: de pildă, cum miroase meseta în iulie e absolut fantastic, a grâu copt și cumva a praf uscat. Dacă ai fost o dată acolo, e imposibil să-l mai uiți. ȘI cântecul holdei tot acolo l-am auzit. Ați auzit cum cântă grâul? E incredibil sunetul pe care-l scoate, la început nici nu știam de unde vine, părea un instrument muzical celest.
Nu cobor bine și-mi dau seama că drumul meu va fi totuși destul de lung ca timp, sunt cam zero antrenată și la prânz am mâncat doar supa, felul doi urma să-l mănânc mai târziu, dar între timp mi-a venit ideea să plec la drum, cu o banană, o sticlă de apă și un pic de cafea drept provizii. Dacă știu că n-am mâncare, parcă de acum mi se face foame. Lasă că mă opresc la Baia de Arieș, sunt doar șase km și un pic până acolo. Da, dacă ești cu mașina e cinci minute, dar pe jos, e mai bine de o oră. Mă gândesc cu drag la înghețata de ciocolată pe care o voi savura când ajung la benzinărie și o iau la picior, trebuie să mențin un ritm cât de cât acceptabil, doar sunt la antrenament pentru camino, nu la plimbare prin parc.
Primul kilometru îl fac destul de repede, mă abțin să mă uit la ceas, de fapt am venit ca să mă bucur, nu să cronometrez. Mașinile mă ocolesc de departe, noroc că-i an electoral și s-au tăiat și buruienile de pe marginea drumului, pot merge înafara carosabilului. Tocmai când trimiteam un gând bun șoferilor care mă ocoleau, vâjj! aproape că-mi ia cotul o mașină ce vine din spate și o depășea pe alta. Noroc că eram înafara carosabilului. Nu știu ce e în capul șoferilor care depășesc când au pieton pe partea stângă, dacă face un pas spre șosea, dacă se dezechilibrează? Merită să ai un om pe conștiință doar pentru a face o depășire în trombă? Eu n-am făcut niciodată așa ceva și nici n-am de gând.
Fac vreo două poze, ajung la cascadă, unde niște copii se aleargă și râd. Stați acolo, să-mi faceți și mie o poză le strig în gând, dar n-am noroc, brusc se îmbarcă în mașină (acum mă gândesc că la mașină ar trebui să se spună se înmașinează, că îmbarcarea e în alte mijloace de transport) și pleacă, fără a mă mai aștepta. Nu-i bai, îmi fac un selfie nereușit, în timp ce mă bucur că lipsesc câinii care-și duc veacul pe aici.
Dar Cineva acolo sus mă iubește, fiindcă ajunsă în Sartăș la banca pe care mă odihnesc de obicei, tocmai când era să plec, oprește o mașină cu două doamne, care m-au pozat și pe mine. De fapt scriu aceste rânduri fiindcă am pus o poză pe Facebook și majoritatea celor care au văzut-o au crezut că sunt pe camino.
Cumva am ajuns la Baia de Arieș unde mi-am burdușit rucsacul cu carbohidrați (bine zice cine zice să nu mergi flămând la cumpărături). Am mâncat o superînghețată cu ciocolată și vișine și m-am ținut de drum, că nu-l făcusem nici jumătate.
O vacă ce ieșea din tufișuri și trecea impasibilă șoseaua m-a făcut să zâmbesc, oare cum ar suna un slogan de felul: ”Fii calmă ca o vacă!” Cred că toate femeile s-ar simți jignite, dar n-ar avea de ce. Vaca e un animal frumos și folositor, de un calm desăvârșit.
Am trecut și de Fagul Împăratului, care anul acesta are frunzele verzi și cu o ultimă sforțare, am urcat la crucea din curba de la Valea Lupșii. De aici am făcut poze astă iarnă, când ziceam că În Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos! Vă arăt cum e acum, ca să vedeți că într-adevăr e frumos.
Ei, cred că ar trebui să mă opresc, observ că scriu rar, dar când mă prinde valul, nu pot pune punct. Așa că pun punct și virgulă, ca să ne reîntâlnim curând.
Întâmplarea face să mă aflu la Sibiel, un loc despre până în urmă cu o lună nici nu știam că există, dar care azi, când l-am văzut cu ochii mei, m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc. E un sat mic, cu case nici mari și nici opulente, dar de o curățenie impecabilă, cu fântâni vopsite în alb la tot pasul, multe pensiuni și un aer de vechi îmbinat cu nou, care-l face foarte special.
Înconjurat de munți stă ca-ntr-o căldare, iar soarele îl scaldă întreaga zi, în drumul lui de la răsărit la apus. Biserica, cimitirul, muzeul de icoane pictate pe sticlă, oamenii care montează un contor de gaz sau cei care renovează o casă, sunt cu toții politicoși și binevoitori. Fac un ocol mai mare, ajung până în vârful dealului de unde drumul spre Săliște coboară șerpuitor, apoi o iau pe o străduță ce coboară destul de abrupt, dar care mă aduce mai repede la pensiunea la care voi sta câteva zile.
Nu întâlnesc prea mulți localnici, nici nu știu dacă toate casele sunt locuite sau așa ca în multe sate românești, au rămas pustii. Tot ce știu este că aici e o energie bună, că multă lume vine pentru o gură de aer curat și pentru liniștea rareori întreruptă de trecerea vreunei mașini.
Un cățel flocos a venit la mine și ca să mă asigure de deplina lui încredere, mi-a arătat burtica.
Era anul trecut, pe Camino Primitivo. Ajunsesem la Castroverde, o localitate nu prea mare dar nici prea mică, unde era un albergue modern și vreo trei supermercado, printre case mai noi și mai puțin noi, ca peste tot în lumea asta.
Eram după 36 de kilometri, dintre care vreo 12 pe asfalt, dar după ce ne-am cazat și am făcut un duș, parcă-mi revenise pofta de viață și de a mai face o mică plimbare, așa că am pornit (era să zic pe jos, dar cum altfel?) să explorez micul orășel.
Albergue era pe partea dreaptă cum intrai în localitate, un pic retras față de strada principală. Am pornit veselă spre supermercado, aveam de gând să-mi cumpăr o înghețată. Am luat-o spre dreapta și m-am bucurat că am găsit un izvor, de unde mâine dimineață ne vom umple sticlele cu apă proaspătă. Era cam 5-6 după masă, nu prea multă lume pe stradă, eu tot traversez de pe o parte pe alta, ca să văd mai bine cine știe ce. Trec pe lângă un supermercado dar văd unul la 50 de metri mai departe și hotărăsc să merg acolo. MMM! Ies cu o superînghețată de ciocolată, drept că scumpă rău, dar știu că marca asta e scumpă și în România. O savurez în liniște pe banca din fața magazinului, apoi mă gândesc să mai merg puțin înainte, pe drumul ce-l vom face mâine, spre Lugo.
Merg ce merg și, foarte ciudat, întâlnesc iarăși un izvor și o săgeată de camino, care și mai ciudat, era în sens invers decât ar fi trebuit să fie. Am uitat să vă spun că eram pe o stradă perfect dreaptă, cu case asemănătoare de o parte și de alta. Oare au greșit oamenii marcajul? Nu se poate! În acel moment, o femeie de pe partea cealaltă a străzii, văzându-mă că ezit, mă întreabă dacă nu caut albergue. În prima secundă-mi trece prin cap că poate e vreun albergue privat pe acolo, așa că dau hotărâtă din cap: NUU! În același moment mă întorc din drum și fac cale întoarsă, ca să mă întorc la albergue municipal, credeam eu. Și merg și merg, ajung la ieșirea din localitate, iar abia aici îmi bubuie creierul, când văd un indicator de Lugo. Băi fato, numai tu te puteai rătăci pe o stradă dreaptă! Misterul era rezolvat. Când ieșisem din magazin, în loc s-o iau spre Lugo, o luasem invers, spre albergue și de aici toată confuzia. Dacă de le izvor mai făceam trei pași, vedeam că sunt acasă, nu în partea opusă a orașului.
Eram de-a dreptul rușinată de întâmplare, nici lui Ștefan nu i-am povestit decât de curând, iar acum mi-am făcut curaj să vă spun și vouă. De obicei mă orientez ușor, îmi iau repere, dar acum, pe o stradă dreaptă, nici nu m-am gândit să fac asta.
Ei, s-aveți o duminică frumoasă și aveți grijă să nu vă rătăciți!
Numai când pronunți această denumire ți se ridică părul în cap și te cuprinde un fior de groază. Auschwitz nu este un loc în care să-ți dorești să ajungi a II-a oară, dar măcar o dată în viață ar trebui ca orice om să treacă pe acolo, să se înspăimânte și să nu mai dea voie ca vreodată asemenea atrocități să poată avea loc.
Am fost la Auschwitzîn decembrie, în excursia pe care am făcut-o în Polonia, cu Brian Travel. Ziua aceea m-a marcat foarte tare, din acest motiv mi-au trebuit aproape două luni ca să pot scrie despre ea.
Când am ajuns în parcarea imensă, plină de autocare, vremea era exact ca în sufletele noastre: neagră, gri, viscolindă. Aveam programare la ora 12,30, dar am întârziat, fiindcă avusesem probleme cu autocarul. După ce am fost împărțiți în două grupe, vorbitori și nevorbitori de limba maghiară, fiindcă ghidele vorbeau această limbă, am intrat în interiorul lagărului. Dacă n-aș fi știut ce fusese aici, puteam foarte bine să-mi închipui că e o tabără de vară, conservată în timpul iernii: clădiri cu pereți de cărămidă aliniate perfect, copaci, curățenie…. dar și garduri ghimpate în trei straturi, foișoare de observare și vaiere, parcă-n minte îmi răsunau plânsetele celor care au trecut pe aici,majoritatea pierind și sfârșind în crematorii.
Oare ce pedeapsă ar fi meritat cei ce au trimis la o moarte groaznică un milion o sută de mii pe suflete? Dar moartea era ultima fază, deoarece viața în lagăr era de nedescris, iar acei oameni, încălțați cu saboți cu talpă de lemn și îmbrăcați cu zdrențe, după ce munceau toată ziua pe șantier, dormeau fără nicio încălzire, pe jos, în acele barăci, la -28 de grade.
Nici nu știu dacă nu cumva cei care fuseseră triați în partea dreaptă la coborârea din tren și duși direct la ”dușuri” care de fapt erau camerele de gazare, nu fuseseră mai norocoși, fiindcă aproape toți cei care în acel moment se consideraseră norocoși au avut aceeași soartă, dar după răni, boli și suferințe infinite.
Li se spunea să-și scrie numele pe gențile cu care veniseră, ca să le recupereze după ce ies de la duș. Așa, am putut vedea mii de genți rămase fără stăpân, așteptându-l încă și în ziua de azi.
Zeci de mii de perechi de încălțăminte (multe de copii, ți se rupe sufletul când le privești) au rămas în urma celor omorâți la Auschwitz, la fel cu diferite obiecte personale, de la olițe de noapte, la lighene și căni, ce putuseră lua oamenii cu ei în miez de noapte, când fuseseră ridicați din paturile lor și încărcați în trenuri, mai rău decât vitele.
Zilnic mureau mii de oameni, unii gazați iar alții fiindcă nu mai rezistau, care ajungeau în crematorii, dar nu înainte de a fi tunși și a li se scoate dinții, dacă erau din aur. Am văzut vitrine care conțineau cam două tone de păr uman. Acela probabil rămăsese în lagăr când venise eliberarea, dar miile de tone dinainte se trimiteau spre fabricile de textile. Se țeseau diverse materiale, inclusiv pături din păr uman. Vă puteți închipui cum ar fi să vă înveliți copilul cu o pătură făcută din părul a mii de oameni morți?
Știu că v-am șocat, dar acesta era și scopul. Nu putem trăi cu gândul că aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, poate mai macabru și mai îngrozitor decât cu nu prea mult timp în urmă. Ce sunt 80 de ani în viața Universului? Dar privind în jurul nostru, vedem că războaiele nu s-au terminat, dimpotrivă! Iar doctorul Mengele poate că trăiește printre noi, zâmbind și îmbrățișându-și copiii. Bineînțeles că nu vorbesc despre cel adevărat, dar de unde putem ști că nu are urmași?
Ultimele două fotografii sunt cu camera de gazare și crematoriul. Vă întrebați poate cine făcea toate acele munci de manipulare a cadavrelor? Erau obligați s-o facă oamenii din împrejurimi, dar după 30 de zile deveneau victime la rândul lor.
Supraviețuitorii de la Auschwitz au fost nu numai norocoși, ci oameni deosebit de puternici din punct de vedere psihic. Am citit recent ”Omul în căutarea sensului vieții” scrisă de un psiholog care a supraviețuit, o carte care zugrăvește cu lux de amănunte suferințele îndurate acolo, dar mai ales pune în evidență faptul că în momentul în care un om își pierdea speranța și nu mai lupta, pierdea motivul pentru care-și mai dorea să trăiască, nu dura mai mult de trei zile și murea.
Of, ce poveste tristă! Din păcate nu e o poveste, e un crud adevăr istoric. Să nu-l mai repetăm!
În ultima vreme, tot mai multă lume îmi cere sfaturi în legătură cu acest drum de pelerinaj care devine din ce în ce mai cunoscut, Camino de Santiago sau Drumul Sfântului Iacob. Pentru a le fi de ajutor, m-am gândit să scriu câteva rânduri pentru pelerinii începători, cei care nu știu la ce să se aștepte sau ce e neapărat necesar să aibă în rucsac.
Pentru început, doresc să vă spun că acest pelerinaj nu este o excursie, o drumeție la sfârșit de săptămână, este o adevărată încercare a puterilor fizice, psihice și spirituale ale celui care pleacă la drum. De multe ori simți că nu mai poți, dar ceva te ține totuși în picioare și poți merge mai departe, chiar dacă acasă nu ai fi în stare de un efort asemănător.
În primul rând, rucsacul și ce punem în el: rucsacul trebuie să fie cât mai ușor, perfect ajustabil pe corpul nostru și neapărat să aibă buzunare exterioare pentru sticlele de apă, dacă nu avem recipient din acela din care se bea din tub și stă în interior. Mie, sincer, mi-e greață să beau apă din tub, de aceea prefer două sticle de 800 ml, plasate lateral. Foarte important, nu uitați sacul de dormit. Nu se poate să plecați fără el.
Încălțămintea este extrem de importantă. Nu plecați la drum cu bocanci nepurtați, veți avea mari probleme. Eu am făcut 4 camino-uri cu sandale walkmaxx, dar astă vară, pe Camino Primitivo, toată lumea m-a sfătuit să-mi iau bocanci. Aveam bocanci noi, dar am preferat unii ușori, pe care-i purtam de vreo 10 ani și n-am regretat deloc. Nu arătau bine, dar parcă mergeau singuri. Cred că erau recunoscători că i-am luat cu mine.
De obicei, am 3 tricouri, 3 chiloți, pantaloni scurți, pantaloni lungi, colanți, o bluză cu mânecă lungă, un polar și pelerină. Neapărat aveți nevoie de ceva de pus pe cap, împotriva soarelui. Eu prefer pălăriile, dar fiecare știe ce-i place mai mult. Șosete, tot 3 perechi. Cineva recomanda să ai doar câte 2 din toate astea, dar se poate întâmpla ca într-o zi să nu poți spăla sau plouă și nu se usucă…Eu mai am întotdeauna și o rochie, așa, ca să-mi amintesc că sunt o lady.
Medicamente: dacă luați medicamente uzual, să nu uitați să le puneți în bagaj.i. Apoi, mai e nevoie de plasturi dacă faceți bășici, minerale : calciu, magneziu, zinc, deoarece prin transpirație se elimină foarte repede și s-ar putea să vă simțiți slăbiți. La primul camino n-am avut niciun medicament, doar niște metoclopramid, dar nici pe ăla nu l-am găsit când am avut nevoie și a trebuit să cumpăr o cutie întreagă. Periuță de dinți și pastă. Am găsit la D&M periuță de dinți pentru călătorie, foarte mică și utilă.
Mâncare: asta fiecare, după preferință. Bineînțeles că nu-ți poți pune de acasă mâncare pe o lună, dar măcar până ajungi pe camino să fie. Pentru mine e mai complicat, fiindcă sunt vegană, dar cei care mănâncă de toate nu vor avea probleme. Ce-i drept, am mâncat și eu tortilla de patatas din lipsă de altceva, care e foarte gustoasă, atâta doar că are și ouă. Puteți să vă luați câteva semințe și fructe uscate pentru orice eventualitate, nu se strică și ai ce pune în gură dacă rămâi în pană de mâncare: migdale, goji, arahide, curmale, după gustul fiecăruia. Dar găsiți să cumpărați și acolo, nu faceți ca mine, care am cărat vreo 2 kg de asemenea bunătăți.
Dar prima întrebare care îl frământă pe un pelerin în devenire, este: care Camino să-l aleg? Cei care s-au documentat deja știu că sunt mai multe rute de pelerinaj care toate ajung la Santiago de Compostela, dar își iau numele după locul din care pornesc.
Camino Francez e clar că pleacă din Franța, de la Saint Jean Pied de Port, o mică localitate la poalele Pirineilor, traversează Pirineii, iar pe partea cealaltă este deja Spania. Multă lume nu pleacă de la Saint Jean Pied de Port ci de la Pamplona, câteva etape mai încolo, deoarece traversarea Pirineilor chiar în prima zi nu este tocmai ușoară. Camino Francez este cel mai cunoscut și cel mai umblat drum, drept pentru care de-a lungul lui s-au construit o mulțime de adăposturi, ceea ce facilitează etape mai scurte. Prin unele locuri, sunt adăposturi și din 5 în 5 km, deci e numai bun pentru pelerinii începători, până-și intră în ritm. Intrarea în ritm se face cam în două săptămâni, deci… răbdare și curaj! Drumul are porțiuni mai grele, urmate de unele mai ușoare, peisaje ajunse celebre și pelerini cu duiumul.
Camino Portughez: pe Camino Portughez poți pleca de la Porto sau de la Lisabona. L-am făcut în 2014, din Lisabona, pe vremea când până la Porto nu erau adăposturi și am dormit când la pompieri, când la hostel, când pe jos, la o grădiniță. Important este însă că am ajuns. Se merge mult pe șosea, iar asfaltul este cel mai nesuferit prieten al picioarelor pelerinului. Cred că acum mai sunt și alte rute, care atunci nu erau semnalizate.
Camino del Norte rămâne iubirea mea, este cel mai frumos după mine, dar nu e ușor deloc. Se -pleacă de la Irun și se merge când prin munți, când pe coastă, prin nordul Spaniei. Nu cred că ar trebui să începeți cu acest drum. Are adăposturi destul de multe, dar mi s-a întâmplat să rămân pe afară.
Camino Primitivo este scurt, dar primele 3 zile sunt grele. Te trezești prin creierii munților, iar dacă vremea e ca astă-vară când am fost noi, cu ploaie, vânt și ceață, nici nu știi ce să faci, fiindcă e greu și să mergi înainte, dar și să te întorci înapoi. Însă când ajungi pe crestele munților, te simți atât de aproape de Dumnezeu, încât juri că a meritat tot efortul.
Mai sunt și alte rute, dar nu le-m străbătut, așa că nu vă pot spune nimic despre ele.
Ei, cam astea ar fi sfaturile mele, dacă mai aveți ceva de întrebat, vă stau la dispoziție. E posibil să fi uitat lucruri esențiale pentru voi… A, da, mi-am amintit, acum s-ar părea că toată lumea face rezervări, ceea ce transformă pelerinajul în turism. Pe Primitivo ne-am ambiționat să nu facem rezervări, însă de două ori nu ne-a mers. Dar și să faci rezervări încă de acasă mi se pare prea pesimist… Asta voi decideți!
Iată și cele două cărți despre Camino pe care le-am scris, prima tradusă și în spaniolă, poate vă vor fi de ajutor:
Miercuri seara am plecat din Cluj spre o destinație de vacanță binecunoscută de români, Grecia, Paralia Katerini. Cred că nu este român care să n știe despre ce vorbesc.
Vremea se anunța bună, starea de spirit era la fel. Atâta doar că ne aștepta o noapte în autocar. Sunt sigură că și această experiență este cunoscută majorității românilor.Cu opriri destul de dese, cu cafele și genuflexiuni în pauze, iată-ne în Grecia. Am ajuns pe nesimțite, fără a sta prin vămi și fără alte peripeții. Ce să vezi, era prea devreme ca să mergem la hotel, fiindcă încă nu se dădeau camerele ( era să zic nu se făcea chek-in, dar n-am vrut să mă folosesc de englezismele atât de urâte de o parte dintre români. Cei drept nici mie nu-mi plac, acolo unde poți folosi un cuvânt neaoș românesc și pui unul ”englezit”, care sună ca nuca în perete).
Pe scurt, am primit doar 40 de minute ca să ne plimbăm pe faleză în Salonic, timp prea scurt pentru a face orice, fiindcă erau multe de văzut. După Turnul Alb, care de-a lungul vremurilor a aparținut mai multor nații și a avut mai multe destinații, de la turn de apărare la închisoare, ne-am îndreptat pașii spre statuia lui Aristotel, al cărui deget mare de la piciorul stâng este îndelung mângâiată de către turiști, în speranța că se vor reîntoarce în aceste locuri. Toată chestia era că autocarul oprise la vreun kilometru de sus-amintitul obiectiv, așa că aproape am luat-o la trap, ca să nu întârziem. Cu toată graba, am întârziat 6 minute, dar perdaful l-au luat alții (altele) după care am mai stat încă vreo 15.
Ei și așa, plini de nervi și obosiți, am ajuns la Paralia, unde într-un final ne-am cazat, după alte dispute, fiindcă unii voiau în hotelul ”celălalt”. Suntem cazați în două hoteluri.
Abia așteptam să vedem marea, plaja, soarele începea deja să se ascundă după hoteluri pe la 5 după masa când am ieșit și noi, așa că ne-am îndreptat spre marginea stațiunii dinspre sud, unde plaja era largă, goală și încă în plin soare. N-am priceput niciodată de ce oamenilor le place să stea înghesuiți în spații strâmte, să-și ”sufle în ciorbă” unii altora.
Gata acum, că plecăm în excursie.
PS Stațiunea e incredibil de plină pentru această perioadă.
Anul trecut la începutul lui septembrie eram în Turcia., într-o excursie cu autocarul. A fost una dintre cele mai faine excursii, cu ”Brian Travel”. Grupul cu care am fost era unul deja închegat, oamenii se cunoșteau de câțiva ani, de când ieșeau la Cojocna sau în excursii prin Europa împreună. Noi eram oarecum intruși, nu cunoșteam pe nimeni, dar grupul era fain și ne-am simțit bine cu ei.
Am fost cazați în mai multe locuri, dar la Kusadasi am stat mai mult, iar de acolo plecam în fiecare zi în excursii. Vreau să vă povestesc despre ziua în care am fost la Pamukkale, ( și care m-a scos din anonimat ) de altfel un loc ce neapărat trebuie vizitat dacă ajungi prin zonă și pe care doream să-l văd de câțiva ani. Pentru poze cu Pamukkale vă recomand internetul, fiindcă pozele mele din Turcia au dispărut fără urmă. Dacă totuși dau de ele, o să le pun pe blog.
Ei și cum mergeam noi voioși spre sus-amintita destinație, dimineața pe la 10 probabil că era, numai ce văd pe stânga șoselei un târg de ceramică, vase mari și mici, de toate dimensiunile, majoritatea pentru flori dar și unele pentru gătit. Spre bucuria mea, cam după un kilometru s-a făcut o oprire într-o benzinărie și am primit o jumătate de oră pauză. Mi-am făcut rapid un calcul, aveam timp să merg înapoi până la ”oale” și să mă și întorc. Din mersul autocarului parcă zărisem niște ghivece mari, ca niște amfore, o altă dorință ce voiam să mi-o îndeplinesc de ceva timp. Zis și făcut, îl las pe Ștefan gaj, ca să mă aștepte autocarul în caz că întârzii și o iau la picior. Într-adevăr, cele mai mari ghivece erau… foarte mari, eu nici n-aș fi putut să le ridic singură și erau exact două, câte mă gândisem eu că mi-ar trebui. Mai rămânea să negociez prețul, am reușit să obțin doar 10 euro reducere, așa că am stabilit că mi le dă pe cele două cele mai mari cu 110 euro. Nu e scump, în România am găsit într-un loc, dar era unul singur la acest preț. Acum, mai rămânea să negociez cu ghidul nostru care era și patronul firmei de turism, ca să oprim și să le luăm la întoarcere.
Am ajuns în benzinărie înainte de a se striga adunarea, apoi am început să mă frământ cum să fac. În cele din urmă, după ce am vizitat Pamukkale și am luat masa , mi-am luat inima în dinți și am întrebat dacă am putea să oprim pentru două … oale. Răspunsul a fost afirmativ, acum mai trebuia să vadă și ce oale mi-am luat. Oricum, când am ajuns la locul cu pricina, ghidul a anunțat că doamna Băcăoanu vrea să-și cumpere oale de sarmale și…așa a rămas. Când erau printre celelalte nu păreau atât de mari, dar când au ajuns în burta autocarului… Abia doi bărbați le-au putut duce. Nu spun cum am tremurat până am ajuns la hotel, m-am gândit că nefiind bagaje, oalele mele vor juca prin portbagaj și se vor sparge. Doar când am văzut că nici nu se clintiseră mi-a mai venit inima la loc.
Cum de atunci m-am mai întâlnit de câteva ori cu persoane care au fost în acea excursie și m-au întrebat ce-am făcut cu ”oalele”, iar acum s-ar putea să-i întâlnesc din nou fiindcă plecăm în Grecia, m-am gândit să pun poze cu ele, pentru ca oamenii să fie liniștiți, au ajuns cu bine la destinație și au deja un an vechime. Sunt într-o companie selectă, păcat că vine frigul și strică toată atmosfera asta tihnită.
Și da, înflorește magnolia, cred că a cincea oară anul acesta. E o magnolie foarte harnică.
Am bagaje de făcut, așa că vă las să faceți ce aveți chef în această molcomă seară de început de toamnă.
manuelasandablog 