Voiam să vă vorbesc despre altceva, dar azi dimineaţă, coborând pe Victor Babeş, m-am întâlnit din nou cu imensele stoluri de ciori care tranzitează zilnic Clujul, dimineaţa dinspre Parcul Mare spre Pata Rât, iar după masa invers, ca un fel de migraţie înfricoşătoare, care de fiecare dată îmi aminteşte de faimosul film al lui Hitchcook, „Păsările”.

Ştiind că aceste păsări, nici frumoase, nici cântătoare, ci doar făcătoare de mizerie şi producătoare de zgomote ce-ţi aduc spaima în suflet trăiesc în jur de 120 de ani, iar la momentul actual sunt convinsă că sunt mai numeroase decât populaţia Clujului, mă întreb cum va fi peste câţiva ani, când groapa de gunoi se va muta, sau nu vor mai găsi destulă mâncare? Poate va trebui să le hrănim noi?

Ţin minte că atunci când eram mică şi locuiam la Lupşa, erau vânători care periodic împuşcau ciori, fapt pentru care primeau şi o recompesă din partea primăriei. De ce acum, în loc să fie vânate căprioarele şi urşii ce fac parte din patrimoniul naţional, vânătorii nu sunt îndemnaţi să vâneze niscaiva ciori?

Da, da, ştiu că sunt şi ele fiinţe, sunt o ecologistă convinsă, dar s-ar părea că  nu fac parte dintr-un lanţ trofic, aşa încât, nemâncându-le nimeni, se înmulţesc în mod necontrolat.

Ştiu că aceasta nu este doar o problemă a Clujului, am fost în parcurile din Gherla şi din Dej, unde te temi să te aşezi pe o bancă, de frică să nu-ţi cadă „norocul” în cap.

Zic şi eu, nu dau cu parul! Dacă cineva e de altă părere, îl invit să şi-o exprime.

Pozele sunt făcute dimineaţa, când încă nu era foarte bună lumina, iar într-una am surprins o entitate, dar despre asta în alt articol…

Vă doresc numai bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni