Tu zâmbeşti, eu zâmbesc, noi zâmbim!

Vi s-a întâmplat vreodată să staţi la semafor, gândindu-vă la ale voastre, iar brusc pe cealaltă parte a străzii să vedeţi o persoană ce se manifestă într-un mod foarte prietenos, vă face cu mâna, zâmbeşte cu gura până la urechi, aproape că ar trece pe roşu, numai ca să vă întâlniţi mai repede? Exact asta am păţit eu, zilele trecute.

În primul moment, nu mi-am dat seama  despre cine este vorba, dar văzând cât de insistent eram privită, având în vedere că (asta a sunat a limbă de lemn) strada e destul de largă, iar ochelarii de distanţă am luat hotărârea să nu-i port, parcă, parcă, începe să semene cu cineva cunoscut, poate e o fostă  colegă de liceu, facultate, sau cineva cu care nu ne-am văzut de mulţi ani şi s-a schimbat între timp. (Bineînţeles că eu nu m-am schimbat deloc, uite că mă recunoaşte de departe…)

Secundele parcă se târăsc , iar persoana din faţa mea e la fel de asiduă în a-şi manifesta bucuria revederii. Zâmbesc şi eu, ridic mâna să-i fac un semn la fel de prietenos, cu toate că, scotocind în cele mai adânci circumvoluţiuni ale creierului meu, tot nu-mi amintesc chipul zâmbitor de pe cealaltă parte a străzii…

Iată, în sfârşit, semaforul devine verde, iar noi pornim una spre cealaltă, eu şovăielnic, iar ea aproape alergând, cu braţele deschise… Ca să nu par nesimţitoare, îmi deschid şi eu braţele pentru  a o primi pe prietena, colega, cunoştinţa mea ce zboară spre mine, dar în ultima sutime de secundă face o bruscă mişcare laterală şi cade extaziată în braţele unui domn ce se află fix în dreapta mea.

IMG_4087

Privesc rapid în stânga şi în dreapta, să văd dacă a mai observat cineva gestul meu rămas fără răspuns, mă simt ca acum o sută de ani, când ,pe la 14 ani, nefamiliarizată fiind cu „datul mâinii”, am întins mâna spre un băiat, care pe moment nu era atent, iar în cele câteva secunde în care mâna mea a rămas suspendată în aer, am trecut prin toate chinurile iadului, mi s-a părut că tot Universul râde de mine, că sunt bătaia de joc a tuturor. De atunci, am rămas foarte circumspectă şi nu prea obişnuiesc să fiu prima care întinde mâna.

Acum, ca şi atunci, nimeni nu a observat nimic, totul a fost în mintea mea, care nu degeaba se spune că ne joacă feste…

Am făcut efortul de a trece mai departe cu zâmbetul îngheţat pe chip, apoi, am început să râd de-a binelea, mai bine să faci un gest nepotrivit, decât să-ţi fi pierdut memoria… Oamenii de pe stradă îşi continuau drumul, fiecare acolo unde-l purta interesul, nimeni nu a observat mica mea dramă, viaţa merge înainte.

Vă doresc o zi bună, aveţi grijă, când sunteţi la semafor, mai bine priviţi în depărtare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s