Uneori, nu suntem mulţumiţi de felul în care arătăm. Ba nasul, ba gura, ba sprâncenele noastre nu ne sunt pe plac.Ne privim în oglindă dintr-un unghi favorabil, ca să nu vedem partea ce ne displace, dar ştim că-i acolo, că ne va aparţine toată viaţa.

Ei, dar când soarta face ca o diformitate să apară pe faţa noastră, ni se pare că cerul cade pe pământ, felul în care arătam înainte este de invidiat acum, iar toată perspectiva din care privim lucrurile se schimbă. Spun asta în cunoştinţă de cauză, fiindcă de curând am devenit posesoarea unui herpesoi de toată frumuseţea, în cel mai înalt punct al feţei mele, adică taman pe vârful nasului.

În prima fază o uşoară înroşire a nasului m-a pus pe gânduri, dar când dimineaţa m-am trezit cu ditamai buboiul, puroind şi dureros, am fost în culmea fericirii. Parcă toate trăsăturile feţei mi se schimbaseră, arătam cu totul şi cu totul înfiorător. De acum, imperfecţiunile pe care prefer să nu le văd de obicei, păreau mici „semne de frumuseţe” în comparaţie cu monstrul ce mă privea din oglindă şi care nicio clipă nu puteam să cred că aş fi eu.

Am suportat cu stoicism durerea şi mirarea celor din jur câteva zile, până când podoaba nasului meu a început să se vindece, iar acum e chiar pe cale de dispariţie. Ptiu! Piei bubă! Nu ştiu să spun vreun descântec care să mă păzească pe viitor de asemenea „drăgălăşenii”, dar cred că numai cei ce au păţit-o măcar o dată mă  pot întelege cu adevărat.

Ei, de-acum primăvara e cu adevărat frumoasă, azi e „baba” mea şi se pare că a început foarte bine, starea de acum câteva zile a dispărut şi ea iar… viaţa merge înainte. Mă gândesc cu compasiune la cei ce trebuie să poarte o viaţă întreagă o cicatrice pe faţă, cât de greu trebuie să le fie, fiindcă, vrând nevrând, oamenii se zgâiesc când văd ceva în neregulă.

Sunt foarte mulţumită că am revenit la vechea fizionomie, e foarte bună, nu-mi mai doresc nicio îmbunătăţire.

Vă doresc o primăvară luminată de gânduri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.