Scrisoare târzie, către un prieten drag…

Eram colegi de clasă. Tineri și neliniștiți, fără grija zilei de mâine, de poimâine, sau a bătrâneții… Toată lumea era a noastră, eram frumoși și nu ne trecea prin minte că peste un număr de ani… nu exagerat de mulți, unul dintre noi ne va părăsi pe neștiute, modest și liniștit, așa cum i-a fost și viața… sau așa cum o vedeam noi, de la distanța job-urilor, problemelor și angoaselor personale…

Telefoane, regrete târzii…

-Știi? A murit Petrișor…

– Nu mai spune! Cum? Când?

– Nu se știe exact, cineva l-a găsit, singur în casă.

La început am crezut că e o glumă macabră, că cineva își bate joc de noi, că… Dar n-a fost așa. Ai plecat pur și simplu, lăsându-mă cu regretul adânc că, tocmai de ziua mea, atunci când m-ai sunat pentru ultima dată, ne-auzind telefonul, nu te-am sunat înapoi. ”Lasă că mai sună el, oricum nu are altceva mai bun de făcut!” mi-a trecut prin minte, așa cum, am aflat după ce nu ne-ai mai sunat deloc pe niciunul dintre noi, s-au gândit de multe ori și bunii noștri colegi, ocupați și ei cu ale vieții…

Te rog să mă ierți, te rog să NE ierți, nu ți-am acordat destulă importanță, tu erai doar colegul frumos și inteligent, care și-a ratat viața, preferând s-o înece în alcool…

Când mă îndreptam spre biserica în care s-a săvârșit ritualul TĂU de îngropăciune, mi-am dat seama că sunt singura colegă din Cluj care a reușit să-și facă timp pentru acest gest simplu și de bun simț, poate eu mă simțeam cea mai vinovată, poate ceilalți sunt mult mai ocupați și mai importanți… Cert este că, după ce ceața s-a destrămat, Dumnezeu a împrăștiat diamante în copaci, pe iarbă, toată împrejurimea strălucea, de parcă mergeam la o nuntă, nu la o înmormântare…

După o ceremonie în timpul căreia preotul încerca să capteze atenția auditoriului prin declamări teatrale în timpul prea puțin lacrimogenelor liste cu iertăciuni, din care lipsea familia, o familie apropiată, pe care nu ai avut-o niciodată. Nici nu-mi pot închipui cum este să nu ai pe cineva apropiat, care să te ajute, sau pe care să-l ajuți la nevoie.

Ei, acum nu mai contează ce a fost, te-ai mutat pe dealul abrupt, unde numai tractorul e în stare să urce. De aici, poți vedea șoseaua, biserica și eventualele tir-uri cu portocale care se răstoarnă, spre deliciul unor copii ce le vedeau doar la Crăciun. (Asta era povestea ta favorită, îți amintești?)

Suntem cinci colegi pe marginea mormântului tău, privind în urmă spre viața ta aparent irosită, dar nu suntem noi în măsură să hotărâm acest lucru…

Adio, dragul nostru coleg, probabil peste o vreme ne vom reîntâlni, vom fi din nou tineri și frumoși, fără grija zilei de mâine!

Vreau să-ți mai spun un singur lucru, atunci când te plimbi, sub formă de stea, pe cerul adânc al verilor, să clipești un pic mai des, pentru ca să ne putem da seama că acolo sus ești tu, făcându-ne șmecherește cu ochiul…

P.S. Mama Luci îți transmite salutări!

NU fiți triști, în fond, orice am face aici, pe Pământ, până la urmă cu toții ne vom întoarce ACOLO!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s