Cu toţii dorim ca în această viaţă să fim „cineva”. Unora, chiar le reuşeşte acest lucru, sau trăiesc cu iluzia că le-a reuşit.
Scriu aceste rânduri, cu gândul la o întâmplare recentă. O colegă intră râzând în birou şi povesteşte cum un domn, aflat pe la a treia tinereţe, bine legat şi cu o voce tunătoare, a interpelat-o pe hol:
– Unde vi-i şeful? Cu o voce care nu admitea vreun refuz, sau un răspuns prea puţin documentat..
S-ar părea însă că răspunsul pe care l-a primit n-a fost pe placul domnului, care, se vedea de la o poştă, a fost „cineva” la viaţa lui, iar acum lucrează la o firmă particulară ce are legături cu cea la care lucrez eu, iar omului i se pare că se află tot în poziţia de a tuna şi a fulgera, indiferent cu cine vorbeşte. Noroc că, între timp, şeful şi-a făcut apariţia, fiindcă nori negri se adunaseră deasupra capului colegei mele, anunţând o furtună cu tunete şi fulgere.
Auzind această scurtă poveste, o altă colegă începe să râdă, povestind ceva asemănător. Cântă într-un cor, unde mai sunt şi persoane de peste 85 de ani. Nimic rău în asta, atât doar că probabil vocile lor tremurătoare nu prea ajută la armonia cântecelor.
Fiecare corist primeşte o partitură, dar unii, mai importanţi (după părerea lor) şi, bineînţeles, din cei trecuţi de 80 de ani, şi-au scris numele pe partituri, aşa, ca un semn de posesie.
Într-o zi, la cor au apărut doi tineri, voci proaspete de la operă, care să mai îmbunătăţească sunetele tot mai dogite ale octogenarilor. Aceştia , fără să fie avertizaţi de cineva şi fără nicio intenţie, au luat din maldărul de partituri două, ca să ştie şi ei ce să cânte. Spre surpriza şi stupoarea lor însă, au avut parte de o interpelare dintre cele mai puţin prietenoase, se nimerise să ia una dintre partiturile „însemnate”.
– Dumneata ştii cine am fost eu? Eu am fost…
Exemplele pot continua la nesfârşit, dar le-am folosit doar pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să spun în continuare. În opinia mea, nu are nici cea mai mică importanţă „CE” ai fost, fiindcă, de fapt, atunci când aceşti oameni se bat cu cărămida în piept şi spun „CINE” au fost ei, de fapt se referă la „CE” au fost, ce funcţie au avut la un moment dat, de-a lungul vieţii.
Este foarte puţin important „CE” ai fost, dacă nu ai rămas „Cineva”, adică o persoană de caracter, o persoană de care oamenii îşi aduc aminte cu plăcere şi o întâlnesc cu drag. „CINEVA” trebuie să rămâi până la sfârşitul vieţii, etichetele purtate de-a lungul ei, sunt total neimportante şi nefolositoare.
Vă invit să vă priviţi în oglindă şi să vă întrebaţi: „CINE sunt eu?”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni