Alo, Monuțule scump!!!?

De obicei, evit să vorbesc la telefon atunci când sunt într-un mijloc de transport în comun, iar dacă e musai necesar, vorbesc foarte încet și închei repede convorbirea. Nu mi se pare normal ca ceilalți călători să asiste fără voie la un dialog care nu-i privește nici în cea mai mică măsură. Mă aștept să facă și ceilalți la fel, dar…

Astă seară veneam spre casă, iar, la un moment dat, gălăgia era atât de mare, încât părea că bietul autobuz se transformase ad-hoc într-o uriașă cabină telefonică (era un autobuz mare, din cele articulate). Cel puțin cinci persoane vorbeau la telefon în jurul meu, strigând care mai de care, parcă surziseră instantaneu, sau parcă erau la o întrecere de-a ”Cine urlă mai tare”. Am pierdut majoritatea concurenților la stațiile anterioare, dar, cum eu cobor la ultima, am fost nevoită să ascult până la capăt elucubrațiile unei dame mică de statură și scurtă la minte, ce țipa exact în urechea șoferului, care la acea oră nici nu mai avea chef să-i facă observație, probabil.

Mi se pare o lipsă totală de respect față de conducătorul auto și față de ceilalți călători să strigi în gura mare, mai ales că unii discută chiar probleme destul de personale. Mă întreb unde o fi bunul simț, o fi plecat odată cu cei șapte ani de acasă, undeva, în Țările Calde?

Cu toate că eram destul de enervată, (noroc că autobuzele astea noi merg foarte repede și nu pierzi mult timp cu călătoria) mi-am amintit de un episod demult uitat, de pe vremea când eram în liceu, încă nu se auzise despre telefoane mobile, iar ca să vorbesc acasă, făceam și eu ca toată lumea, adică mergeam la poștă. Acolo trebuia să te înarmezi cu răbdare, putea dura și două ore până să primești mult-visata ”legătură” cu numărul pe care i-l comunicaseși telefonistei. (Iată o profesie care a dispărut).

După cum spuneam, stăteam eu odată așteptând ca, din eter, să se materializeze și legătura cu ”acasă”, când, dintr-o cabină telefonică, se aud țipetele unui domn, probabil ”legătura” era proastă, iar el, neauzind, vorbea la un nivel de decibeli demn de un taifun, cam așa: ”Alo, Monuțule scump, tu ești? Alo, Timișoara? ( Acum nu știu dacă Timișoara era ceva, sau cineva….) și în continuare: ”Îți place pijamaua?”… etc. Nu mai țin minte restul convorbirii, dar m-a șocat destul de tare felul de a vorbi al acelui domn, încât să-l țin minte peste ani.

Dar astăzi, când toți urlă ca la întrecere, de ce să mai fiu șocată? Oricum, am auzit destule detalii picante, care să-mi ajungă pentru câteva articole.

Dragii mei, dacă  nu v-a învățat mama voastră, vă spun eu, vorbitul la telefon este un act personal, nu se face în văzul și auzul lumii, lumea le are pe ale ei, nu le mai vrea și pe ale voastre.

Așa că… ”Liniște, vă rog!” Doamne ferește să vrei să citești o carte în autobuz, că trebuie să repeți o frază de trei ori, până-i dai de rost.

Cam… asta am avut de zis, în sinea mea, cu glas încet.

O seară minunată, liniștită, înstelată…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s