Dragii mei moţi,

De la izvorul până la vărsarea Arieşului în Mureş (ştiu că nu sunteţi moţi cu toţii, dar să zicem că acesta este un apelativ drăgălaş, cu care-mi place să vă chem), vreau să vă fac o propunere uriaşă, o acţiune care să zguduie din temelii lenea şi nepăsarea autorităţilor şi implicit a noastră, a tuturor celor ce ne ducem (mai mult sau mai puţin) viaţa pe malurile Arieşului.

Despre ce este vorba? Mă gândeam ca, într-o zi anume, pe care o vom stabili împreună, să curăţăm Arieşul de toate pet-urile şi mizeriile care-l fac să arate în unele locuri atât de trist şi murdar, să-i redăm frumuseţea din copilărie, când te puteai scălda fără frică în apa lui, limpede ca lacrima.

Invităm alături de noi pe toţi cei ce-şi doresc o Românie curată, de vorbe ne-am săturat, cred că e timpul să trecem la fapte. Sunt convinsă că în fiecare localitate se vor găsi gospodine harnice, care, la sfârşitul zilei, să ne întâmpine cu plăcinte şi o cană cu apă rece.

Trebuie să mobilizăm elevii din şcoli şi pe toţi cei ce pot ajuta cu tot sufletul, această activitate.

Nu spun că va fi uşor, dar dacă punem cu toţii umărul, putem arăta că urmaşii lui Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu ţin încă fruntea sus şi-şi doresc o viaţă bună, într-o ţară curată, degeaba aşteptăm ca altcineva să facă (virgulă) curăţenie în curtea noastră, acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

Sunt sigură că cei ce vor participa la acestă acţiune, vor înceta să mai arunce gunoaie în apropierea oricărei ape curgătoare. Nu putem însă începe cu a păstra ceva ce nu există deocamdată, adică, până nu faci curat, nu poţi păstra curăţenia.

Vă rog să răspândiţi acest articol, nu de dragul meu, ci de dragul nostru, al tuturor.

Arieşul vă va mulţumi!

Ce şi cum vom organiza, rămâne să stabilim, după ce cât mai multe persoane (şi de ce nu, şi primării) se vor implica în această acţiune.

Vă doresc spor la toate şi aştept cu interes răspunsul vostru.

Dacă nimănui nu-i pasă, înseamnă că m-am înşelat amarnic asupra voastră şi că am rămas

Manuela Sanda Băcăoanu, ultima moaţă din Munţii Apuseni

Da, îmi plac florile la nebunie. Aș putea să stau să le îngrijesc zile în șir, fără să obosesc. Și nu, nu mă uit la Las Fierbinți decât cel mult câteva minute, timp în care trec prin fața televizorului la care privește soțul meu. Până acum, n-am găsit niciun gag la care să pot râde cu adevărat. Ceea ce mi-a inspirat însă titlul acestui articol, este atmosfera din telenovelă, un fel de gura-satului modernă…

Să revenim însă la povestea noastră… La Lupșa, de partea cealaltă a șoselei ce trece prin  fața casei noastre și în fața Căminului Cultural  ( n-am idee, această denumire se mai scrie cu majuscule?) de mai bine de 20 de ani se lăfăiau buruieni ce ajunseseră cam la doi metri înălțime, flancate de o balustradă a cărei vopsea nu mai fusese împrospătată cam din aceleași vremuri imemoriale…

Am tot așteptat, răbdătoare, să se întâmple vreun miracol, iar peisajul ce-l privesc pe geam să se schimbe… Nu peste noapte, dar să văd că cineva face ceva… Dar, nimic. Cei ce priveau de vis-a-vis vedeau florile mele, iar eu, să văd doar bălării?

Nici măcar cu ocazia alegerilor, când la Căminul Cultural era secție de votare, nu venea nimeni ca să cosească măcar buruienile ce-ți picau pur și simplu în cap…

Mă rog, după ce am considerat că așteptarea mea este în zadar, am hotărât să-mi fac singură dreptate și să amenajez locul cu pricina…

Soțul meu a ”dezburuienat” locul (ia să inventez și eu cuvinte, că tot incultul face asta prin massmedia), apoi, cu sprijinul viceprimarului care a trimis un om ca să curețe balustrada, m-am pus pe treabă: am vopsit-o cu grund și apoi cu vopsea, iar, cireașa de pe tort, l-am rugat pe vecinul Radu să-mi facă suporturi pentru flori.

Eu cumpărasem deja jardiniere și plantasem flori în ele, așteptam doar momentul final, ca să le ”dau lumii”.

Nu vă spun ce reacții a declanșat acest simplu fapt că o mică părticică din Universul meu (și al celorlalți, bineînțeles) s-a schimbat în bine.

De la felicitări în gura mare, la observații acre de genul: ” Să vezi că până dimineață le fură cineva!”, sau ”Acum va trebui să vii de la Cluj ca să le uzi!”.

Deocamdată nu le-a furat nimeni, deja fac parte din peisaj, toți cei ce trec pe acolo sunt încântați, așa că…

Am auzit că am făcut asta pentru că vine la Lupșa Vasile Dâncu, care ar fi editorul meu. Asta mi s-a părut cea mai bună glumă. Pentru cei neinformați, editorul meu la prima ediție a cărții ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago” a fost Vasile George Dâncu, care este nepotul numitului Vasile Dâncu, dar nu are nicio legătură cu politica. A doua carte și a doua ediție a primei cărți sunt la Editura Eikon, deci s-ar putea să fi făcut asta pentru că aștept vizita d-lui Valentin Ajder, noul meu editor și un vechi cunoscător al Văii Arieșului.

Vai, ce de expresii ”de lemn” am dat la iveală…

Florile, vă rog!

Dintre bălării, soțul meu a descoperit un nuc. Sper să mâncăm nuci din el. Ca să-l parafrazez pe Mihai Beniuc, aș putea spune: ”Sunt nuc de lângă drum, și fără gard…”

Vă doresc o zi… înflorită!

P.S. Am uitat sa menționez ceva, am făcut toate acestea fără niciun gând subversiv, am vrut doar să-mi înfrumusețez Lumea.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Ce mare chestie, să mergi câțiva kilometri pe Valea Caselor, un pârâu ce se varsă în Arieș și nici măcar nu are un nume original, există o „Vale a Caselor” în mai toate  localitățile de prin împrejurimi… Și totuși, la o atât de mică distanță de lumea civilizată, să găsești peisaje rupte parcă dintr-un basm pare neverosimil,  peisaje care, îmbiindu-te la visare, simți cum creierul tău obișnuit să facă toată ziua calcule și planuri începe să se relaxeze, să simți cu adevărat că ești în VACANȚĂ.

La vreo doi kilometri de centrul comunei Lupșa, dai de vestigiile a ceea ce au fost DUBELE, un fel de mașină de spălat arhaică, unde apa, care cade cu putere, învârtea câteva zile țoalele (țesături groase din lână), care apoi erau uscate la soare, iar proprietarul le lua acasă curate și dezinfectate, albe ca zăpada, numai bune de învelit în timpul iernilor geroase. De o perioadă, această ”afacere” a dat faliment, lumea se învelește cu pilote, iar vechile țoale stau cuminți prin poduri pline de păianjeni, sau, în cel mai fericit caz, la Muzeul Etnografic din Lupșa.

Urcând pe vale, pădurea de foioase e înlocuită de cea de conifere, semn că altitudinea a crescut.

Nu am ajuns până la kilometrul 7, acolo unde, cu muuulți ani în urmă, când eram în clasa a VII-a, la practica agricolă, toată școala noastră a participat la plantarea unei întregi păduri de brad. Cred că pădurea noastră e acum foarte mare, trebuie să merg într-o zi până acolo, aș vrea foarte tare s-o văd.

Noi, copiii de la munte, care nu aveam un C.A.P. prin împrejurimi pentru a face practica agricolă ce era obligatorie la începutul anului, adunam cantități imense de măcieșe, porumbele și coarne, care mergeau spre centrele de colectare.  Totul era ca o joacă, îmi amintesc și acum cu drag de zilele în care mergeam în grupuri mai mari, sau mai mici, pentru a aduna fructele ce creșteau din belșug pe munții din apropiere.

Poate cuvintele mele nu v-au convins să veniți în vizită pe Valea Arieșului, dar sper ca imaginile să facă mai mult, așa cum spune consacrata expresie: ”O imagine, face cât o mie de cuvinte!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni