Celor care ieri au fost la lansarea cărților mele la Brașov, le sunt datoare cu un fragment de carte mai sugestiv.

Lectură plăcută!

CAPITOLUL al IX –lea

Muntele

 

Cele două prietene părăsesc casa, privind de sus satul ce de dimineaţă nu se vedea, fiind ascuns în ceaţa care-l învelea ca o plapumă moale şi pufoasă. Case răzleţe, mai noi sau mai vechi, unele renovate modern,  dar peste tot, curăţenie şi ordine. Pe coama dealului, două case ce par părăsite, le atrag atenţia.

• Haide să mergem până acolo, se avântă Laurenţia, iar Cătălina e cu totul de acord.

Când se apropie mai mult însă, observă că de pe coşul uneia din case iese fum, iar o femeie îmbrăcată cu  mai multe straturi de haine şi cu două căciuli tricotate, le priveşte cu atenţie, fără a scoate un cuvânt.

• Bună ziua! strigă Laurenţia, nu ştiu de ce i se pare că femeia ar fi surdă. Ce mai faceţi, aici locuiţi? continuă ea, de parcă nu demult ar fi întrerupt un dialog interesant cu ființa ce le priveşte bănuitoare, gata să o ia la goană, sau să intre în casă şi să le trântească uşa în nas. Arată ca un animal hăituit, ce e gata în orice moment să o ia la  sănătoasa pentru a-şi  scăpa pielea, atunci când un  vânător îi ameninţă viaţa. De sub laţele de păr în dezordine,  ochii, neobişnuit de albaştri şi tineri, privesc spre cele două fete ca şi cum nu e prima dată când le văd , ca şi cum ar fi  două vechi cunoştinţe care însă n-au mai trecut de multă vreme prin aceste locuri…
• Eu sunt Laurenţia, iar ea este Cătălina, continuă tânăra, suntem în excursie, credeţi că mai este mult până vine seara, că mai vrem să ajungem pe versantul celălalt şi apoi să ne întoarcem în sat, la mătuşa Varvara.

Ochii femeii parcă se luminează…

• Varvara, da… mai trăieşte? Eu nu prea cobor de aici. Nu am de ce. Mai vin oamenii şi-mi aduc una-alta. Eu sunt Ana. Da’ lumea zice că-s nebună. Cu aceste cuvinte, femeia face stânga împrejur şi dispare pe uşa casei care e de mirare că mai stă în picioare.
• Ce-a fost asta? Întreabă Cătălina, ca trezită din somn. Parcă trăiesc un vis urât, care nu se mai termină. De azi dimineaţă sunt ca într-un film suprarealist, nu mai ştiu care este adevărul şi care ficţiunea, am avut un frate despre care nu am ştiut niciodată nimic, acum, femeia asta care mi se pare cunoscută, dar a cărei minte e vraişte… M-am săturat! Mâine, la prima oră, plecăm acasă. Lacrimile stau să picure din colţul ochilor, dar parcă o forţă mai presus decât gravitaţia le reţine agăţate în genele ce bat repede ca să-şi scuture povara. Şi, colac peste pupăză, aici e ca în rai, iar eu mă simt mai aproape de iad. S-ar putea să fie un soi de purgatoriu, nu-mi dau seama. Uite, vezi, brazii aceia trei, care stau parcă îmbrăţişaţi şi-şi întind umbrele peste tufele alea de păducel? Şi iarba asta mătăsoasă, chiar şi grămăjoarele de pământ  ivite în urma muncii cine ştie cărei cârtiţe, soarele care stă gata să cadă după deal şi norul acela ce seamănă cu un măgăruş, toate mă fac să plâng, în loc să fiu vrăjită de atâta frumuseţe ce se află pretutindeni, şi pentru care nu trebuie să plătesc niciun ban. Dumnezeu le-a pus pe toate aici, pe această planetă perfectă, iar noi, nici măcar nu suntem în stare să le vedem, dar să le admirăm!
• Ei, haide, te înţeleg, nu în fiecare zi afli atâtea veşti rele, hai mai bine să urcăm pe cărarea asta până în vârf, să vedem ce o fi de partea cealaltă. Nu eşti curioasă să ştii dacă este un alt sat, sau o pădure, sau mai ştiu eu ce…?
• Bine, hai să ne grăbim, imediat apune soarele şi n-aş vrea să ne prindă pe aici, probabil Varvara îşi face deja griji pentru noi, două orăşence ce au plecat singure pe munte, ea nu ştie că noi suntem vechi cercetaşe, am mai făcut asta de zeci de ori. E drept că nu în ultima vreme… Chiar, oare de ce nu am mai plecat în excursii, cum o făceam cu ani în urmă?
• Cred că măritişul ne-a făcut să ne blazăm. E mai uşor să stai acasă şi să manevrezi telecomanda, decât să urci un munte ca ăsta, nu crezi? zice Laurenţia, gâfâind ca o locomotivă cu aburi. Da, chiar trebuie să ne mai antrenăm, uite, parcă aş avea 60 de ani.
• Nu spune asta, femeile de aici, la 60 de ani, urcă dealul înainte ca noi să ne facem planul pe care parte să îl „atacăm”. Să ştii că aerul acesta îmi face bine, parcă plămânii mei surâd fericiţi, demult nu au mai avut parte de o asemenea „delicatesă”.
• Cred că o iei razna, dar astăzi te iert, nu e una dintre cele mai norocoase zile ale tale. Mă bucur că am venit cu tine, nu ştiu cum aş fi reacţionat eu la o asemenea veste, dar sunt sigură că mi-ar fi plăcut să te am alături.
• Da, vezi ce egoistă sunt, nici măcar nu ţi-am mulţumit că ai venit până aici cu mine şi că mă susţii tot timpul, dar mai ales fiindcă eşti de acord cu orice trăznaie îmi trece prin cap. A propos, îţi mai aminteşti de vremea liceului, când, într-o dimineaţă, am uns clanţa uşii camerei noastre de la cămin cu cremă de ghete, ca să se murdărească pedagoga când venea dimineaţa, ca să ne trezească?
• Haha! Da, şi am avut grijă să o murdărim pe dinafară, ca să dăm vina pe fetele din camera 10. Hihi!
• Da, şi cum scutura mâna scârbită, într-adevăr era o cremă puturoasă, că mirosul ei „îţi  muta nasul”! De atunci, n-a mai călcat în veci pe la noi prin cameră, cu invariabilul „Deşteptarea!” şi cu binecunoscutul răspuns al Elenei, colega noastră: „Suntem deştepte!”. Ce o fi vrut să însemne asta, că ne-am trezit, sau că ne dă inteligenţa afară din casă? Niciodată nu am întrebat-o pe Elena la ce se gândea când răspundea astfel. Oare ce mai face? N-am văzut-o de când am terminat liceul, n-a fost nici anul trecut, la întâlnirea de 10 ani…

Tot povestind, fetele se trezesc în vârful vârfului, mai sus de aici nu ai unde să ajungi, poate doar dacă te-ai urca în cel mai înalt dintre brazi. Privind de jur împrejur, doar munţi, acoperiți de păduri colorate de la verde pal la un ruginiu ce-ţi aminteşte de „pădurea de aramă” din basmele româneşti, o adevărată toamnă de basm în faţa ochilor lor uimiţi, atâta frumuseţe ţi se înfige în suflet şi parcă doare puţin. În partea dreaptă, un pârâu sare din piatră în piatră, parcă s-ar lua la întrecere cu el însuşi, într-o veşnică alergare spre poalele muntelui, pentru a deveni una cu râul din vale şi a străbate ţara împreună, spre Marea cea Mare…

• Nici nu-mi mai pare rău dacă mor, am apucat să trăiesc clipa asta, nu ştiu dacă într-o viaţă de 80 de ani voi mai trăi alta la fel de intensă. Te rog să nu-i spui asta lui Marius, zâmbeşte Cătălina.
• Adică să nu-i spun că, clipa cea mai intensă ai trăit-o aici, cu mine, şi nu cu el?
• De fapt nu cu tine, cu natura, cu viaţa asta care palpită de pretutindeni, cu iepuraşul acela care tocmai s-a ascuns în tufiş şi cu păsările ce îngână un cântec mititel, păsări ce n-au plecat nicăieri, stau aici şi îndură greul iernii, împreună cu

Cătălina ia seama că e destul de târziu, aşa că schimbă registrul vocii:

• Oricât ar fi de frumos, cred că ar trebui să ne grăbim, suntem cam departe şi nu mai este mult până când soarele apune. Ştii ceva, nu am idee de ce, dar în acest moment, am impresia că soarele de fapt răsare, parcă… „Soarele răsare la apus” ar fi un titlu de film interesant, nu? Uite, toată marea aceea roşie în care se scaldă, mie mi se pare că de acolo se ridică, nu merge la culcare. Cred că iar vorbesc prostii, uite acolo o cărare, s-ar putea să ajungem jos mai repede decât pe unde am urcat.
• Bine, haide. Eu sunt primaaa! Se lasă Laurenţia la vale, ca un copil fără nicio grijă, o Laurenţie de acum 20 de ani. Face paşi mari, tufele de zmeur o lovesc peste faţă, dar nu-i pasă, e fericită, o fericire ce vine de pretutindeni şi de nicăieri, de fapt e fericirea pe care o purtăm cu toţii în suflet, dar căreia nu-i dăm voie să ţâşnească la suprafaţă, de parcă ne-ar fi frică de durerea ce o produce penetrând straturile sufletului nostru amorţit, dezobişnuit  de a fi îmbăiat în valurile ce vin şi cresc şi sunt tot mai puternice, care te fac să strigi în gura mare: „Sunt fericiiit!” Iar dacă, din întâmplare cineva e prin preajmă, ne străduim să ne retragem cât mai repede sub carapacea care ne face „oameni normali”, adică la fel cu vecina, cu colegul de serviciu sau de apartament, chiar dacă ne dăm seama că suntem cu totul şi cu totul altfel. În timp ce coboară vijelios pe cărarea destul de abruptă, Laurenţia se miră de gândurile ce-i trec prin cap, nu s-a mai surprins demult  cu o asemenea stare de fericire şi nu ştie de ce trebuie neapărat să disece firul în patru, ar putea să fie fericită şi atât.

Paşii Cătălinei nu se mai aud, aşa că stă s-o aştepte. După două minute lungi, Laurenţia se întoarce pe cărare, ceva nu este în regulă. Mai merge 50 de metri, și o găsește pe Cătălina, care stă pe jos şi strânge din dinţi.

• Ce-ai păţit?
• Sunt bine, doar că, cred că mi-am luxat glezna. Mă doare îngrozitor, am căzut de durere şi nu pot pune piciorul pe pământ. Ce ne facem?
• Nu-ţi face griji, te ajut eu, uite, de aici se vede casa femeii aceleia ciudate, să ajungem măcar până acolo.
• De ce oare tot timpul eu trebuie să fiu cea ajutată? Tu eşti puternică, eu sunt bolnavă şi împiedicată. Ce n-aş da, ca măcar odată, eu să fiu cea care te salvează pe tine.
• Scuipă-ţi în sân, fato, ştii cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti…
• Dar eu chiar îmi doresc să-ţi fiu de ajutor, de când mă ştiu, tu ai fost cea care m-a salvat pe mine, cea care a stat cu mine la infirmerie când aveam varicelă în clasa a X-a, două săptămâni întregi.
• Şi ce bine ne-am distrat, ai uitat? Atâta doar că eu mergeam la şcoală, pe când tu, huzureai toată ziua.
• Ce mai huzur, plină de bube şi cu febră!
• Bine, bine, uite, ţi-am făcut un băţ, ţine-te cu cealaltă mână de mine şi să mergem… Nu te las eu singură pe munte.

Şontâcăind pe cărarea abruptă, ţinându-se de toate tufele, cele două tinere coboară anevoie, iar casa femeii abia se mai zăreşte, soarele e deja de cealaltă parte a muntelui.

Satul se vede vag în depărtare, parcă ar fi o turmă de licurici ieşiţi la păscut în noapte.    S-a lăsat şi frigul, dar cele două prietene nu simt nimic, Laurenţia opintindu-se din greu pentru a prelua cât mai mult din greutatea Cătălinei, iar aceasta, aproape de capătul puterilor, trebuie să facă pauze dese, drumul i se pare nesfârşit, iar cu ţopăiala ei într-un picior, parcă nu va mai ajunge în veci la casa cu  o mică luminiţă la fereastră şi cu fuiorul subţire de fum ce leagă hornul de cer.

• Gata, nu mai pot! Trebuie să mă opresc. Lasă-mă aici, mă găseşti mâine dimineaţă, se smiorcăie rănita.
• Să ştii că-i o idee bună. Merg până la casa femeii, şi o rog să mă ajute. Tu odihneşte-te până atunci şi să-mi răspunzi de câte ori te strig, ca să ştiu în ce direcţie eşti. Nu-ţi fie frică, voi veni imediat înapoi. Singură, cobor mult mai repede.
• Bine, du-te… Sper că nu sunt lupi pe aici…
• Taci, probabil lumea din sat ne caută deja, o să fie bine, să vezi!
• Paa! Nu sunt fricoasă, voi fi exact în acest loc când te întorci, nici măcar nu mă pot mişca.

Laurenţia o ia la goană înspre casa ce în curând va dispărea în întuneric, dacă nu se grăbeşte. Crengile troznesc sub paşii ei grăbiţi, frunzele strivite scot un fel de „Aaah!”, de parcă trecerea ei tumultuoasă le-ar produce durere, dar Laurenţia are un singur ţel, şi anume acela de a-şi salva prietena cea mai bună şi poate singura adevărată. Brusc, casa a dispărut, nu ştie dacă direcţia pe care merge e cea bună, dar continuă, nu are de ales. Din minut în minut o strigă pe Cătălina, al cărei răspuns e tot mai slab, pe măsură ce se îndepărtează de ea. „Dă Doamne să găsesc casa şi s-o mai aud pe Cătălina!” se roagă Laurenţia cu ochii în lacrimi, ea, cea care nu plânge niciodată, cea mai curajoasă dintre ele două, de astă dată cu nervii la pământ şi epuizată fizic, de cât şi-a cărat prietena prin pădure.

Nu-i vine să-şi creadă ochilor, după un copac uriaş , iată luminiţa de la fereastra femeii. Laurenţia năvăleşte  ca un buldozer în uşa căsuţei care parcă se deschide singură, iar Ana apare nu prea mirată în prag.

• Vă aşteptam. Unde-i fata cealaltă?
• Repede, să mergem după ea, şi-a luxat o gleznă şi am lăsat-o pe cărare. Sper să o mai găsim. Ai o lanternă?
• Da, stai să iau şi o faşă, să-i leg piciorul, zice Ana, în timp ce sfârtecă mâneca unei cămăşi. Din ce parte ai venit?
• Păi… de-acolo, arată Laurenţia o direcţie imprecisă. Doamne, nu mai ştiu exact de unde am venit. E noapte, nu se mai vede nimic. Cătălinaaa! strigă ea disperată, dar numai vuietul pădurii îi răspunde .

Continuă să strige, un strigăt ce numai o mamă îl poate scoate pentru puiul ei aflat în primejdie, întotdeauna a simţit că e un fel de mamă pentru Cătălina, fetiţa ce a fost văduvită de dragostea mamei adevărate încă de când avea doar câţiva anişori.

• Daaa! Un răspuns de departe, dar care le arată încotro s-o apuce.

Bucuroasă nevoie mare, Laurenţia urcă muntele, de parcă ar fi dimineaţă, iar ea ar fi odihnită şi gata de o nouă excursie. Ana se ţine după ea, nici nu au nevoie de lanternă, ochii li s-au obişnuit cu întunericul. Cătălina e exact în locul în care o lăsase, doar că acum, când e noapte, arată cu totul altfel. Întâlnirea lor e de-a dreptul impresionantă, fiecare se bucură peste măsură, una că n-a rămas singură noaptea în pădure, iar cealaltă că a fost în stare să aducă ajutoare şi să-şi găsească partenera de joacă din copilărie, prietena pe care a ajutat-o de nenumărate ori de-a lungul timpului, veghind asupra ei ca un adevărat înger păzitor.

Peste puţin timp, cele trei femei sunt din nou la căsuţă, Cătălina cu glezna pusă la loc de Ana cea pricepută, şi care nu pare nebună deloc. Cartofi copți cu moare de varză e cea mai apetisantă cină la care puteau spera cele două tinere, ce stau una lângă alta, ca doi pui de rândunică în cuibul de la marginea streaşinei.

• Te mai doare?
• Foarte puţin, dar când mi-a pus glezna la loc, era să fac pe mine de durere. M-a uns cu untură de porc, ai văzut? O căută pe cealaltă salvatoare a ei cu privirea, trimiţându-i un zâmbet mare cât roata carului, cât recunoştinţa ei pe care nu mai ştie în ce fel s-o manifeste. Ana îşi face de lucru cu spălatul vaselor, apoi zice:
• Ar fi bine ca la noapte să dormiţi aici, piciorul tău nu e gata de drum. Sunteţi prea obosite să mergeţi până în sat, chiar dacă în curând o să vină cineva după voi. După cuptor este loc destul, şi e cald. Eu o să dorm aici după uşă, pe laviţa asta.

Fără prea mari remuşcări că iau locul cel bun de dormit al Anei, cele două prietene se înţeleg dintr-o privire, şi sunt de acord să rămână aici peste noapte. În aceeaşi clipă, nişte bubuituri în uşă le fac să tresară.

• Femeie, eşti acasă? Deschide uşa! Se aude o voce groasă şi autoritară de afară.
• Da’ ce ai, de strigi aşa? Nu vezi că am musafiri? Răspunde Ana, brusc ţâfnoasă, în timp ce lasă vederii fetelor un soi de uriaş rural, cu mustăţi şi pălărie de postav. Dând cu ochii de cele două tinere ce stau ca două mirese pe lădoi, după masă, uriaşul devine instantaneu politicos:
• Bună seara, bine că sunteţi tefere. Varvara m-a trimis să vă caut, vă mai caută şi alţi vecini. Da’ de ce n-aţi coborât mai devreme de pe munte? Că acuma se face seară mai devreme, e toamnă…
• Prietena mea şi-a luxat glezna, așa că am coborât foarte încet. Noroc cu Ana, care m-a ajutat să o aduc până aici şi a şi doftoricit-o. Am hotărât să dormim aici în noaptea asta, e mai bine să coborâm mâine dimineaţă, pe lumină. Vă rog să-i spuneţi mătuşii Varvara că suntem bine şi că ne pare rău că i-am provocat neplăceri. Aşa îşi încheie Laurenţia speach-ul oficial pentru care se ridicase în picioare, după care se aşează din nou pe lădoi.
• Da, cred şi io că-i mai bine să dormiţi aici, zice şi Victor, pentru care perspectiva coborârii în sat având după el două orăşence, dintre care una cu glezna luxată, nu era deloc roz. No, atunci io plec, noapte bună, mai zice el, uitându-se în treacăt şi la Ana, care parcă era musafir în propria casă, redevenise timidă şi aproape invizibilă, aşa cum era de obicei. Nu mai zice nimic despre orăşenii ce n-ar trebui să urce singuri pe munte, cu toate că rotiţele creierului lui de pădurean se cam învârt şi-i dau ghes s-o spună. Trage uşa după el, dispărând în noaptea neagră, silueta lui uriaşă se mai zăreşte numai un pic, luminată la colţul ferestrei de luna galbenă, cocoţată în vârful unui brad.

După plecarea lui Victor, fetele se cuibăresc îmbrăţişate după cuptor, n-au mai dormit împreună de o grămadă de  timp, poate de pe vremea când, într-o excursie fiind, tot Laurenţia fusese salvatoarea, Cătălina venea în fugă, urmărită de doi câini de la o stână. Prezenţa de spirit a Laurenţiei fusese şi atunci binevenită, se aplecase jos după un lemn, gest care i-a făcut pe cei doi câini să bată în retragere. Cătălina parcă simte şi acum bătăile nărăvaşe ale inimii ei mititele, şi marea bucurie când a văzut că cei doi câini au fost alungaţi.

Laurenţia respiră uşor şi egal, semn că a adormit, dar Cătălina nu poate lipi genele, toată această zi i-a dat emoţii cât pentru o viaţă. Îşi aduce aminte de ziua în care a primit vestea bolii   ce-i macină tinereţea, cât de îngrozitor şi de nedrept i s-a părut tot ce i se întâmplă, câte nopţi a stat trează până în zori, făcând planuri  cum să lase ea scrisori fetiţelor pentru fiecare aniversare a lor, până la 18 ani… Acum, se străduieşte să se facă bine, urmează tot felul de tratamente naturiste, dar nu i se mai pare atât de înspăimântătoare plecarea „dincolo” mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, sau decât ar fi normal.

De când a aflat că a avut un frate mai mare ce n-a apucat să meargă nici măcar la şcoală, parcă nu-i mai este atât de greu să se gândească la propria plecare, parcă are pe cineva care s-o aştepte „acolo”, în locul acela dintre vieţi. Nici prin cap nu-i trece că suntem prizonierii unei singure vieţi, pe care dacă n-o trăim după toate preceptele, ne aşteaptă iadul. Ar fi prea trist şi fără sens, atunci unde pleacă cei ce sunt doar nişte copii, ce n-au apucat să guste nicio picătură din viaţă, fie ea dulce sau amară?

Oare ce vom mai afla mâine? Varvara ne-a promis încă o poveste, fu ultimul gând al Cătălinei, înainte ca somnul să o cuprindă şi pe ea în braţele lui voluptoase…