Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, după cum suna şi titlul unui film din copilăria mea. Păi dacă atunci era nebună, acum e de-a dreptul demenţială (parcă dement e mai mult decât nebun, cel puţin, mie aşa îmi sună).

Chiar azi dimineaţă, în autobuz (veneam cu autobuzul fiindcă aveam de cărat un bagaj greu, altfel circul pe jos, în această lume a maşinilor şi maşinăriilor), cineva se plângea că „săptămânile se rezumă doar la luni-vineri, luni-vineri” (am încheiat citatul), ca într-un carusel înnebunitor, în care, din păcate, se cam uită priorităţile şi ne complacem în a face lucruri fără importanţă, dar care ne umplu ziua până la refuz.

Urmarea este că suntem extrem de obosiţi, fără a putea spune la sfârşitul zilei că nu am trăit degeaba, că suntem mulţumiţi de noi înşine în ziua ce tocmai s-a încheiat.

Nu mai avem timp să citim, indiferent ce, simţurile noastre sunt tot timpul agresate de mii de imagini şi sunete, pe care n-am cerut să le privim/ auzim, dar ne bombardează în fiecare clipă.

Rezultatul este faptul că şi atunci când citim ceva, nu mai înţelegem nimic, aşa că ne lăsăm păgubaşi, dăm „like”-uri la poze, că pe alea, har Domnului, le mai pricepem, într-o oarecare măsură.

Imediat ce sunt mai mult de trei fraze de citit ne simţim neputincioşi, aşa că… trecem mai departe, uite, aici sunt poze, ca nişte  copii de nici trei ani, cărora ştiinţa cititului le este total necunoscută…

Trist dar adevărat, aceasta este lumea în care trăim, veşnic grăbită, veşnic obosită şi doritoare de senzaţii tari: tutun, alcool, droguri, jocuri, cam acestea sunt înlocuitoarele culturii şi distracţiilor nevinovate de pe vremuri…

Am fost în acest weekend la Braşov, la o întâlnire cu „Prietenii Camino”, o întâlnire care, credeam eu, va fi una de suflet, de poveşti la gura sobei… N-a fost să fie, a fost tot cu vin, muzică la maxim şi cu neînţelegeri, tipic româneşti.

Singura persoană care a avut lucruri importante de comunicat, d-l profesor Nicolae Ion, a fost grăbită de către organizatori, „Haideţi, că trebuie să plecăm pe Tâmpa!”. De parcă Tâmpa se muta cumva de acolo, de unde stă de milioane de ani…

M-am întors cu un gust amar acasă, dar probabil eu oi fi cea neadaptată, am văzut că tuturor le-a plăcut la nebunie întâlnirea.

Nu pun nicio poză acestui articol, aşa că sunt sigură că nu va fi citit de prea multă lume. N-are poze, nu-i interesant!

Cititul e o muncă grea, ce ştiu eu?

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni