Pășind prin spinii trandafirilor – fragment de carte

Fiindcă e sfărșit de an, început de an, vâltoare de sărbători, vă ofer cu drag un fragment din cartea la care lucrez, împreună cu îmbrățișările mele, pentru fiecare dintre voi.

Să aveți parte de lumină, încredere, speranță și bucurie în viețile voastre!

Nu uitați că ați venit aici pentru a învăța lecții și pentru a deveni mai buni.

”PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

 

CAPITOLUL I – OARE DESPRE CE O FI VIAŢA?

 

Sunt o fetiţă de cel mult trei ani, care se joacă toată ziua cu puișorii de găină și cu bobocii de rață proaspăt ieșiți din ou, făcând faţă cu brio unei vieţi dure, printre băieţii cartierului. Uite-o pe Mama, femeia cea mai frumoasă din viaţa mea, care tot timpul are ceva de făcut, nu stă o clipă locului. Da, ştiu, e timpul somnului de după masă, dar cum   să-i explic cu vocea mea peltică acestei femei care poate fi şi severă la nevoie că mie nu mi-e somn, că vreau să zburd pe afară şi să mă joc cu copiii din vecini, cu gâștele şi cu păsările cerului, să simt nisipul din curte între degete şi să vin doar seara acasă, cu genunchii juliţi, dar cu inima plină de fericirea unei zile perfecte?

Stau în pat, în camera mea, dar nu pot adormi, cu toate sforţările  pe care le fac, strângând ochii până când încep să-mi lăcrimeze. Intrată în cameră fără să-mi dau seama, mama mă priveşte şugubăţ:

  • Lasă, că vei dori tu să dormi când vei fi mare, dar atunci, nu vei avea timp. Dacă vrei să creşti, străduieşte-te să dormi acum, mai adaugă ea, părăsind camera, cu o cămașă luată din dulap.

Adorm într-un târziu, tocmai când copiii din vecini, nestresaţi de programul somnului de după masă, vin la geam, ca să mă cheme afară, iar „ puiul”, semnalul făcut cu oglinda de băieţelul de vis a vis se plimbă prin cameră de parcă ar fi la el acasă, pe dulap şi peste florile proaspete din vază, ajungând într-un final chiar pe faţa mea, degeaba mai ţin ochii închişi, somnul a plecat undeva, departe, în Ţara Somnului, iar eu sar ca un arc din pat, direct la geam, pentru a vedea ce se întâmplă afară, pe trotuar. Copiii îmi fac semne, iar eu, o grăsună de trei ani, o ușchesc pe ușa din spate, pentru ca mama să nu mă vadă…

După hârjoana cu copiii din vecini, mi se face foame, iar cum acasă nu prea am nas să mă întorc, mă gândesc că tocmai bună ar fi o prăjitură de la cofetăria din colț… Zis și făcut, mă înființez în fața tejghelei, arborând mina mea cea mai serioasă, care, s-ar părea că are efectul scontat asupra vânzătoarei, femeia mă cunoaște și pe mine și pe părinții mei, așa că-mi umple farfuria cu prăjiturele, privindu-mă cu drag  cum le înfulec, doar nu mâncasem de ore bune.

Când era să dau gata tot ce aveam pe farfurie, apar deodată mama și tata, de parcă i-ar fi fugărit turcii, sau balaurul cu șapte capete… Mă iau în brațe, mă pupă și sunt fericiți nevoie-mare, fericire pe care eu n-o prea înțeleg, eu mă așteptam să fiu dojenită, doar fugisem de acasă, tocmai în timpul somnului de după amiază…

  • Doamne, Lena, era să mor, scâncește mama printre suspine, am crezut că te-au furat țiganii. Te caută și poliția, noroc cu vecinul, care ne-a spus că ești aici.

Tata, mai reținut, dar cu o lacrimă agățată de gene, mă ia în brațe și mă pupă, fără a scoate vreo vorbă. Probabil, dacă ar fi vorbit, l-ar fi podidit plânsul de-a binelea…

Foarte fericiți cu toții, plecăm spre casă, eu încă nedumerită de purtarea bizară, dar foarte pe placul meu, a părinților mei…

***

A trecut ceva timp de la această întâmplare, când, într-o dimineață, mă trezesc cu o durere de cap, care mă făcea să nu pot nici măcar deschide ochii. Speriați la culme, ai mei mă iau repede, ca să mă ducă la doctor. Îi auzeam pronunțând  un cuvânt nemaiauzit până acum: ”meningită”. Cam așa cred că spune mama, că ar fi epidemie și s-ar putea să mă fi molipsit și eu. Până la spital, parcă creierașul meu s-a mai aerisit un pic, urcând scările spre cabinetul doctorului, văd un băiețel bolnav, lângă care, o mamă disperată, plânge, fiindcă nu are bani pentru operația copilului.

” Ce-o fi aia, operație?” Mă gândesc eu, iar părinții mei se privesc doar în tăcere, fără a face vreun comentariu. După o lungă așteptare pe un coridor lung, ce parcă se termina la capătul Pământului, iată că o soră ne cheamă înăuntru, într-un soi de cameră de tratament, cu mai multe mese, pe una fiind o fată ce avusese un accident, iar bietele ei picioare își arătau oasele schiloade, priveliște care pe mine mă șochează instantaneu. O iau la fugă fără vreun preaviz, cu tata după mine, urlând din toate puterile să mă ia de aici, eu nu vreau să mai rămân. În aceeași clipă, ca o eliberare, sângele începe să-mi țâșnească pe urechi și pe nas, mă simt ca o arteziană din care curge un lichid roșu, nici nu-mi dau prea bine seama ce se întâmplă cu adevărat.

Tata mă prinde după câțiva pași, mă ia în brațe și mă aduce înapoi, unde mama, cu burta mare, se așezase pe un scaun, nu mai suporta emoția. O soră vine și mă curăță cât de cât, apoi mă vede doctorul, un domn grăsuț, cu ochelari și mustață, care-mi zâmbește mie, apoi părinților mei, dându-ne o veste cât se poate de bună, hemoragia mă salvase de la o operație, acum trebuia să stau doar la întuneric câteva zile și să iau niște buline galbene, pe care mama mi le dădea cu precizie de ceasornic.

Când coborâm scările, femeia cu copilul e tot în același loc, iar părinții mei, bucuroși că scăpaseră mai ieftin cu doctorul, i-au dat femeii o parte din banii pe care-i pregătiseră pentru mine. Uimirea și recunoștința din ochii ei sunt toată răsplata pentru gestul lor de omenie, gest neașteptat din partea unor oameni nu prea bogați…

***

  • Haide, Lena, vino să mănânci, mă îmbie tata cu glasul lui cel mai mieros, ți-am făcut cartofi toca-toca! (cartofi pai).
  • Nu mi-e foame, și gata. Mănânc mâine, când vine mama.
  • Mama nu poate veni mâine, e la spital, nu se poate să nu mănânci până mâine, dacă faci așa, nu crești mare.
  • Eu vreau să rămân mică! De ce să cresc mare și să muncesc toată ziua, ca mama? Mai bine să fiu mică, să mă joc cu jucăriile, iar voi să fiți tineri și frumoși mereu…
  • Dar pe asta de unde ai mai scos-o?
  • Păi, am auzit-o pe bunica lui Petrică, ea-i zicea să mănânce, să crească mare, fiindcă ea n-o să fie tot timpul în stare să aibă grijă de el, o să-mbătrânească și o să moară. Tata, cum se moare?
  • Asta nu e o întrebare de copil de trei ani, o să-ți spun mai încolo…

***

Ce bine că s-a întors mama, suntem iar cu toții împreună, dar nu pentru mult timp… În ultima vreme tot plânge pe furiș, ea crede că eu n-o văd, dar nu zic nimic, știu că e foarte supărată.  Se poartă ciudat în ultima vreme, de pildă azi, în loc să mă trimită la culcare pentru somnul de după-masă, mă îmbracă tocmai cu pardesiul meu cel nou, pe care-l port doar la biserică și duminica, la plimbare… Mă ia foarte serioasă de mână, iar în mâna cealaltă duce un fel de boccea, în care a pus prăjitura cu mere pe care tocmai a scos-o din cuptor. Nu întreb unde mergem, dacă am răbdare, voi afla în curând… Mă ține strâns de mână, de parcă ar vrea să nu mă piardă, iar când să-i spun să-mi dea drumul că mă doare, văd că am ajuns la gară… Știu că se cheamă așa, am mai fost aici de două ori, pentru a-l conduce pe tata, când (zicea mama) pleca în misiune.

Tot pe tata îl conducem și acum, doar că de astă dată se află într-un tren lung, plin cu oameni îmbrăcați cam la fel. Aaa! Asta se numește uniformă, iar tata e militar… Acum m-am prins… Dar unde pleacă? De ce noi rămânem aici, singure? De-a lungul trenului, o mulțime de femei, copii și bătrâni plâng, se îmbrățișează cu cei care pleacă, întind spre aceștia tot felul de pachete și pachețele, la fel cum face și mama… Cei ce pleacă sunt foarte tineri, iar o tanti ce trece în fugă pe lângă noi, îi strigă fiului ei, un băiat căruia abia îi mijește mustața:

  • Ce ți-o fi trebuit să faci școala asta, de ofițeri de rezervă?

Mie, cuvintele femeii mi se întipăresc în minte, fără a înțelege sensul lor adevărat. Tata mă pupă și mă strânge la piept, apoi trenul se pune în mișcare, moment în care vaierele din urma lui se întețesc, parcă ar fi o oală ce dă în foc. Mama mă ia de mână, moment în care trenul dispare în zare, ca un balaur ce a răpit toată tinerețea masculină a micului nostru orășel.

  • Lasă, Lena, că mergem și noi, nu mai este mult până atunci… Zice mama, gânditoare și curajoasă, ca o adevărată soție de militar de carieră.

***

Zilele se înșiră una după alta, ca mărgelele pe ață, parcă toate la fel, acum de când tata a plecat ”pe front” zice mama, nu știu unde o fi asta… Tot aștept să plecăm și noi acolo, dar nu îndrăznesc s-o întreb, o să-mi spună ea, când va fi momentul.

Când mă așteptam mai puțin, iată că mama se îndreaptă zâmbind spre mine:

  • Lena, plecăm! Mâine plecăm la tata. În vocea ei simt bucuria revederii, dar și teama de necunoscut, nu e ușor lucru să pleci la drum, cu burta mare și cu un copil mic după tine.

Eu mă bucur, sar într-un picior, ocazie cu care sar și direct în mijlocul unei bălți rămase în urma ploii de azi noapte, iar rochița mea se umple instantaneu cu buline noroioase, spre enervarea ascunsă sub un zâmbet a mamei, care mă privește cu drag, sunt un mic dalmațian ce se uită cu spaimă, de jos în sus, în ochii ei, neștiind dacă această boacănă este una foarte mare, sau așa, mai mititică…

  • Du-te și te schimbă, acum trebuie să-ți mai spăl și rochița asta, sper să se usuce până mâine.

 

                                  CAPITOLUL AL II- lea – RĂZBOIUL

 

Stau cuminte pe peronul gării lângă mama, iar în dreapta ei, o mulțime de bagaje care toate se cer a fi luate cu noi, așteaptă și ele cuminți…Bunicul a venit să ne conducă la gară, mama nu s-ar fi descurcat cu atâtea lucruri de cărat, fără ajutorul lui. E trist, va rămâne singur o vreme, dar după ce ”ne aranjăm” acolo unde mergem, va veni și el la noi.

Îmbrățișări grăbite, lacrimi strivite între gene, apoi, apariția trenului ce ne va duce la tata, undeva, foarte departe… Mama pronunță niște nume de localități, dar mi se par foarte complicate, așa că, în următoarea secundă, le-am și uitat. Prin nu știu ce miracol, bagajele noastre au ajuns cu bine în plasa vagonului de clasa a doua, unde vor călători alături de altele asemenea, ale unor oameni necunoscuți, ce vorbesc în șoaptă, parcă pentru a nu trezi pe cineva foarte important, care deocamdată doarme , dar, nu se știe cum va reacționa atunci când se va deștepta…Doar din când în când cineva ridică vocea, însă repede ia seama și se potolește într-o secundă.

Privesc năucită pe geam, copacii, casele, tufele, dealurile, trec uimitor de repede prin fața ochilor mei, parcă ar fi într-un joc ale cărui reguli nu le cunosc. Totul mi se pare nemaivăzut, sunt fericită că merg cu trenul, că am plecat de acasă, prezența mamei îmi dă sentimentul de siguranță, când sunt cu ea, nimic rău nu se poate întâmpla…

Ore lungi petrecute cu nasul lipit de geamul ornat de muște, somn de voie atunci când nu mai pot, apoi iar cu nasul lipit de geam… Trenul ajunge într-o gară foarte ciudată…

  • Doamne, aici a fost bombardament, aproape țipă mama, strângându-mă la piept, pentru a mă feri de priveliștea îngrozitoare care-i face să amuțească pe toți călătorii.

Prea târziu însă, apucasem să văd gara, o dărâmătură, iar la linia lângă care trenul nostru tocmai oprise, printre vagoane distruse, resturi umane în poziții grotești și nefirești, își arată oasele dezgolite, mâini și picioare care nu mai aparțin nimănui, într-un amalgam al groazei, capete ce mai păstrează spaima morții întipărită pe chipuri devenite hidoase într-o singură clipă… Oameni care au fost aidoma nouă doar cu puțin timp în urmă, deveniți acum cadavre de nerecunoscut, sunt împrăștiați peste tot de o mână obișnuită să ducă la bun sfârșit scenarii macabre.

Toată lumea din tren stă împietrită, femeile au început să se roage, fie pentru cei morți, fie drept mulțumire că trenul nostru a stat agățat prin alte gări, a întârziat și astfel nu noi suntem cei ce au părăsit lumea într-un mod atât de nedrept.

  • Cine a făcut asta, mamă? Scâncesc eu, privind doar cu coada ochiului la oroarea de afară.
  • Războiul, draga mamei, războiul…

În acea clipă, în mintea mea de copil, războiul a luat pentru totdeauna chipul unui monstru care nu are milă de nimeni și de nimic, un monstru de care va trebui să fugim cât putem de repede și de departe…

Restul călătoriei se estompează cumva în ceață, am ajuns în cele din urmă la tata, care a fost fericit la culme, auzise de bombardament și nu știa dacă nu cumva trenul nostru fusese prins sub bombele ucigașe.

***

Aici, unde locuim acum, suntem foarte aproape de ”linia frontului”. Aud oamenii mari vorbind și mai înțeleg și eu unele lucruri… De pildă, noi suntem prieteni cu nemții, iar rușii sunt dușmanii noștri. De fapt, nu așa zicea tata despre nemți… a, da, suntem în aceeași tabără, adică vrem să-i batem împreună pe ruși. Nu știu de ce suntem împreună cu nemții, sau de ce trebuie să-i batem pe ruși, dar oamenii mari or fi știind ei de ce…

Important este că a venit și bunicul, acum suntem din nou cu toții. Împreună cu noi, mai locuiește și sora tatei, Marta. Ea e domnișoară, îndrăgostită lulea de doctorul din localitate, un tânăr înalt, brunet și cu un zâmbet care pe mine mă face să mă topesc. I-am și spus Martei de mai multe ori că Ionel este iubitul meu, nu al ei, dar ea nu face decât să râdă cu gura până la urechi când îi spun asta, fapt ce mă enervează la culme.

 

***

Ne-am aranjat cât de cât în mica localitate în care ne-au adus tata și războiul, de fapt, mai ales războiul, fiindcă tatei nu i-ar fi trecut în veci prin minte să părăsească orășelul nostru din nordul Moldovei, minunata casă în care trăiam fericiți, cu o curte imensă plină cu meri, peri și cireși, iar de-a lungul gardului cu tufe de zmeuriș, din care abia așteptam să culeg zemoasele bunătăți roșii ca buzele mele, după cum îmi spunea bunicul.

Începusem să ne obișnuim cu tunetele bombardamentelor în depărtare, dar, a venit o zi, în care frontul a venit peste noi. Părea o zi obișnuită, o zi în care tocmai îl smotocisem un pic pe Radu, băiatul doamnei cu care mama mea se împrietenise în acest loc uitat de lume și de Dumnezeu, iar drept pedeapsă, mama m-a ”trimis în lume”. Cum lumea mea era foarte mică pe atunci, mama lui Radu m-a luat la ea, până-i trece supărarea mamei mele și pentru ca totuși să simt că sunt pedepsită. Era deja după amiază, ora mea de somn, când mama apare grăbită la poartă și plecăm amândouă spre casă, ea cu o burtă din ce în ce mai mare, în care, spre marea mea uimire, îmi spune că poartă un frățior, sau o surioară, pentru mine. De ce trebuie să-l poarte în burtă și de ce trebuie să mai am un frățior sau o surioară, nu știu. Eu mă simt foarte bine așa cum e acum, cu mama, tata și bunicul, nici nu știu unde ar mai încăpea încă un copil, și așa suntem destul de înghesuiți. Tata mi-a zis că va fi bine, că voi avea cu cine să mă joc, dar că la început, va fi foarte mic și va trebui să am grijă de el (sau de ea). Asta-mi lipsea mie acum? La nici patru ani, să mai am grijă încă de cineva? Și de mine, de mine cine are grijă? Grivei, câinele vecinilor?

Pășesc tot mai înfuriată de gândurile mele și de faptul că mama aproape mă trage după ea, nu înțeleg de ce se grăbește în asemenea hal, când, liniștea pârguită a verii e destrămată de huruitul de acum bine cunoscut al avioanelor nemțești, ce se apropie, nu știu de ce în mod înspăimântător de orășelul, de strada, de locul în care încremenim, cu ochii pe cer, în  mijlocul străzii, neajutorate ca doi pui de mâță aruncați pe malul gârlei de o mână nemiloasă.

  • Joos, e bombardament!, strigă un bărbat de după un gard din apropiere.
  • Dar sunt nemții, mai îngaimă mama, în timp ce mă ia aproape pe sus, iar din doi pași, suntem sub un măceș ce-și revarsă crengile peste șanț.
  • Acum nemții sunt dușmanii, suntem cu rușii, mai apucă să strige bărbatul, iar în momentul următor tace pentru totdeauna, împroșcând gardul după care se ascundea cu un sânge dureros de roșu, imaginea cărnii desprinse de pe oase și a ochilor lui mirați parcă de întâmplare mă țin captivă, nu-mi pot lua privirea de la grămada informă ce numai cu o clipă înainte era un om…

Frica îmi provoacă niște convulsii atât de puternice, încât mama, care mă ține strâns lângă ea, acoperindu-mă cum poate cu trupul ei îngroșat de sarcină, nu reușește să-mi stăpânească  tremurul. Într-un  moment de acalmie, când parcă avioanele s-au îndepărtat, ea apucă să-mi spună:

  • Lena, Lena, ascultă la mama… Dacă vezi cumva că mama nu se mai mișcă, nu mai vorbește sau îi curge sânge, nu cumva să pleci de una singură, să stai aici și să aștepți, ca să vină cineva să te ia…

Auzind acestea, groaza mă cuprinde și mai tare, mi se pare că cerul coboară peste noi, într-adevăr, după ce făcuseră o voltă,  avioanele se întorc, mai au bombe în burțile lor monstruoase, pe care le aruncă cu precizie, fiind foștii noștri aliați cunosc punctele strategice ale orașului. ( Vorbele acestea nu sunt ale mele, le-am auzit pe urmă la noi în casă, când toate s-au potolit).

După o vreme, nu știu câtă, eu continuând să tremur, ne ridicăm din șanțul care ne salvase de la moarte și plecăm spre casă, o casă pe care nu știam dacă o vom mai găsi în picioare, judecând după cele ce ni se înfățișau ochilor, grămezi de ruine ce cândva fuseseră gara, școala, primăria, se perindă prin fața ochilor mei din care lacrimile curg fără zăgaz, lăsându-mi două dungi negre pe obraz. Un scâncet de copil ne face atente, iar pe marginea străzii, sub o streașină căzută, iată un bebeluș ce țipă din ce în ce mai tare, vrând să scape din brațele unei mame ce-l ține încă strâns, vrând să-l protejeze de dincolo de moarte…

Mama mă ia repede de acolo, au apărut între timp alți oameni, care se chinuie să scoată copilașul din menghina brațelor moarte ale femeii, care-l strânge cu putere, nevrând să-l lase pradă vitregiilor sorții.

Peste tot se aud vaiete, voci care strigă nume de mame, frați, bunici, dispăruți fără urmă sub dărâmăturile triste și fumegânde. Ajungem pe strada noastră, unde, minune mare, mai sunt câteva case în picioare, printre și casa noastră. Bunicul stă buimac pe prispă, iar când ne vede, bucuria lui e fără margini, sare într-un picior, râde, plânge și ne pupă, ne strânge în brațe, apoi o ia din nou de la capăt. Parcă a înnebunit, dar bucuria asta a lui mă face și pe mine să-mi revin, tremur din ce în ce mai puțin, până ce, în cele din urmă, când tata intră în curte plin de fum și de praf, încetez și eu din tremurat, alergând spre el, cât mă țin picioarele…

  • Tată, ești bine! Mama aruncă priviri de mulțumire spre cer, iar eu mă simt din nou cea mai importantă persoană din familie, toți mă alintă și mă strâng în brațe.
  • Doamne, prin ce am trecut, începe mama să plângă încetișor, nu mai trebuie să fie tare de dragul meu, plânsul ei vine ca o descătușare, plânge de fericire că suntem cu toții în viață, dar și de mila celor ce nu mai au case, nu mai au copii, părinți, frați, sau, pur și simplu, nu mai sunt…”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s