Departe de mine gândul de a parafraza cunoscuta carte a lui Cărtărescu, „De ce iubim femeile?, dar a fost titlul care mi-a venit primul în minte şi care, de obicei, este cel mai inspirat.

Oare câte femei şi-au pus, la un moment dat, această întrebare? Şi câte au reuşit să răspundă la ea?

De la suferinţele provocate la 5 ani de colegul de grădiniţă, pe care-l privim galeş, dar are ochi numai şi numai pentru Irina, fata blondă cu zulufi, care, chiar dacă nu e prea isteaţă, are un zâmbet fermecător, până la colegul din liceu, facultate sau de la serviciu, peste tot, de-a lungul vieţii, există câte un EL care ne face viaţa amară, sau, dimpotrivă, aduce soarele pe strada noastră, cu o simplă privire sau un mic gest.

Când suntem mici ne trage de codiţe, când creştem mari, le trage pe altele de codiţe şi nu ştiu cum se face, că tot timpul suntem defazaţi. Dacă noi vrem la munte, el vrea la mare. Dacă vrem să ieşim în oraş, el vrea să doarmă, iar dacă avem treabă prin casă, el iese la o bere cu băieţii, fără cea mai slabă mustrare de conştiinţă…

Nu degeaba se spune că venim de pe planete diferite, chiar avem concepţii total opuse asupra vieţii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu pricepe în ruptul capului sensul figurat al cuvintelor (în afară de câţiva, care au devenit scriitori celebri, în lumea bărbaţilor, acesta este un lucru mare…)

Despre Napoleon s-au scris tomuri fiindcă era în stare să facă trei lucruri deodată, pe când, orice femeie are această abilitate… Mda… şi, colac peste pupăză, am luptat din greu pentru egalitate cu… bărbaţii. Sincer, în afară de masa musculară, nu cred să aibă vreo superioritate asupra femeilor, dar ei n-au fost obligaţi, de-a lungul timpurilor, să stea acasă şi să îngrijească de copii, să ne aştepte cu cina caldă, apoi, foarte bine dispuşi, să ne răsfeţe în pat… Am spus asta, în caz că-i trecea cuiva prin cap să întrebe de ce sunt atât de puţine femei laureate ale premiului Nobel.

Şi să vă mai spun ceva, femeile trebuie să stea cu capul acoperit în biserică, iar bărbaţii cu el descoperit, fiindcă şi-au dat seama (cu foarte mult timp în urmă), că legătura femeilor cu Divinul este mult mai puternică, ea făcându-se prin creştetul capului. Pentru ca pe noi să ne îndepărteze, iar ei să se poată cât de cât apropia de Dumnezeu, au dat această regulă idioată.

Am început să scriu acest articol cu un gând, dar m-a luat valul… Am spus mai multe despre… „de ce nu iubim bărbaţii”, când titlul e exact pe dos.

Păi, părerea mea personală, este că mama natură ne-a dăruit cu nişte hormoni care nu ne dau pace până când nu procreem, aşa că, de dragul micilor cocoloaşe pufoase şi frumos mirositoare (uneori urlătoare nopţi în şir), ne îndrăgostim, apoi ducem şi noi, mai departe, povara pe care milioane de femei au dus-o de-a lungul veacurilor, chiar dacă acum tehnologia s-ar părea că ne ajută şi ea un pic.

O să spuneţi că ce mi-a venit, că e Crăciunul şi trebuie să împrăştiem doar gânduri luminoase în jur… Adevărul este că m-am cam săturat de atâtea siropuri, de atâtea urări „sincere” de bla bla… şi bla bla, aşa că, am scris şi eu ce mi-a venit. În caz că, cuiva nu-i place sau crede că am spus vreo minciună, poate să mă combată liniştit.

Vă cuprind într-o mare îmbrăţişare, doar e încă sărbătoare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni