Scriam anul trecut pe vremea asta despre Lupşa anului 1918 şi despre steagul care, făurit în trei zile de către harnicele lupşence, a ajuns o piesă importantă a Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, după ce a însoţit cu mândrie delegaţia moţilor din comuna Lupşa  la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Suntem cu toţii mândri de realizarea înaintaşilor noştri, mai ales că doar trei steaguri mai supravieţuiesc din timpul marelui eveniment: din Braşov, Mirăslău şi Lupşa.

Pentru ca Centenarul Marii Uniri să fie sărbătorit cum se cuvine, lupşenii s-au gândit să reitereze povestea steagului,

aşa că, un grup de lupşence harnice şi inimoase, s-au pus pe treabă. Bineînţeles că de astă dată timpul a fost de partea noastră, steagul nu a mai fost confecţionat în trei zile, dar  a ieşit o adevărată operă de artă, migălos lucrat, un simbol care, sperăm noi, va dăinui până la dublul centenar şi chiar mai departe în timp, amintindu-le urmaşilor că pentru moţii din comuna Lupşa, patriotismul nu este o vorbă în vânt.

A avut şi acest steag povestea lui, ca orice facere, a fost grea şi, uneori, dureroasă.

Victoria Marc, cea care trebuia să doneze lâna din care să se ţeasă pânza steagului, a ales o lână albă şi frumoasă, dar, nefiind acasă când delegaţia s-a dus s-o ridice, o altă lână, mai gri şi nu prea cu firul lung a ajuns să fie dărăcită de Cristina Vlad, apoi toarsă, urzită şi ţesută de Elena Barstan, femei numai suflet şi harnice foc.

Ţesătura în forma ei brută, a ajuns la mama mea, Felicia Bârdea, care avea misiunea ca, unei pânze gri din lână ţurcană, să-i dea viaţă şi s-o transforme în minunatul steag tricolor, pe care noua delegaţie de lupşeni îl va purta cu mândrie spre adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 2018.

Aici, ca să mă laud un pic, am avut şi eu o microcontribuţie, în sensul că am adus vopselele cu care pânza a devenit ceea ce trebuia să fie, minunat colorată, fapt care i-a luat Elenei Barstan o piatră de pe inimă, fiindcă urzise pentru două steaguri, în caz că la primul culorile nu ies în mod mulţumitor.

Mai departe, voi povesti în cuvinte puţine uriaşa muncă şi implicare a mamei mele, Bârdea Felicia, care a muncit zi şi de multe ori noapte, pentru ca pânza să devină steag, şi nu unul oarecare. Părintele Ioan Vasiu, sufletul acestei acţiuni, venea tot la câteva zile ca să vadă cât a mai progresat, era şi dânsul emoţionat şi plin de dorinţa ca în final, lupşenii să se poată mândri cu un lucru bine făcut. La fel, primarul, Radu Penciu, s-a implicat cu trup şi suflet, dar partea artizanală nu o puteau duce la îndeplinire decât femeile, aşa că bărbaţii doar puteau să privească şi să aştepte.

Nu are rost să mai pomenesc întregul zbucium al mamei mele şi al Elenei Barstan (pe care noi o alintăm Linuţa noastră), care, în final, au montat steagul pe suportul făurit cu drag de Adrian Cioica, un tânăr de nădejde al comunei noastre. Abia cu o zi înainte de a fi dus la biserică pentru a fi sfinţit, steagul a fost gata cu totul, cu cruce, busuioc şi o panglică tricoloră, pe care mama mea, cu ultimele forţe, brodase cuvintele „DUMNEZEU NE-A AJUTAT!”, aşa cum dorise domnul Ioan Vlad, un alt fiu de nădejde al comunei Lupşa.

Iată că marea zi a sosit, 18 noiembrie 2018 va rămâne în istoria comunei, eu aş zice că am putea-o sărbători ca ZIUA STEAGULUI.

O delegaţie de femei care au participat la facerea lui, cu stegar Adrian Cioica, s-a îndreptat cu emoţie spre biserica ce gemea de lume îmbrăcată în straie populare, la fel ca acum o sută de ani. Oamenii priveau cu drag spre noul steag, iar la biserică, după primirea făcută de tulnicărese şi de domnul primar Radu Penciu, acesta a fost înmânat celor patru stegari  veniţi din patru sate ale comunei, ( Valea Lupşii, Muşca, Hădărău şi Lupşa), ce vor constitui garda care-l va duce la Alba Iulia şi, mai apoi la Bucureşti, pentru a se întâlni cu bunicul-steag de la 1918.

O ceremonie impresionantă de pomenire pentru toţi eroii căzuţi în luptă ai comunei şi pentru delegaţii de la 1918, a fost urmată de sfinţirea steagului, ritual inedit, efectuat de 7 preoţi de pe teritoriul comunei.

D-l  Ioan Horga, decan al Universităţii din Oradea şi fiu al satului, a vorbit cu emoţie,  povestindu-ne cu  mai multe amănunte întâmplările din comuna noastră de acum o sută de ani.

Apoi, a urmat o serbare prezentată acolo, în biserică, de către cei mai mici locuitori ai comunei, de la grădiniţă, până la gimnaziu.

Corul bisericii a încheiat programul cu cântece patriotice care-ţi făceau inima să tresară, iar lacrimile de bucurie, în sfârşit eliberate, puteau curge în  voie, ca o mângâiere,  pe obrajii peste care timpul a lăsat urme mai mult sau mai puţin adânci ale trecerii lui.

A fost o zi frumoasă, însorită, abia pe la sfârşitul evenimentului au apărut norii, parcă Dumnezeu a dorit să ne dăruiască ultima zi frumoasă de toamnă, în cinstea evenimentului nostru. Luni, a fost iarnă…

Cu mare bucurie am istorisit acestea toate, eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi…

DUMNEZEU NE-A AJUTAT!