Aţi fost vreodată la Abrud?

Noi, ieri, am fost de două ori. Ciudat la prima privire, dar de fapt , nimic neobişnuit. Aveam deja o înţelegere cu- de acum- prietenul nostru Cristian Mera, caminant cu experienţă din Abrud, ca să găsim cel mai frumos traseu de la Abrud la Câmpeni.

Zis şi făcut, ieri dimineaţă am mers cu maşina la Abrud, unde am lăsat-o în custodia părinţilor lui Cristi, iar noi am pornit, peste deal spre Câmpeni, fiind însoţiţi de încă un caminard din Abrud, Dorel. (Nu-i ştiu numele de familie, dar promit să mă interesez).

Vă avertizez să nu plecaţi prin Munţii Apuseni fără încălţăminte adecvată şi fără condiţie fizică, fiindcă veţi fi dezamăgiţi. (de voi înşivă). Şi spun asta eu, care am fost de patru ori pe Camino de Santiago, în sandale. Ei bine, aici, nu merge, şi să vă spun de ce: chiar când încă eram în Abrud şi priveam de jos în sus strada ce urma să o „încălecăm”, mi-am dat seama că nu va fi uşor. E genul de stradă pe care dacă locuieşti spre capătul ei şi te-ai întors de la cumpărături uitând să cumperi ceva esenţial, doar dacă ai mare curaj te mai întorci la magazin. Acum exagerez şi eu un pic, cine nu se teme de urcuş şi de noroaie, nu va avea nicio problemă. Urcăm prin ceaţa care, sperăm noi, se va destrăma la un moment dat, pentru a ne dezvălui împrejurimile, deocamdată acoperite de caiere albicioase, ce se învălătucesc pretutindeni.

Ieşim din zona caselor, ultima fiinţă ce ne petrece cu o privire veselă fiind un măgăruş, care… se pierde şi el, ca… măgarul în ceaţă.

Pe măsură ce urcăm, peisajul devine tot mai interesant, pini mândri străjuiesc drumul care e şi el mai zvântat acum, urcuşul nu mai e cu sincope de respiraţie, devine unul normal, pentru oameni normali. Încetişor, ceaţa se destramă, lăsând ferestre miraculoase luminate de soarele dimineţii, păşim pe un drum magic, şi… oau! Am ajuns pe coamă, suntem înconjuraţi de un ocean de ceaţă, iar munţii apar ca nişte insule răzleţe, parcă suntem supravieţuitorii unui potop, ne aşteptăm ca, în orice moment, o uriaşă arcă să se îndrepte spre noi silenţios, purtând în burta ei creaturi mitice.

Suntem de acum scăldaţi în soarele dimineţii, e călduţ, drumul este minunat acum, printre pajişti, munţii din depărtare au ieşit şi ei din pâclă, o biserică albă se vede undeva, foarte departe, spre stânga.

După o bună bucată de drum aproape plan, începem să coborâm… De fapt, să cobor, bărbaţii sunt mult în faţă, iar eu, coada după ei. Îmi place solitudinea asta parcă de început de lume, ei sporovăiesc non-stop şi n-aş putea să mă bucur la fel de mult de tot ceea ce mă înconjoară, n-aş putea să simt integrarea în  marele Univers, ca o părticică minusculă ce mă aflu.

Câmpeni-ul se vede la început printre doi copaci, ca un tablou cu ramă naturală, apoi, după un tăpşan, oau! Câmpeni-ul în toată splendoarea lui, arată ca un adevărat oraş european. Eu merg la Câmpeni cu maşina aproape săptămânal, dar, aşa, de sus, nu l-am privit niciodată. Mi se pare de-a dreptul magnific.

Coborârea devine din ce în ce mai abruptă, parcă e sora mare a urcuşului din Abrud, dar merită toţi banii, priveliştea este absolut superbă.

Noroi, curbe şi genunchi supăraţi, dar , cum nimic nu este veşnic, şi această coborâre se termină la un moment dat. O ciocolată Shogetten neagră, ceai de mentă pentru mine şi cafea pentru băieţi, sunt răsplata pentru drumul de 13 km (zice GPS -ul lui Cristi) pe care am reuşit să-l dăm gata în trei ore şi ceva.

După scurta pauză de cafea „sin leche” că nu aveau, a urmat drumul de întoarcere, prin Sohodol, foarte frumos şi acesta, dar nici pe departe la fel de spectaculos, plus că e mai lung cu vreo trei km.

Când ceaţa şi înserarea se lăsau peste Abrud, am ajuns din nou la strada cardiacă, noroc că pe drum găsisem un „El Băţo”, fără ajutorul lui, probabil aş fi coborât pe fund. A doua intrare în Abrud în  aceeaşi zi, dar prin locuri şi cu mijloace de transport diferite, însă mult mai triumfală, zic eu.

46.000 de paşi (ai mei), 28 de km zice GPS-ul lui Cristi, a fost o zi printre cele ce ne vor rămâne multă vreme în memorie.

Mai jos, aveţi câteva poze…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi… (la propriu şi la figurat)


2 gânduri despre „Aţi fost vreodată la Abrud?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s