Sunt româncă şi (încă) mă mai mândresc cu asta.  Nu mă pot însă mândri cu ceea ce a devenit această ţară în aceşti o sută de ani de aşa-zisă întregire. Ştim cu toţii că România ar trebui să fie mult mai mare, dar… deocamdată, ne mulţumim cu ce avem.

Am văzut azi o postare pe facebook, care m-a pus pe gânduri; nu pentru ceea ce scria, ci pentru răspunsurile primite. Era ceva de genul: „Dacă Olanda este Ţara Lalelelor, iar Japonia, Ţara Soarelui Răsare, oare cum ar trebui să se numească România? Spre tristeţea mea, o avalanşă de injurii era răspunsul la această întrebare: Ţara hoţilor, mincinoşilor, borfaşilor, nemernicilor… Sunt uimită însă de faptul că nimeni n-a ponegrit ţara, cea cu pământul roditor, cu lanuri grele de grâu şi păduri (câte or mai fi) mândre pe munţi, ci pe locuitorii ei, adică… noi.

Dragi trăitori în această ţară,  de orice naţie îţi fi , vă întreb: de ce credeţi că România s-ar putea numi conform celor de mai sus? Ne-am obişnuit cu toţii să spunem: „Suntem o ţară de hoţi!” În momentul în care ne numim şi pe noi înşine: hoţi, nemernici, mincinoşi, automat, Universul acesta în care vieţuim cu toţii, primeşte informaţia şi o multiplică. Nu e basm, e pur şi simplu una dintre legile lui, lege pe care oamenii şi în special românii, o încalcă în fiecare zi. Să ne ferim de asemenea moduri de exprimare, ar fi un prim pas spre o Românie aşa cum ne-o dorim, adică prosperă, respectată şi cu oameni frumoşi. E vina noastră, a tuturor, că în fruntea ţării s-au cocoţat nişte linge-blide ce nu pot îngăima o frază mulţumitoare din punct de vedere gramatical, ca să nu mai vorbim de alte puncte de vedere… Ne fac de ruşine în lumea largă, dar sunt suficient de proşti ca să nu-şi dea seama că se fac de ruşine şi pe ei înşişi, sau, au ajuns atât de jos, încât nu mai contează, ar face orice doar pentru a-şi scăpa fundurile grase de oprobiul public şi de justiţia care, s-ar părea, a devenit şi ea supusa lor.

   Mă uimeşte şi mă întristează această Românie care, la tânăra vârstă de 100 de ani (e puţin pentru o ţară), e dezbinată şi hotărâtă parcă să-şi taie singură craca de sub picioare, parcă ar vrea să se sinucidă, să nu mai vadă atâta hoţie, corupţie şi prostie pe faţa ei.

    Eu voi continua totuşi să spun: suntem o ţară de oameni buni, frumoşi, inteligenţi, sănătoşi, harnici, iubitori de ţară, iar cine vrea să mă contrazică, n-are decât!

Nu sunt de acord cu construcţia hidoasei catedrale de la Bucureşti, dar nu voi spune că în locul ei ar fi trebuit să se construiască spitale, asta ar însemna să recunosc că România e o ţară bolnavă. Voi spune că ar fi trebuit construite, şosele, staţiuni, ar fi trebuit folosiţi banii pentru păstrarea sănătăţii poporului, prin programe adevărate şi de lungă durată, implementate de către oameni de bună credinţă, nu de către cei ce doresc să se îmbogăţească peste noapte. Acei bani se puteau folosi pentru a face mai frumoasă viaţa copiilor din centre de plasament, pentru a face locuri de muncă adevărate, aici în ţară şi a readuce acasă milioanele de români plecaţi de silă, nu de voie bună, pentru a câştiga o bucată de pâine pentru copiii lor.

La o sută de ani de Românie, sunt tristă… Zeci de politruci vor urca la tribune şi se vor împăuna cu merite care nu sunt ale lor, vor primi aplauze care ar trebui să fie palme, iar oamenii de rând, vor sta din nou afară, în frig, privind la un spectacol ce se derulează mereu, pe aceste meleaguri.

Dacă daţi poporului circ, poate ar fi bine să-i daţi şi pâine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi