Iacă, trecu și Centenarul. Emoționant pe alocuri, hilar uneori, trist în general, oricum, prilej de retrospectivă și de introspecție pentru fiecare dintre noi.
Am preferat să stau deoparte și să privesc sărbătoarea unei țări care, nu de puține ori, s-a dat în spectacol. Nu e vorba aici de oamenii de rând și de ispravă, care, plini de avânt, au încercat, fiecare după puterile lui, să facă ceva special, să iasă în evidență, să se vadă că e român adevărat, că-și iubește țara, că… Aici, aș vrea să-i amintesc cu mândrie pe cei ce au făcut parte din delegația comunei Lupșa și au mers pe jos până la Alba Iulia. Cinste lor, mă bucur că au reușit să ducă la îndeplinire o sarcină atât de grea, sunt mândră că încă mai sunt oameni de ispravă în rândul moților.
De râs, au fost așa-zișii conducători, personalități minuscule, cărora le tremura cămașa și-i treceau transpirații reci, auzind că sunt huiduiți de oamenii care au vrut să le arate și cu această ocazie că nu sunt doriți, că ar fi mai bine pentru toată lumea să plece și să ne lase în pace… Dar, n-am văzut căpușă să se desprindă singură, trebuie smulsă cu mare prudență, ca nu cumva să te trezești că-ți lasă moștenire o boală urâtă.
Cei ce au condus România în ultimul veac, dar mai ales în ultimul sfert de secol, au fost precum căpușele, iar acum, România este extrem de bolnavă, depopulată și tristă. Noi, oamenii de rând, putem doar să ne strigăm amarul, așteptând ca cineva să se ridice și să facă ordine, eu aștept ca de undeva, din basmele românești, să apară acel Făt Frumos care poate readuce Țara pe drumul ce i-a fost menit acum o sută de ani.
Atât de mult s-a bătut monedă pe această aniversare, încât, de dragul spectacolului, s-a pierdut din vedere esențialul, în anul centenar, nimănui nu i-a mai ars de șosele, autostrăzi, spitale sau școli. Bine că am avut parade și urale, cam cu asta ne-am ales! Privind ”peste gard”, în țara vecină, Ungaria, nu pot să nu observ că, la ei, autostrăzile cresc într-un an, cât la noi în 100. De ce oare? Om fi noi mai proști, mai puturoși, mai hoți? Vă las să răspundeți singuri la această întrebare, fiindcă nu vreau să se simtă nimeni jignit.
Am văzut imagini cu românii din străinătate, jucând hora unirii. Frumos și emoționant, dar privind la mulțimea copiilor din acea horă, nu pot să nu remarc că ei nu mai aparțin României, mulți s-au născut acolo. Ei sunt dezrădăcinații, cei care cunosc România doar din povești, dar nici cu adevărat cetățeni ai țărilor adoptive nu sunt, atâta timp cât acasă mai vorbesc românește. Probabil, copiii lor vor considera România o țară oarecare, o țară din care bunicii au emigrat la un moment dat, ca să le fie lor mai bine. Au pornit cu lacrimi în ochi spre un ”mai bine” care este doar material, sufletul lor va fi pe veci sfâșiat și vor sfârși prin a nu se mai simți nicăieri acasă.
N-am mai adăugat poze cu tricolorul sau cu români în costume populare, abundă internetul de asemenea imagini. Important este să facem în fiecare zi ceva pentru țara noastră, nu doar la evenimente ce se succed odată la o sută de ani.
Vreau să cred că următorii ani vor fi mai buni, vom deveni și noi o țară cu adevărat europeană, pentru ca atunci când mergi ”afară” și spui că ești român, să nu fii privit ciudat, sau cu dispreț, sau…
Vă doresc o sută de ani de prosperitate!
ROMÂNIA, SĂ TRĂIEȘTI!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi…
Eu fac parte din categoria celor care a plecat. Nu pentru ca imi era greu, ci pentru ca am vrut. La inceput nu imi era rusine sa spun ca sunt romanca, dar am incetat sa ma laud , in momentul in care la stiri , cei rai erau din est. Acum nu ma ascund ca sunt romanca, fac ce face un roman de buna credinta, munceste si astfel, nu de putine ori am avut surpriza de a primi raspunsul: sunteti fantastici. Sansa cea mai mare din traiul afara, a fost insa sa descopar ca nu suntem , totusi cei mai cei si nici cuvantul DOR nu e un dar omenirii, oferit cu generozitate de romani. Portugalia, are in dictionarul ei SAUDADE, tot substantiv si exact acelasi inteles. Si ei au partea lor de emigrare si cea mai dureroasa reintoarcere a celor plecati afara, si aici ma refer la anul 1975, cand regimul salazarist a fost inlocuit prin revolutia garoafelor , si portughezii s-au intors din Angola si restul teritoriilor unde inca dominau prin administratie. Am cunoscut adulti care la 50 de ani, inca nu vazusera zapada, dar in 75 cand s-au intors din Luanda, duceau dorul unei Coca-Cola, am cunoscut oameni care au dus-o bine in Maputo, GOa sau Mozambic si au continuat sa traiasca bine si in Lisabona. Privind exemplele lor, ma gandesc cum am fi primiti, emigrantii, daca am decide sa ne intoarcem Acasa? La Lisabona, a fost mare haos.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt sigură că noi, oamenii de rând, familiile celor plecaţi, am fi încântaţi ca ei să se întoarcă acasă. Nu garantez însă de reacţia celor ce conduc ţara, probabil ar fi, ca de obicei, depăşiţi de situaţie.
ApreciazăApreciază