Cu toţii ne dorim să avem copii sănătoşi, frumoşi, inteligenţi. Mă rog, fiecare pune aceste calităţi într-o anumită ordine, dar cam acestea sunt dorinţele noastre cele mai frecvente, în ceea ce-i priveşte pe urmaşi.

Se spune că, în esenţă, toţi oamenii sunt buni, sau se nasc buni, societatea fiind aceea care îi face să apuce un drum, sau altul. Mai există, de asemenea, factorul genetic, care s-ar părea că nu este de neglijat. Totuşi, acesta acţionează mai mult în cazul viciilor, cum ar fi drogurile, alcoolismul, sau fumatul. Sunt, bineînţeles şi cazuri în care copii ai persoanelor supuse viciilor de mai sus să fie oripilaţi de viaţa dusă în compania unui astfel de părinte, aşa că nu se ating în viaţa lor de alcool sau ţigări, ca să nu mai vorbim despre droguri.

Dar nu despre vicii vreau să vorbesc acum, ci despre acea răutate pe care o observăm la unii copii, chiar la vârste foarte mici. Poate că răutate este mult spus, dar… să vă povestesc o întâmplare căreia i-am fost martoră şi care m-a marcat foarte mult.

Astă toamnă, când încă era foarte cald, am fost în parc, cu nepoţica mea. Prefer parcurile mai mici, cu copii mai puţini, dar ea are altă opinie, la cei doi ani ai ei. E mai frumos în parcul mare, cu mulţi copii şi hărmălaie…

Ei bine, pentru început ne-am dus în parcul mic. La un moment dat, am rămas doar noi două acolo, moment în care a mai apărut o bunică, împreună cu nepoţica ei, mult mai mare decât a mea, cu toate că întrebând, am aflat că le despart doar 8 luni. Fiecare copil creşte în felul lui propriu, nu acest aspect vreau să-l comentez.

Fetiţa era foarte activă, ba sus pe tobogan, ba pe căluşei, avea o energie de nestăpânit. Nimic neobişnuit până aici, o vorbă veche spune „să nu te bucuri de copilul care stă unde-l pui”. La un moment dat, cele două fetiţe interacţionează, în sensul că cea mare o mângâie graţios pe faţă pe nepoţica mea, spunând ceva, nu-mi amintesc ce, dar gestul a fost foarte frumos.

Peste puţin timp, ea şi bunica ei au părăsit parcul, nepoţica mea a vrut şi ea „în pacul male”, aşa că i-am ascultat dorinţa şi am plecat şi noi.

Spre surprinderea mea, fetiţa pe care o întâlnisem cu o jumătate de oră în urmă era şi ea aici, dar, în mod neaşteptat, se transformase într-un mic monstru, spaima tuturor copiilor, dar mai ales a mămicilor, bonelor şi bunicelor din preajmă.

Urletele ei se auzeau de la distanţă, apoi, prin tunelul toboganului, zboară lemne, urmate de maşinuţele  unui băieţel, care plânge disperat. Vacarmul creşte, fetiţa apare şi ea victorioasă din tunel, strângând în mână jucăria altui copil.

Bunica e exasperată, toate persoanele adulte din parc o privesc curioase, nu ştiu cum va gestiona situaţia de criză în care ne găsim cu toţii. Degeaba ţipă la fetiţă, asta nu are niciun efect, aşa că o prinde de o aripă şi, mai de voie, mai de nevoie, o înghesuie în căruciorul cam mic pentru gabaritul ei. Are doi ani si opt luni, dar eu am crezut că are cel puţin 4. Poate credeţi că exagerez, dar MIE îmi era frică de ea.

Acompaniate de plânsetele-urlete ale fetiţei captivă în cărucior, cele două părăsesc parcul, iar atmosfera se destinde brusc, nimeni nu comentează incidentul, posibil să nu fie primul de acest fel, dar… fiecare îşi vede de propriul copil, cu toţii, copii şi adulţi, răsuflând uşuraţi.

Pe mine m-a marcat foarte mult această întâmplare, nu sunt obişnuită cu scene de acest fel din partea copiilor şi m-am gândit mult timp după aceea care ar putea fi cauza. Dacă n-ar fi fost şi prima noastră întâlnire, când fetiţa a dat dovadă de sensibilitate, aş fi zis că aşa e ea, că nu i se oferă destulă afecţiune în familie, că vrea să atragă atenţia… Nu ştiu care a fost factorul ce a declanşat monstrul din ea, dar sunt fericită că nepoţica mea nu are asemenea manifestări.

Ce părere aveţi, câtă este vina adulţilor şi cât este, să zicem, genetic, în comportamentul copiilor noştri? Părerea mea este că există întotdeauna o fisură în educaţie, atunci când apar asemenea întâmplări. Copilul vrea să fie în centrul atenţiei, dar nu ştie cum să facă asta, aşa că alege să devină personajul negativ din povestea copilăriei lui.

Nu sunt psiholog, îmi dau şi eu cu părerea, aşa că… să aveţi copii minunaţi, aşa ca dumneavoastră!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni