Citind primul meu articol despre anii de liceu, cineva mi-a adus aminte de frumoasele zile ale toamnelor petrecute la cules de mere, sau la porumb. Poate generaţiilor de acum li se pare ciudat faptul că era o bucurie să ieşim la aer curat, să mergem cu autobuzele până la livadă sau la parcela de porumb.

Oricum, era o adevărată bucurie pentru noi, au fost zile ce ne vor rămâne pentru totdeauna în inimă.

Dimineaţa la ora 7,30 (nu mai ştiu exact), după ce luasem micul dejun la cantina liceului, veneau autobuzele, care ne duceau undeva, pe dealurile de la Boju. Hărmălaia era cât casa, fiecare vocifera, voia să spună ceva, dar nimeni nu voia să asculte, până când, din fundul autobuzului se auzeau voci vesele ce aveau deja un imn al culesului, care suna cam aşa: Un te duci tu, patru B/ Larga fermă, domnule! Nu mai ştiu cum erau celelalte versuri, dar refrenul îl cântam cu toţii în gura mare, chiar dacă noi eram boboci, la prima noastră ieşire „în natură” împreună cu clasele mai mari.

Ajunşi în lanul de porumb, ne primeam fiecare rândul şi ne străduiam să facem totul bine şi repede. Aruncam ştiuleţii în grămezi, apoi îi strângeam în coşuri şi-i urcam în remorcile ce veneau printre rânduri, pe parcele ce anume fuseseră culese şi tăiate din timp.

Tovarăşa (pe atunci) dirigintă era tot timpul prezentă, muncea cot la cot cu noi, iar nouă ne-ar fi fost ruşine să ne lăsăm mai prejos. Majoritatea eram de la ţară, obişnuiţi cu muncile agricole, dar şi cei de la oraş făceau faţă la fel de bine, munca devenise o distracţie, iar noi eram fericiţi.

Nu ni se părea deloc greu, ne mai odihneam din când în când, mai râdeam, eram totuşi nişte adolescenţi de 16-17 ani.

La întoarcere, o linişte nefirească se aşternea în autobuz, până când cineva intona : „Un te duci tu…” iar atunci, ca la o comandă, toată lumea se trezea, mai ceva decât frumoasa din pădurea adormită, iar lălăiala ţinea până în curtea liceului, unde ne despărţeam cu greu, mai aveam şotii de făcut sau întâmplări de povestit. Bineînţeles că repertoriul era mult mai bogat, dar în acest moment, să mă tai că nu-mi aduc aminte ce om mai fi cântat.

Imagini de demult, să vă mângâie ochii:

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi