Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.