Când soarele răsare la apus… vă mai amintiţi de cartea mea?

Pentru cei ce vor să-şi aducă aminte de cea de- a doua carte a mea, sau pentru cei care încă n-au citit-o, un mic fragment…

CAPITOLUL al X – lea

 Varvara

  • Mi se pare mie, sau e dimineaţă? se întinde Laurenţia, privind spre geamul aburit.

    Nimeni nu-i răspunde, aşa că, după ce o priveşte cu drag pe Cătălina ce doarme ca un prunc lângă ea, o caută cu privirea pe Ana, care nu se vede pe nicăieri. Cred că e foarte devreme, mai zice Laurenţia doar pentru ea, închizând ochii pentru a se mai bucura câteva minute de căldura aşternutului şi de mirosul de poame ce e din ce în ce mai pregnant în încăpere. Oare ce miroase atât de bine? Se mai gândeşte ea, înainte ca uşa să se deschidă cu fereală, pentru a nu face zgomot, iar Ana să apară cu un braţ de vreascuri pentru foc.

    Stând aşa, cu ochii închişi, fata recapitulează toate întâmplările zilei de care doar o noapte le desparte, face tot felul de presupuneri, fiind  foarte curioasă să afle ce se va mai întâmpla. De când au plecat de acasă, parcă au nimerit într-un tărâm al poveştilor, unde orice este cu putinţă, şi nimic nu este ieşit din comun.

   Lăsând la o parte povestea tristă a fratelui Cătălinei, de pildă, această femeie pe nume Ana, care localnicilor li se pare nebună, e clar că nebunia ei e doar o mască, sub care se ascunde un suflet echilibrat şi frumos. De ce oare este ea nevoită să trăiască aici, de una singură? Oare ar răspunde la întrebări, sau s-ar retrage din nou sub carapacea aşa-zisei nebunii? Ce e foarte ciudat, că nu le-a întrebat cine sunt şi de unde vin, parcă avea toate aceste informaţii, parcă, la fel ca şi Varvara, le-ar fi aşteptat de când lumea.

     În acest timp, Cătălina deschide ochii şi-şi priveşte prietena cu drag, crezând că aceasta încă mai doarme. Laurenţia nu rezistă însă privirii Cătălinei şi izbucneşte în râs, un râs sănătos, de pe vremea când nimic nu le întuneca viaţa simplă de eleve de liceu şi apoi de studente studioase.

  • Bună dimineaţa, Soare! zice Laurenţia, ca pe vremuri.
  • Bună dimineaţa, Lună, răspunde şi Cătălina, intrând în jocul ei. Vai, ce bine am dormit, ca la cinci stele. Da’ ce bine miroase! Oare ce este? Bună dimineaţa, Ana! Am dormit foarte bine în patul tău. Îmi pare rău că a trebuit să te chinui pe laviţa aia.
  • Nu-i niciun bai, eu sunt obişnuită, dorm oriunde. V-am uscat nişte poame, (mere tăiate felii subțiri) de  asta miroase aşa frumos. M-am gândit că voi, acolo la oraş, nu mâncaţi slănină şi ceapă la micul dejun, aşa că…
  • Mâncăm orice, sare Laurenţia, dar aducându-şi aminte de dieta Cătălinei, care e strict vegană, (fără proteine animale) , vrea să o dreagă: e foarte bine că ai făcut poame, le putem mânca cu… mămăligă? Asta în loc de cerealele de la micul dejun, priveşte ea şugubăţ spre prietena ce pare a nu fi fost atentă la dialogul dintre ele.

După un mic dejun gustos, fetele au chef de vorbă, nu se grăbesc să plece în sat.

  • Dar tu, Ana, cum de locuieşti aici, singură cuc? Vara mai merge, însă iarna, nu prea cred că lupii cei prietenoşi îţi cântă colinde la geam. Abia dacă ai un bec, bun şi acela, dar eşti chiar ruptă de lume. Îţi place traiul acesta, sau eşti nevoită să-ţi duci viaţa aşa, singură, într-un  vârf de munte?
  • Păi mai am şi un radio, mai aud şi eu noutăţile, şi mai vin oameni din când în când… răspunde Ana, care nu prea vrea să se lase trasă de limbă. Şi da, îmi place aici, nu am niciodată un program pe care să-l respect, fac tot timpul doar ce-mi place, doar uneori ceea ce sunt nevoită să fac, încheie ea cea mai lungă frază pe care a spus-o de când s-au întâlnit.
  • Mai am o curiozitate, nu se lasă Laurenţia, am observat că nu vorbeşti ca şi oamenii de pe aici, pare că ai mai multă şcoală şi ai trăit şi în alte locuri, decât laşi să se vadă. Şi ce-i cu grămada asta de haine în care te înfofoleşti, sunt sigură că o faci doar ca să alimentezi ideea sătenilor cum că ai fi nebună, fiindcă mie nu-mi pari nebună deloc, ba chiar eşti mai cu picioarele pe pământ decât mulţi dintre cei pe care-i cunosc şi care se dau deştepţi şi înţelepţi. Ai şi cunoştinţe medicale, glezna Cătălinei, care nu mai e umflată deloc, dovedeşte asta. Deci? Ce ai de declarat în apărarea ta? Încheie Laurenţia dând-o pe glumă, pentru a n-o speria prea tare pe femeia ce o priveşte pe jumătate mirată şi pe jumătate amuzată.

    Ana zâmbeşte, aproape că-i vine să râdă în hohote, iată că o femeiuşcă de la oraş a dibuit-o, iar toţi consătenii ei sunt convinşi că trăieşte într-o lume de năluci, o lume în care ei nu au avut şi nu vor avea niciodată acces.

  • Mi-eşti simpatică, altfel n-aş sta de vorbă cu tine. Pentru curiozitatea ta, pot să-ţi spun că eu şi Cătălina suntem rude, eu fiindu-i un fel de mătuşă mai îndepărtată. Iar povestea mea e prea lungă pentru câteva minute, câte mai aveţi voi până să plecaţi spre sat.
  • Dar cine ţi-a spus că mai stăm doar câteva minute? Avem timp berechet, că doar Varvara nu cred să mai aibă prea multe de povestit, zice Laurenţia, uitându-se la Cătălina, pentru confirmarea spuselor ei.
  • Sigur că da, mai putem să stăm, ar trebui totuşi să sunăm acasă, n-am vorbit cu ei de ieri dimineaţă şi or fi speriaţi că nu mai ştiu nimic de noi, iar aici nu este semnal.
  • Ba este, uite, acolo între cei doi brazi, este semnal cât vrei, spune Ana, scoţând un telefon de sub şorţ, ca să dovedească veridicitatea spuselor sale.

Fetele sar ca arse şi aleargă spre locul indicat, fără măcar să se mai îmbrace cu hainele de exterior, în casă era cald şi bine, nu şi-au dat seama că la munte temperatura e mult mai scăzută decât în oraşul lor, la acest sfârşit de toamnă.

Vorbesc întretăiat, abia aşteaptă să le spună celor de acasă câte toate li s-au întâmplat într-o singură zi, în timp ce Ana le aduce scurtele matlasate, fiindcă au început să tremure. Cei doi brazi sunt un fel de cabină telefonică, toţi turiştii care trec pe aici folosesc acest loc pentru a vorbi, aşa că iarba e bătătorită, iar dacă ar fi şi o băncuţă, locul ar fi ideal de stat la şuetă, doar temperatura să fie un pic mai blândă.

  • Gata, i-am pus la curent cu noutăţile, vin fetele în fugă spre casă, avem acum timp şi pentru povestea ta, mi se pare că e foarte interesantă, nu o slăbeşte Laurenţia pe Ana, care tocmai pune lemne pe foc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s