Varvara – fragment din cartea ”Când Soarele Răsare la Apus”

   Vreme de ploaie, vreme de reflecție și de lectură… Iată încă un fragment din cartea mea, nou pentru cei care n-au citit-o și aducere aminte pentru cei care au făcut cunoștință cu personajele ei.

  • ”Ia uite,Victor vine din nou! Oare de ce? O fi crezând că nu suntem în stare să mergem singure până în sat?

Ana face feţe-feţe, dar reuşeşte din nou să-şi păstreze cumpătul, când bătaia destul de timidă în uşă, urmată de intrarea uriaşului sătean, înmulţeşte personajele piesei de teatru ad-hoc, ai cărei protagonişti sunt unii bulversaţi, iar alţii controversaţi de mica discuţie ce încă n-a avut nicio finalitate.

  • Da’ ce-i, Victore? Te-a cuprins dorul de noi? De două ori în două zile, nu te-am mai văzut din tinereţe, dacă stau să mă gândesc bine, iese Ana semeaţă în faţa lui. Ori te-a trimis Varvara, să duci fetele în bună rânduială jos, în sat?
  • Ai şi n-ai dreptate, se uită bărbatul aproape cu duioşie spre femeia ce a intrat din nou în conul de umbră al uşii. Din pricina Varvarei viu, da’ acum ea nu mai are nicio grabă, că s-o dus la cei mulţi… Varvara o murit azi noapte, cred că mai trăia numa’ s-o vadă pe Cătălina…
  • Cee!? Izbucneşte fata în lacrimi, cum se poate una ca asta? Ieri, era foarte sănătoasă, putea chiar să ducă o găleată cu apă. Cred că vrei să ne păcăleşti… Aşa-i că-i doar o glumă?

Laurenţia şi Ana, amândouă năucite de vestea ce a picat ca un trăsnet din cer, nici nu pot să scoată vreo vorbă. Ana îşi frământă mâinile, în timp ce Laurenţia începe şi ea să plângă fără glas, doar lacrimile ce-i curg şiroaie pe faţă arată că e într-o stare de surescitare extremă, altfel ai crede că asistă liniştită la o discuţie oarecare.

  • Şi acum, noi ce faaceem? Se jeluieşte în continuare Cătălina, avem toate lucrurile acolo, şi mai avea de povestit, oare cum mai aflu eu ce voia să-mi mai spună? Parcă tot cerul se prăbuşeşte peste ea, a pierdut ultima speranţă de a afla misterul în care i-a fost învăluită viaţa din copilărie şi până acum, mister pe care credea că e pe cale să-l înţeleagă, dar care a rămas doar pe jumătate dezvăluit, parcă asistă la un film prost, în care nu se ştie de ce are şi ea un rol, şi încă unul principal.

Victor o priveşte cu milă, neştiind ce să spună, răspunsurile la întrebările Cătălinei, cu siguranţă nu sunt la el. Se întoarce spre Ana, vorbindu-i blând, mai blând decât îl auziseră în cele două zile de când se cunoşteau:

  • Nici, tu, Ană, nu ştii nimic? Parcă ţie îţi spunea Varvara toate cele pentru înmormântarea ei, aşa-i? Eu de aia am venit acum, că femeile din sat nu ştiu nimic, numai în tine mai avem speranţă să vii să faci cele de cuviinţă.
  • Da, o să vin, imediat cobor cu fetele astea, stai să ne revenim un pic. Du-te înainte, venim şi noi. Îi răspunde Ana, schimbată brusc, parcă instantaneu devenise femela alfa a satului, ea era cea care avea puteri depline la înmormântarea Varvarei, iar acesta nu era puţin lucru.
  • No bine, vă aşteptăm, mai zice Victor, în timp ce-şi îndeasă căciula pe cap, face stânga împrejur şi închide uşa încetişor după el, cu un gest aproape gingaş, de care nu l-ai fi crezut în stare.

Cu tot tragismul situaţiei, Laurenţia nu poate să nu observe că între Ana şi Victor pluteşte un fluid aparte, acea stare de agregare care nu este una obişnuită, nu e nici lichidă, nici solidă, nici gazoasă, e pur şi simplu un „ceva” ce apare întotdeauna între doi oameni care se iubesc şi care nu vor putea niciodată să ascundă asta de ochii unei femei cât de cât atentă la cele ce se întâmplă în jurul ei. Bineînţeles că nu e momentul să pună alte întrebări incomode Anei, dar arde de nerăbdare să-i spună Cătălinei despre observaţia pe care  tocmai a făcut-o cu privire la cei doi. E tristă pentru moartea Varvarei, dar în sinea ei chicoteşte, descoperirea i se pare demnă de o telenovelă. Dacă stai să judeci, tot ce ni s-a întâmplat de când am plecat de acasă are iz de telenovelă, se gândeşte ea, în timp ce le priveşte pe cele două femei, doborâte de durerea pierderii Varvarei.

  • Doamne, ce de întâmplări, într-o singură zi! Simt că în curând nu mai fac faţă. Oare ce mă fac acum, cum mai aflu tot ce trebuia să ştiu?
  • Toate la vremea lor, răspunde Ana laconic, în timp ce caută în lădoi haine mai acătării, cu care să se îmbrace pentru a merge în sat.

Într-un sfert de oră cele trei femei sunt gata de plecare, Ana pieptănată şi îmbrăcată în straie negre, pare acum mai mult o doamnă de la oraş decât o ţărancă nebună, ce-şi duce veacul în vârful muntelui. Cătălina şi Laurenţia o privesc cu admiraţie, nu mai e aceeaşi persoană care ieri le privea cu teamă, a devenit brusc femeia cea mai importantă din sat, cea care o va pregăti pe Varvara pentru ultimul drum. În lumea satului, viaţa şi moartea au alte dimensiuni, sufletului i se acordă mai multă atenţie decât la oraş, acolo unde viaţa trepidantă ne face să uităm de existenţa lui, amintindu-ne doar atunci când avem o mare bucurie, sau, mai adesea, o mare deznădejde.

Trei mogâldeţe coboară panta muntelui, iar tăcerea nu e tulburată decât de foşnetul de acum familiar al frunzelor, sub paşii lor hotărâţi. Fiecare se gândeşte la ale ei, iar aburul ce le iese din gură vesteşte o dimineaţă răcoroasă de toamnă, dar care te face să te simţi viu şi plin de încântare privind culmile munţilor acoperiţi de ceaţa ce începe să se destrame pe alocuri, ca vălul unei mirese aflată în faţa altarului, nerăbdătoare să devină femeie şi să-şi ducă la îndeplinire rosturile lumeşti.

Iată primele case din sat, sunt tot acolo, ca şi ieri, dar parcă a trecut o veşnicie de când orăşencele au păşit pentru prima dată pe ulițele de aici, cu toate că abia se împlinesc 24 de ore, ore care fac diferenţa între a fi viu şi a fi plecat în lumea de dincolo. Ieri, Varvara era încă plină de viaţă, iar azi, probabil priveşte satul de sus, din înaltul cerului, stând la taifas cu vulturii.

La casa moartei, câteva femei aşteaptă venirea Anei, pentru a îndeplini toate ritualurile de înmormântare, aşa cum este obiceiul şi cum a lăsat Varvara cu limbă de moarte. Când dau cu ochii de cele trei ce coboară cărarea, ochii le sunt mai degrabă atraşi de Ana, a cărei transformare miraculoasă pentru ele le face să o privească insistent, uitând pentru moment de cele două fete necunoscute.

  • Bună dimineaţa, şi Dumnezeu s-o odihnească, sparge Ana tăcerea de gheaţă, care se ridică, fluturând din aripi ca de bufniţă ce se mai rotește un pic deasupra satului, apoi dispare definitiv, în înaltul cerului.
  • Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, răspund femeile în cor.
  • Bine c-ai venit, că încă nu-i ţeapănă, o putem spăla, da nu ştiam cu ce s-o îmbrăcăm, zice una mai vorbăreaţă, trecând peste uimirea de a o vedea pe Ana complet schimbată.

***

Cele trei nou-venite intră în casă, iar Ana descuie un dulap mare, cu o cheie pe care o avea la ea. De acolo, scoate hainele pe care Varvara le rânduise cu ani în urmă pentru propria înmormântare şi pe care le scotea la aerisit de două ori pe an. Încuie la loc dulapul, pune cheia în buzunar, lângă telefonul mobil, apoi îşi suflecă mânecile, pentru a începe ritualul de înmormântare, acea parte a lui care nu priveşte preotul sau pe oamenii din sat.

Văzând că nu cere ajutorul nimănui, femeile se retrag în prag şi apoi afară din casă, lăsându-le pe cele două fete pe de-o parte curioase, iar pe de alta moarte de frică, să asiste la toate cele ce vor urma.

Nimic ieşit din comun nu se întâmplă însă, Ana o spală pe Varvara aşa cum a văzut ea că se face, o îmbracă în hainele pregătite demult, apoi ia o aţă de lână, o măsoară din cap până-n picioare şi i-o dă Laurenţiei, zicând:

  • Arunc-o în pod!

Fără „te rog”, fără alte politeţuri, pur şi simplu o poruncă, pe care nu ai de ales, trebuie   s-o duci la îndeplinire. Simţind cum picioarele îi tremură din toate articulaţiile, Laurenţia urcă scara podului şi încearcă să arunce cât mai departe aţa de lână, care însă nu vrea să se desprindă, parcă i s-ar fi lipit de degete. Laurenţia scutură mâna isteric, îi vine să ţipe, dar reuşeşte să se abţină, iar momentul în care aţa se desprinde şi pluteşte uşurel la câţiva centimetri prin podul prăfuit, i se pare cel mai minunat din întreaga ei viaţă. Avea impresia că Varvara ţine aţa la capătul celălalt şi cumva nu vrea să se desprindă de această lume, sau şi mai rău, că vrea s-o tragă după ea.

Coboară aproape în fugă scara podului, ca în copilărie, când, la bunici fiind,  uneori era nevoită să meargă seara în pivniţă, iar când se întorcea cu murăturile sau cu ce-i ceruse bunica să aducă,  în spatele ei i se părea că mii  de ochi o privesc din întunericul de nepătruns, poate nici nu se înşela, poate erau şoriceii cărora le stricase tabietul de după cină… sau…poate… cine știe?

  • Ce-i cu tine, de eşti aşa de palidă?, se miră Cătălina, stând și ea pierită pe lădoi (un fel de combinație între ladă și pat), gata să evadeze din această poveste funebră, la care asistă mai mult de nevoie.

Dându-şi seama că cele două fete sunt în pragul unei crize de nervi, Ana le trimite afară, ca să vadă dacă a venit preotul. Iese şi ea cu apa în care spălase moarta şi o toarnă sub marele nuc ce străjuieşte curtea, apoi se întoarce pentru ultimele detalii, înainte ca femeile să poată intra ca să-i admire „opera”.

Laurenţia îşi aduce brusc aminte că bunica ei îi spunea că dacă vrei să nu-ţi mai fie frică de un mort, să-l atingi. Trecând pe lângă moartă, întinde mâna cu groază în partea unde ar fi trebuit să fie degetele de la picioare, moment în care un strigăt mic de spaimă îi iese din gură, nu-l poate reprima, iar ochii ei mari devin şi mai mari, sub imperiul fricii ce o domină.

  • Da care-i baiul? Întreabă Ana, care tocmai intra pe uşă, cu ligheanul gol în mână. Ce tremuri aşa?
  • Păi… încearcă Laurenţia să articuleze câteva cuvinte, în timp ce bărbia îi tremură de parcă ar fi piftie, încă nu e ţeapănă…
  • Cum aşa? Trebuia să fie ţeapănă de acum… Da, ai dreptate… Ei acum, vrând-nevrând, noi trei va trebui să facem o trebuşoară… Veniţi cu mine? Întreabă Ana, privind peste umăr la moarta ce parcă zâmbeşte, aşteptând clipa în care se va întoarce, sub formă de strigoaie.
  • Ce să facem? Zice Cătălina nedumerită, ea apucase să iasă mai repede din casă şi nu fusese martora celor întâmplate în ultimele minute.
  • Un lucru uşor, haideţi cu mine şi nu spuneţi nimic femeilor din curte, o lasă Ana la fel de nedumerită, la fel ca şi înainte de a pune întrebarea. Laurenţia apucă să-i şoptească ceva la ureche, apoi, cele două fete, ţinându-se iarăși de mână, o urmează pe Ana, care iese iute din casă, fără să privească spre femeile ce nu ştiu ce să facă, dar îşi dau seama că ceva necurat este la mijloc, aşa că rămân mai departe în curte, şuşotind între ele, ca un cârd de gâşte ieşite la păscut.

Ana merge în spatele casei, unde o potcoavă veche şi ruptă stă agăţată într-un cui, ia un ciocan şi rupe o bucăţică pe care o pune în buzunar, apoi urcă pe firul micului pârâu  ce trece pe lângă casa Varvarei, cu fetele fricoase şi curioase după ea. Nu departe, ajung la nişte pietre albe, din care Ana ia o fărâmiţă şi, la fel de tăcută şi cu alaiul după ea, se întoarce în casa moartei.

O mai atinge odată pentru a se convinge că încă nu e ţeapănă, apoi, cu o mişcare dibace, ia bucăţelele de potcoavă şi de piatră şi i le vâră cu iuţeală în gură, spunând:

– Astea sunt de la mine şi de la tot satul, să-ţi fie de mâncare, să nu ai treabă cu noi și să-ți poţi salva sufletul!

Fetele se privesc mirate, parcă frica le-a mai trecut, dar în acel moment, un zgomot de avalanşă de pietre se aude din pieptul moartei, parcă un întreg munte se prăvale la vale. Fetele încremenesc, chiar şi Ana rămâne cu mâna la gură, privind  la chipul Varvarei, care încet – încet începe să arate ca al unui mort, nu atât de viu cum arăta până acum câteva clipe. Când zgomotul înfiorător şi inexplicabil se potoleşte, Ana mai verifică odată, iar acum se declară mulţumită, moarta e aşa cum trebuie să fie, iese în prag şi le face semn femeilor că pot intra, totul este în regulă.

***

Laurenția și Cătălina abia-și mai trag sufletul, parcă trecuseră zile întregi de când au aflat de moartea Varvarei, timp în care n-au apucat să doarmă deloc. Se simt istovite, așa că, după atâtea emoţii şi informaţii primite în timp atât de scurt, cele două tinere simt că trebuie să plece acasă, chiar cu riscul de a nu afla toată povestea.

  • Poate mai venim peste vreo două săptămâni, zice Cătălina nu prea convinsă, în timp ce-şi iau rămas bun de la Ana.
  • Dacă nu puteţi voi să veniţi, oi veni eu până la oraş, am ceva treabă pe acolo. Oricum, peste două săptămâni o să fie frig pe aici, nu mai e aşa plăcut să te plimbi pe munte.
  • Ne pare rău că nu putem sta la înmormântare, dar trebuie să ne întoarcem acasă.
  • Lasă, nu-i niciun bai, aţi stat destul şi aţi aflat mai multe decât era cazul. Mai ştiu şi eu una-alta, ba cred că am şi un caiet scris de mama ta, îl caut şi vin să ţi-l aduc.
  • Un caiet? Nu aveam habar că mama a ţinut un jurnal… De fapt, nu aveam habar de nimic din tinereţea mamei, abia acum încep să se limpezească lucrurile. Mă simt ca şi cum aş umbla printr-o ceaţă groasă, care undeva, în depărtare, începe să se împrăştie, iar un colţişor din cerul limpede şi albastru îmi bucură şi totodată îmi întristează ochii şi sufletul. Limpezimea nu e întotdeauna veselă şi plină de fericire, dar prefer să fie cum o fi, decât ceaţa lipicioasă în care am bâjbâit până acum.
  • Bine că nu am mai adus lucrurile din mașină, uite că nici nu mai trebuia, observă Laurenția oarecum pentru a mai destinde atmosfera, lucru care însă nu-i prea reușește.

Sub privirile femeilor adunate în curte și în casă pentru a pregăti praznicul de înmormântare, cele două tinere se îndepărtează cu pași mici, curiozitatea le-ar mai ține aici, dar dorul de cei de acasă și povara celor aflate le fac să se îndepărteze de aceste locuri, cel puțin deocamdată.

Mașina pornește la cheie, iar Joe Dassin le  face drumul de întoarcere mai plăcut, cântecele lui sunt întotdeauna balsam pentru sufletul celor două prietene, încă de pe vremea liceului.

Copacii de pe marginea drumului parcă arată altfel acum, parcă au un fel de aer de       ”V-am spus noi!”, adică ei știau tot adevărul, dar numai nu puteau să-l spună.

  • Ce părere ai de toată întâmplarea asta, cu Varvara? Mi se face pielea de găină și acum, când mă gândesc. Credeam că astea sunt doar povești scornite în nopțile lungi de iarnă, ca să sperie babele și pruncii, nu se întâmplă cu adevărat. N-aș fi crezut în ruptul capului, dacă-mi povestea altcineva și n-aș fi văzut cu proprii mei ochi, rupe Laurenția tăcerea, în timp ce Cătălina pare că moțăie, cu ochii semideschiși, fredonând în minte melodia franțuzească ce se scurge lin din difuzor.
  • Da, eu încă mai sper că sunt într-un coșmar din care mă voi trezi cât mai repede, că nu mai suport. Și totuși… știu că aceasta este realitatea, dar mă depășește. Toate întâmplările ultimelor zile sunt demne de a fi subiect de roman, crede-mă. Poate o să-l scriu într-o bună zi, mai știi? Oare de ce au sunat atât de tare pietricica și bucata de potcoavă în pieptul Varvarei? Parcă era o avalanșă de pietre într-un hău, mie așa mi s-a părut. Varvara părea o femeie de treabă, nu înțeleg ce s-a întâmplat cu ea după ce a murit…
  • Sau poate înainte, n-ai de unde să știi. Abia aștept să ne întâlnim din nou cu Ana, ca să aflăm mai multe. Între timp, bineînțeles că…
  • Te documentezi pe internet… termină Cătălina fraza începută de prietena ei.
  • Da, bineînțeles. Ce e rău în asta?
  • Nu e nimic rău, în afară de faptul că probabil vei afla informații ce se bat cap în cap. Eu prefer să aștept, să văd ce spune Ana.

E aproape seară când mașina oprește în fața vechii case a Cătălinei, ultimele flori de toamnă unduiesc în vântul rece, iar Marius stă pe trepte, exact în locul în care l-au lăsat acum două zile, parcă o vrăjitoare l-ar fi transformat în stană de piatră în lipsa lor.

  • Ce faci aici? Ți-ai petrecut ultimele două zile aici, așteptându-mă?
  • Da, așteptându-te, dar nu chiar în acest loc, am mai avut și altele de făcut, cu doi copii mici nu prea poți să te odihnești, zâmbește Marius, ciufulind părul Cătălinei, vizibil bucuros de întoarcerea ei. Dar ce-i cu voi? Arătați de parcă ați fi văzut o stafie, sau cam așa ceva, zice el, văzând paloarea celor două, care încă nu se estompase de tot, cu toate că trecuse ceva timp de la ultimele evenimente.
  • Sau, cam așa ceva… îl îngână Laurenția, pornind motorul, cu intenția vădită de a ajunge cât mai repede acasă. Paa! Vorbim mâine, azi am un milion de lucruri de făcut, presupun că și tu, se adresează ea Cătălinei, care-i trimite o bezea și un mic zâmbet:
  • Da, vorbim mâine, acum sunt frântă și am două durduluce de iubit.
  • Doar două?
  • Și un durduluc, haide, nu fi țâfnos, am trecut prin aventura vieții mele, iar tu faci pe bosumflatul! Ce fac fetele și George, sunt bine cu toții, nu-i așa?
  • Da, sigur, te așteaptă încă de când ai plecat. Ei acum o baie bună, apoi ne povestești și nouă ce ai aflat, nu-i așa?
  • Da…

Soarele apune majestuos, dar nimeni nu-l bagă în seamă, cu toții o privesc pe Cătălina, care, răpusă de oboseală, a ațipit imediat ce a ieșit din cada primitoare și a ajuns în patul cu miros de levănțică, care-i place atât de mult…

Ssst! Noapte bună!”

Dacă ați ajuns cu cititul până aici, înseamnă că v-a plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s