Arhivele lunare: septembrie 2023

Excursie la Pozar

Lasă un răspuns

Azi am fost în excursie la Pozar. Știam doar că e o stațiune cu ape termale și… cam atât. Prima impresie când am ajuns acolo după mai bine de două ore de când plecasem de la Paralia a fost că… mai bine rămâneam la plajă, că ne-am pierdut o zi pentru un fel de Herculane.

Dar apoi am intrat în apa de 37 de grade, în piscina cea mai mare, că românii nu se mulțumesc cu puțin (mai erau două mai mici, dar biletul de 3 euro era valabil doar pentru una dintre ele, la alegere) și am început să ne schimbăm percepția. Apoi, după prima rundă de baie și uscare cât de cât, am plecat să facem o excursie pe munte, ghida noastră ne povestise că putem face o plimbare pe poteca în trepte ce urca până la o peșteră. N-am știut că vom da de o peșteră fiindcă n-am plecat pe poteca ”oficială”, cu indicatoare, ci pe una laterală, care se închidea brusc și abia apoi am revenit la aleea pietruită inscripționată cu anul nașterii sale, adică 1999.

Ei și urcând acea potecă, ne-am schimbat radical părerea despre acest loc, peisaje de poveste ni se înfățișau, iar când am ajuns la peștera care din păcate nu se vizitează ne-a părut rău că poteca s-a sfârșit.

Pozele cu cascada și cu leagănul sunt făcute într-o apă rece, de-ți îngheța și măduva în oase, iar zâmbetele sunt însoțite și de chiuituri, păcat că nu se aud. O apă rece și limpede, care curge alături de ape termale, adevărate minuni ale naturii. Iar ca să faci o plimbare pe munte nici nu trebuie să plătești bilet, e liber. După excursia pe munte și ”baia” în apă rece ne-am întors la piscina cu apă termală, pe care am prețuit-o mult mai mult de astă dată.

Chiar i-am zis lui Ștefan că stațiunea Pozar e ca o femeie nu foarte frumoasă pe care n-o remarci de la început, abia apoi, când îți dai seama că e foarte deșteaptă începi s-o privești cu alți ochi.

Masa pe o terasă și o trecere fugară printr-un târg cu produse autohtone din care n-am cumpărat nimic, fiindcă am ajuns foarte târziu, la ora plecării autocarului.

Ei, cam asta a fost.

Manuela Sanda Băcăoanu

Degetul lui Aristotel

Lasă un răspuns

Miercuri seara am plecat din Cluj spre o destinație de vacanță binecunoscută de români, Grecia, Paralia Katerini. Cred că nu este român care să n știe despre ce vorbesc.

Vremea se anunța bună, starea de spirit era la fel. Atâta doar că ne aștepta o noapte în autocar. Sunt sigură că și această experiență este cunoscută majorității românilor.Cu opriri destul de dese, cu cafele și genuflexiuni în pauze, iată-ne în Grecia. Am ajuns pe nesimțite, fără a sta prin vămi și fără alte peripeții. Ce să vezi, era prea devreme ca să mergem la hotel, fiindcă încă nu se dădeau camerele ( era să zic nu se făcea chek-in, dar n-am vrut să mă folosesc de englezismele atât de urâte de o parte dintre români. Cei drept nici mie nu-mi plac, acolo unde poți folosi un cuvânt neaoș românesc și pui unul ”englezit”, care sună ca nuca în perete).

Pe scurt, am primit doar 40 de minute ca să ne plimbăm pe faleză în Salonic, timp prea scurt pentru a face orice, fiindcă erau multe de văzut. După Turnul Alb, care de-a lungul vremurilor a aparținut mai multor nații și a avut mai multe destinații, de la turn de apărare la închisoare, ne-am îndreptat pașii spre statuia lui Aristotel, al cărui deget mare de la piciorul stâng este îndelung mângâiată de către turiști, în speranța că se vor reîntoarce în aceste locuri. Toată chestia era că autocarul oprise la vreun kilometru de sus-amintitul obiectiv, așa că aproape am luat-o la trap, ca să nu întârziem. Cu toată graba, am întârziat 6 minute, dar perdaful l-au luat alții (altele) după care am mai stat încă vreo 15.

Ei și așa, plini de nervi și obosiți, am ajuns la Paralia, unde într-un final ne-am cazat, după alte dispute, fiindcă unii voiau în hotelul ”celălalt”. Suntem cazați în două hoteluri.

Abia așteptam să vedem marea, plaja, soarele începea deja să se ascundă după hoteluri pe la 5 după masa când am ieșit și noi, așa că ne-am îndreptat spre marginea stațiunii dinspre sud, unde plaja era largă, goală și încă în plin soare. N-am priceput niciodată de ce oamenilor le place să stea înghesuiți în spații strâmte, să-și ”sufle în ciorbă” unii altora.

Gata acum, că plecăm în excursie.

PS Stațiunea e incredibil de plină pentru această perioadă.

Manuela Sanda Băcăoanu

”Oalele” din Turcia

1 răspuns

Anul trecut la începutul lui septembrie eram în Turcia., într-o excursie cu autocarul. A fost una dintre cele mai faine excursii, cu ”Brian Travel”. Grupul cu care am fost era unul deja închegat, oamenii se cunoșteau de câțiva ani, de când ieșeau la Cojocna sau în excursii prin Europa împreună. Noi eram oarecum intruși, nu cunoșteam pe nimeni, dar grupul era fain și ne-am simțit bine cu ei.

Am fost cazați în mai multe locuri, dar la Kusadasi am stat mai mult, iar de acolo plecam în fiecare zi în excursii. Vreau să vă povestesc despre ziua în care am fost la Pamukkale, ( și care m-a scos din anonimat ) de altfel un loc ce neapărat trebuie vizitat dacă ajungi prin zonă și pe care doream să-l văd de câțiva ani. Pentru poze cu Pamukkale vă recomand internetul, fiindcă pozele mele din Turcia au dispărut fără urmă. Dacă totuși dau de ele, o să le pun pe blog.

Ei și cum mergeam noi voioși spre sus-amintita destinație, dimineața pe la 10 probabil că era, numai ce văd pe stânga șoselei un târg de ceramică, vase mari și mici, de toate dimensiunile, majoritatea pentru flori dar și unele pentru gătit. Spre bucuria mea, cam după un kilometru s-a făcut o oprire într-o benzinărie și am primit o jumătate de oră pauză. Mi-am făcut rapid un calcul, aveam timp să merg înapoi până la ”oale” și să mă și întorc. Din mersul autocarului parcă zărisem niște ghivece mari, ca niște amfore, o altă dorință ce voiam să mi-o îndeplinesc de ceva timp. Zis și făcut, îl las pe Ștefan gaj, ca să mă aștepte autocarul în caz că întârzii și o iau la picior. Într-adevăr, cele mai mari ghivece erau… foarte mari, eu nici n-aș fi putut să le ridic singură și erau exact două, câte mă gândisem eu că mi-ar trebui. Mai rămânea să negociez prețul, am reușit să obțin doar 10 euro reducere, așa că am stabilit că mi le dă pe cele două cele mai mari cu 110 euro. Nu e scump, în România am găsit într-un loc, dar era unul singur la acest preț. Acum, mai rămânea să negociez cu ghidul nostru care era și patronul firmei de turism, ca să oprim și să le luăm la întoarcere.

Am ajuns în benzinărie înainte de a se striga adunarea, apoi am început să mă frământ cum să fac. În cele din urmă, după ce am vizitat Pamukkale și am luat masa , mi-am luat inima în dinți și am întrebat dacă am putea să oprim pentru două … oale. Răspunsul a fost afirmativ, acum mai trebuia să vadă și ce oale mi-am luat. Oricum, când am ajuns la locul cu pricina, ghidul a anunțat că doamna Băcăoanu vrea să-și cumpere oale de sarmale și…așa a rămas. Când erau printre celelalte nu păreau atât de mari, dar când au ajuns în burta autocarului… Abia doi bărbați le-au putut duce. Nu spun cum am tremurat până am ajuns la hotel, m-am gândit că nefiind bagaje, oalele mele vor juca prin portbagaj și se vor sparge. Doar când am văzut că nici nu se clintiseră mi-a mai venit inima la loc.

Cum de atunci m-am mai întâlnit de câteva ori cu persoane care au fost în acea excursie și m-au întrebat ce-am făcut cu ”oalele”, iar acum s-ar putea să-i întâlnesc din nou fiindcă plecăm în Grecia, m-am gândit să pun poze cu ele, pentru ca oamenii să fie liniștiți, au ajuns cu bine la destinație și au deja un an vechime. Sunt într-o companie selectă, păcat că vine frigul și strică toată atmosfera asta tihnită.

Și da, înflorește magnolia, cred că a cincea oară anul acesta. E o magnolie foarte harnică.

Am bagaje de făcut, așa că vă las să faceți ce aveți chef în această molcomă seară de început de toamnă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ziua inginerului?

Lasă un răspuns

Unii zic că azi, 14 septembrie, este ziua inginerului. Alții spun că e ziua îmbrățișării câinelui. Eu zic că dacă n-ai un câine, îmbrățișează un inginer, că oricum bancul zice că amândoi au privirea inteligentă. Îmi permit să spun asta deoarece și eu sunt inginer. Dacă n-ai nici câine nici inginer, atunci imbrățișează un copac. Face bine la sănătate. Să aveți o seară plină de îmbrățișări! Manuela Sanda Bacaoanu

El Bățo – ultimul episod

Lasă un răspuns

Oare unde rămăsesem? A, da, acolo unde ne-am întors de la Cabo de Faro împreună cu El Bățo, fiindcă n-am avut inimă să-l las acolo. Ce-i drept, îmi trecea prin minte că aș putea să-l iau cu mine acasă, că doar aveam bagaj de cală. După ce am povestit acea întâmplare ( Ultimul drum) aveam chiar impresia că unii vor crede că am dezvoltat un fel de obsesie pentru bietul băț, care m-a însoțit sute de kilometri și mi-a fost confident, sprijin la greu și armă în lupta cu eventualii câini ce mi-ar fi dat târcoale. Vorbind cu o prietenă care se întorsese exact de pe Camino Primitivo cu doar câteva zile înainte ca eu să plec, ea mi-a spus că mă înțelege perfect, nu s-a putut despărți nici ea de bățul ei, așa că l-a dus până la A Coruna, unde l-a lăsat în camera de hotel.

Am stat 5 zile la Finisterre, de-ajuns ca din pelerini să redevenim turiști, să ne odihnim și să ne bucurăm din plini de minunate momente de relaxare. Am pus mai sus niște poze, nu știu dacă sunt în ordine cronologică, pentru cei care n-au răbdare sau timp ca să citească și se rezumă la a privi diverse imagini. Eu sunt genul care citește, chiar dacă nu se uită la poze. Am avut vreme de toate felurile, de la pelerină la costum de baie, am trecut prin toate soiurile de îmbrăcăminte.

Mai aveam o zi până să plecăm, iar eu încă nu știam în ce loc în care să fie fericit să-l las pe El Bățo. Îi mulțumeam lui Ștefan în gând că nu mă întreabă, când, în sfârșit, am avut revelația: trebuie să-l las pe El Bățo într-un loc în care să nu fie singur, să nu bată la ochi și să se simtă bine. Enumerând aceste cerințe în minte, m-am luminat dintr-o dată. La vreo 100 de metri de pensiunea unde locuiam, era un mic părculeț cu flori și tufișuri, numai bun să-l ascund pe vajnicul Domn El Bățo. Dau o raită pe acolo, așa, de control, găsesc tufișul cel mai stufos, apoi mă liniștesc instantaneu, gata, El Bățo are casă de-acum.

În ultima zi, când trebuia să luăm autobuzul până la Santiago de Compostela, iar de acolo trenul la Madrid, după ce am luat ultimul mic dejun la un bistro, Ștefan a plecat să mai cumpere câte ceva de drum, iar eu m-am dus să-l ”plantez” pe El Bățo în tufiș. După o scurtă plimbare de rămas bun prin micul orășel, cu soarele zâmbind cu gura până la urechi, i-am mai făcut o vizită, așa, de rămas bun, apoi am plecat cu sufletul împăcat în lungul drum care ne-a adus acasă.

Așa-i că nu se vede?

Va sta acolo, ascultând țipetele pescărușilor și gândindu-se la mine. Și eu mă gândesc la el. Dacă voi mai trece prin Finisterre, cu siguranță-l caut.

Manuela Sanda Băcăoanu

TERAPIA BOWEN ȘI BEBELUȘII

Lasă un răspuns

În 9 și 10 septembrie am participat la unul dintre cele mai interesante, antrenante și de folos cursuri din viața mea, un curs de Bowen pentru bebeluși.

Sunt plină de încântare fiindcă am învățat o mulțime de lucruri noi, am recapitulat unele informații aflate de-a lungul anilor dar care cumva se estompaseră și nu în ultimul rând am petrecut două zile alături de oameni faini, cu sufletul deschis, dornici de a-i ajuta pe cei care au nevoie. De fapt, am fost numai femei, pentru prima dată în viață când am participat la un curs exclusiv feminin.

Atmosfera a fost foarte deschisă și relaxată, iar asta i se datorează în primul rând Marcelei Câmpian, cea care a fost lectorul (am zis la masculin, că la feminin sună ciudat) acestui curs. Orele au trecut în zbor alături de ea, ne-a învățat multe lucruri practice, a răspuns la întrebări și, cu modestie și umor ne-a ajutat pe fiecare să ne ”împrietenim” cu ”bebelușii” pe care-i adusesem de acasă.

Sunt foarte mulțumită că am prins și eu un loc, m-am înscris cam târziu, am văzut emailul când eram în Spania, pe Camino Primitivo, iar la început am fost pe o listă de așteptare. Norocul meu că cineva s-a retras și am ajuns și eu ”deasupra liniei”. Știți că acela e cel mai fericit student.

Îi mulțumesc persoanei care s-a retras, dar o sfătuiesc să participe la acest curs când va mai avea loc, fiindcă e mult mai complex decât spune titlul: se ocupă de infertilitate, gravide, naștere, bebeluși și copii, trecând prin toată gama de informații necesare pentru a-i ajuta pe cei aflați într-una din aceste categorii.

Cu riscul de a mă repeta, mă felicit că am participat la acest curs, dar în primul rând o felicit pe Marcela Câmpian pentru modul magnific în care l-a prezentat. (Iar eu nu folosesc cuvinte mari de dragul de a le auzi cum sună).

În concluzie, viitoare mame, mămici, bebeluși și copii, păzea! Suntem doldora de carte și vrem musai să vă ajutăm! Dacă apelați la serviciile noastre, bineînțeles.

Gata pentru azi, dar… e și mâine o zi.

Manuela Sanda Băcăoanu