Nu-mi vine să cred că acum vreo 10 zile mă plimbam prin Olanda, iar acum am o durere de spate care mă ține în pat. Dar dacă tot stau, m-am gândit să vă arăt câteva imagini din excursia noastră, fiindcă tare a fost frumos!
Nu departe de Amsterdam este un sat tradițional olandez, care a fost amenajat exclusiv pentru turiști. Și are turiști cu grămada, zeci de autocare umpleau parcarea când am sosit noi. Am înțeles că cineva cu bani (nu spui cine, persoană importantă, dar de fapt nu știu și nici nu are importanță) a adus aici mori de vânt care urmau a fi demolate de prin toată țara, salvându-le de la distrugere și totodată reușind să arate lumii cum arăta un sat olandez acum 100 de ani. S-au adus sau construit și case, care adăpostesc diverse magazine, o fabrică de brânzeturi, și cine mai știe ce.
Vremea era molcomă, lucru neobișnuit pentru Olanda în aprilie, lumea se plimba fără griji de colo-colo, prețurile erau pe măsură, dar soarele zâmbea de sus cu îngăduință pentru noi toți, întreprinzători și turiști, în egală măsură.
Olanda e o țară foarte diferită de România, dar probabil tocmai în aceasta constă farmecul ei. A fost o experiență unică, de care merită să ai parte măcar o dată-n viață. Vă las să vă întoarceți la poze.
Am pus întâi pozele, fiindcă sunt oameni cărora nu le mai place să citească, doar se uită la poze, unii n-au ochelarii la ei, alții se grăbesc, iar alții nu pricep ce citesc.
De vreo doi ani am aflat de Râpa Roșie și mi-am dorit s-o vizitez. Azi dimineață m-am trezit cu sentimentul că trebuie să fac ceva important, așa că i-am propus lui Ștefan să facem o excursie, iar destinația era, bineînțeles, cea despre care vă vorbeam mai sus. Vremea a fost minunată. soare, niciun pic de vânt și 16 grade la soare. Numai bună de hălăduit pe munte.
Nu știam exact pe unde trebuie s-o luăm, pe hartă apărea undeva pe lângă Lancrăm. Așa a și fost, dar dacă nu întrebam un localnic, nu cred că nimeream. A, da, s-a inventat GPS-ul care-ți zice ia-o la stânga, ba la dreapta, ba întoarce-te înapoi… iar tu ești atent să nu ratezi ieșirea de pe autostradă, ieșirea din sensul giratoriu sau mai știu eu ce altă ieșire, nu-ți mai pui mintea la contribuție, drept pentru care circumvoluțiunile încep să se netezească și cu timpul constați că ai nevoie de GPS ca să mergi până la alimentara din colț.
Bun, după această divagație de la care nu m-am putut abține, pot să vă spun că spre Râpa Roșie ajungi după sensul giratoriu de la ieșirea din Lancrăm spre Sebeș, unde imediat la stânga se face un drum de țară, pe lângă podul peste care trece autostrada. Mergi cam 3-4 km, timp în care vezi pe partea stângă un deal nu prea spectaculos de la distanță, de culoare roșcată. Ei, dar cu cât te apropii, peisajul devine tot mai interesant și pot spune cu mâna pe inimă că m-am simți de parcă am fi traversat Grand Canion. Nu, acolo n-am fost (încă), dar dacă am văzut Râpa Roșie, mi-am făcut măcar o idee. E un loc care merită vizitat, e mult mai spectaculos decât apare în fotografii, parcă mai mulți uriași și-ar fi clădit castelele acolo, fiecare furând din arhitectura vecinului.
O turistă amabilă ne-a arătat pe unde putem urca, prin partea dreaptă, am fost până în vârf și am coborât prin stânga, apoi am urcat din nou, până la poalele ”castelelor”. Vreau să spun că nu este absolut niciun indicator care să te îndrume cât de cât, parcă ai fi la casă pustie. Ce-i tot dăm cu turismul care ne va face să trăim bine, când avem asemenea minunății, dar nu le știm nici promova, nici prezenta. Turiștii se informau unii de la alții pe unde ar trebui să meargă. Traseul n-a fost ușor deloc, m-am simți ca anul trecut pe Camino Primitivo, noroc că acum aveam un rucsac ușor. Când ne-am întors, deja se adunaseră mai multe mașini, unii se pregăteau să ia masa, mă așteptam să aud și ceva manele, dar m-am gândit că totuși maneliștii sunt oameni de club, nu de munte.
Niște gunoaie părăsite de turiștii zilelor trecute mi-au lăsat un gust amar (nu că le-aș fi gustat). De ce oare trebuie să lăsăm în urmă amprenta necivilizației noastre?
Dacă ați ajuns cu cititul până aici vă felicit, vă puteți întoarce din nou la poze.
Parcul Keukenhof din Olanda este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut în viața mea. E atâta frumusețe, gingășie și organizare ireproșabilă, încât chiar nu ai ce să-i bagi de vină. În momentele în care se potolea și vântul, totul era perfect. Cred că zeci de mii de oameni vin zilnic pentru a admira frumusețea efemera a florilor, în principal lalele, a căror perioadă scurtă de înflorire face ca și perioada în care parcul este deschis spre vizitare să fie foarte redusă. Întrarea costă 20 de euro, dar îi merită cu prisosință. Fotografiile nu pot surprinde nici pe departe toată minunăția acestui parc, dar sper ca totuși să vă puteți face o idee. Anul acesta se împlinesc 75 de ani de când această grădină a fost dată spre vizitare publicului larg.
Azi am fost la cimitir, așa ca toți cei care-și mai aduc aminte de înaintași și vor să-i onoreze, plantându-le o floare pe mormânt. Până aici, nimic neobișnuit. Dar ajungând acolo, am fost șocată de maldărul de gunoaie ce se lăfăie lângă mormintele părinților și bunicilor mei, mi se părea o adevărată ofensă adusă celor înmormântați acolo și celor care mai vin să-i viziteze, cu o floare, o lacrimă sau o rugăciune.
Nu numai rudele mele sunt înmormântate în acea zonă a cimitirului, nu vorbesc doar în numele meu, mă gândesc doar cu tristețe cât de puțin civilizată este această comunitate și nu știu cum ar putea fi obligată să se civilizeze, fiindcă nu cred că acest lucru poate fi făcut cu vorba bună.
Îmi amintesc că astă toamnă, când am rugat-o pe o ”doamnă” să nu mai arunce acolo resturile de candele și alte plastice, aproape că m-a luat la bătaie. Acum, pe lângă candele, iarbă uscată, jardiniere, ghivece și alte alea, mai este și ditamai copacul, care aproape se sprijină pe crucea părinților mei.
Când le spuneam oamenilor să nu mai arunce gunoaie în Arieș, îmi replicau că vin din aval, nu lupșenii sunt de vină. Ei, acum mă întreb cine o fi aruncat gunoaiele în cimitir? Sunt sigură că bistrenii, nu?
Eu întotdeauna merg acolo cu un sac de gunoi și iau resturile cu mine, în afară de cele vegetale, dar cred că nimeni nu mai face așa. Poate un container pentru deșeuri din plastic ar fi soluția, să plătim fiecare 1 leu în plus la taxa de gunoi și s-ar rezolva problema. Dar ar trebui să fie un container care se ridică periodic, nu care dă pe dinafară. Oare e greu?
Poate pentru Lupșa da, oricum, n-am mai văzut nicăieri un cimitir atât de murdar. Și nici maluri ale unui râu atât de infestate de materiale plastice ce le vor supraviețui și nepoților noștri. Sunt curioasă, cât ne mai rabdă Pământul?
N-am cuvinte! Noroc că n-am scris chiar când m-am întors de la cimitir, că ar fi fost mult mai acid.
manuelasandablog 