Prima întâlnire cu Oceanul a fost spectaculoasă. Eram la San Sebastian, după o noapte în care venisem pe jos, prin ploaie, de la Irun. Se întâmpla acum 9 ani. Cum eram nedormită, dimineața era cețoasă iar eu pășeam în dodii, numai ce apare: imens, verde, dar cumva prietenos printre clădirile frumoase ale orașului. În prima […]
Crezi că Oceanul ți se cuvine?
Ieri a fost o zi magnifică. Înainte de masă m-am dus într-o plimbare până la far, aveam o dispoziție foarte potrivită cu tot ceea ce mă înconjura, adică o inimă plină de recunoștință și voie bună. Asta, până când m-am așezat pe una dintre miile de pietre, una mai specială decât cealaltă de pe țărmul Atlanticului, pietre care de când le-am văzut pentru prima dată mi s-au părut a fi animale antediluviene incremenite brusc de un cataclism despre care omenirea încă n-a aflat. Sunt aici de dinaintea dinozaurilor, hrănindu-se cu spuma valurilor și cu energiile ființelor din adâncuri.
Priveam valurile, evenimente irepetabile care își dădeau duhul unul după celălalt fără a se putea opune, iar după o vreme, aproape hipnotizatată de mișcarea lor fără de sfârșit, brusc mi-am amintit de Simona. Mi se părea că soarta ei se aseamănă aceleia a unui val, care nu are încotro și trebuie să se spargă de stânci. Totuși, valurile sunt copiii oceanului, mor și renasc la infinit, dar pentru Simona drumul a fost într-un singur sens.
Eram prietene de aproape 10 ani, la început eram terapeutul ei Bowen, apoi ne-am apropiat foarte mult. Nici acum nu-mi vine să cred că Simona nu mai este, că o ființă atât de bună, de sensibilă, de generoasă a putut să plece într-un timp atât de scurt. În timpul pandemiei, când toate cabinetele s-au închis, parcă o aud și acum pe Simona zicând :”Sanda, eu n-o să te părăsesc niciodată!” Nu ne trecea niciunea prin cap atunci că acel NICIODATĂ va fi atât de scurt.
Am continuat să-i fac Bowen mergând la ea acasă, iar familia ei a devenit un fel de familie a mea, unde mă simțeam ca între rude, ca între prieteni.
Singurul lucru cu care nu mă puteam obișnui la Simona era faptul că fuma „ca un turc „, după cum singură recunoștea.
În luna mai Simona a început să tușească, o tuse tot mai urâtă, cum n-am mai auzit la nimeni. Analize, teste, nimeni nu se pronunță, nimeni nu-și asumă un diagnostic. Să fie medicii actuali atât de dependenți de aparate, încât să nu poată pune altfel un diagnostic? . Radiografii pulmonare, tot fără un diagnostic precis. Se recomandă RMN, dar programarea ar fi prin august. Merge la RMN cu plată, iar rezultatul este dezastruos. În acel moment, am știut că nu se mai poate face nimic.
Uneori rostim niște cuvinte în glumă sau în doi peri, iar apoi ne mirăm cât de mult adevăr era în ele. Ultima dată când am fost la Simona acasă, m-a petrecut la ușă zâmbindu-mi amar: „Poate ne mai vedem!” Dar ne-am mai văzut numai de două ori la spital, apoi a venit telefonul de care mă temeam de la soțul ei și… GATA! Nu e drept, nu așa trebuie să se sfârșească o viață de om! De om bun! De om în floarea vârstei!
Simona era omul care nu știa să spună ” nu”, muncea până la epuizare pentru un job și niște colegi care n-o meritau. Viața ei s-a sfârșit brusc, dar eu n-o voi uita niciodată, încă mai citesc ultimele mesaje pe care mi le-a trimis pe telefon. Drum bun în Lumină, prietena mea dragă!
Manuela Sanda Băcăoanu
Sunt infinit recunoscătoare pentru această experiență. E incredibil cum astrele s-au aliniat în așa fel încât să fiu pe Camino dar să nu car zilnic rucsacul în spate, să fiu hospitalera dar să n-am aproape nimic de făcut, să întâlnesc oameni frumoși, să găsesc o plită în bucătărie cu toate că mi se spusese că este doar un cuptor cu microunde. Mă simt binecuvântată și norocoasă. Am găsit ieri o amintire de anul trecut din Peru, iar întâmplarea face ca și anul acesta, în aceeași zi, să fiu îmbrăcată asemănător. Acest lucru doar femeile îl pot observa și înțelege. Cred că energia fiecărei zile e unică, dar ea se repetă oarecum an de an, altfel ce m-ar fi făcut anul acesta să mă îmbrac la fel cu anul trecut exact în aceeași zi? Dar să lăsăm asta la o parte. Ieri am băut o „caffe con leche” ca la mama ei, apoi, deoarece se făcuse cald de-a binelea, am plecat să explorez locuri nevizitate încă.
Am găsit un marcaj de Camino și m-am gândit să-l urmez, sigură fiind ca merg spre Finisterre. Peisajul era magnific, soarele strălucea, iar eu mă plimbam pe Camino. Ce-mi puteam dori mai mult? Poate doar să aflu că acesta nu era Camino de Finisterre, ci Camino de la Santiago. M-am dumirit când două cupluri de pelerini mi-au spus că vin de la Santiago, nu de la Finisterre. Dar asta nici măcar nu era important. După masă am găsit și Camino de Finisterre, într-o direcție cu totul opusă. M-am gândit să iau autobuzul într-una din zilele viitoare și să mă întorc pe jos. Măcar atâta drum să fac și eu, ca un pelerin adevărat. Să respiri aerul în pădurea de eucalipt sau să lași oceanul să te învăluie cu stropii lui sarati și reci poate fi una dintre cele mai mari simple bucurii pe care le poți avea în această trecere care se cheamă VIAȚĂ. Chiar dacă nu mi-am rupt picioarele pe drum, mă bucur și eu de spiritul Camino, de bucuria și mândria celor ajunși la capăt de drum. Sunt și eu bucuroasa și mândră alături de ei, iar asta nu-i puțin lucru.
Buen Camino, a todos!
Ayana pur și simplu m-a așteptat la Muxia. Eram amândouă într-un moment în care mai aveam nevoie de cineva pentru a ne simți complete. Și ne-am găsit. Nu ca plus cu minus sau Yn cu Yang, ci ca două pene de pescăruș ce pluteau ușor pe deasupra golfului liniștit și care o vreme aveau nevoie să zboare împreună. Și-am zburat. Am petrecut prima zi pe țărmul oceanului, gata-gata să fim inhatate de flux și nevoite să ocolim pentru a ajunge din nou în zona „uscată”. Era așa o comuniune între sufletele noastre! Tot vorbind, am aflat că ne plac și nu ne plac aceleași lucruri. E incredibil ce bucurie-ți dă faptul că mai întâlnești pe cineva ca tine, că nu te mai simți diferită de restul lumii, că mai sunt oameni care-ți împărtășesc crezurile și dorințele.
Partea mai puțin frumoasă a fost că ea avea o rană urâtă pe picior de pe Camino, dar ghici ce, am venit și eu cu degetul mic de la piciorul stâng lovit , doar că am reușit să fac asta acasă, din repezeală și neatenție. Până și aici eram asemănătoare. Seara i-am oferit o ședință de Bowen, care s-a dovedit a fi incredibil de eficientă.
A doua zi, surpriză : ne-am rătăcit. Până ne-am dat seama că Muxia e o peninsula, nu înțelegeam de ce ni se spune s-o luăm la stânga, când noi eram convinse că trebuie s-o luam la dreapta. Ne-am distrat bine după ce ne-am dumirit!
O cafea pe o terasă ne-a dat aripi, așa că ne-am îndreptat spre Sanctuar și partea cea mai misterioasă a Muxiei. Am petrecut multă vreme la soare, în partea cea mai înaltă a peninsulei, apoi a trebuit să ne întoarcem. Eu la job, iar ea pentru a se pregăti de plecare. Deseară va lua avionul de la Madrid la Cluj și va intra în „mahmureala de după Camino”, cum zice ea. E starea aceea de după beție, dar după Camino ține mai mult, fiindcă nu-ți vine să crezi că ai fost catapultat din nou în așa -zisa lume reală Ayana m-a așteptat la autobuz, iar eu am condus-o când a plecat. Am fost amândouă de acord că am fost surori în altă viață și poate un pic și vrăjitoare. Mai știi? Când ești fetiță, te visezi prințesă. Când mai treci prin viață, te mulțumești să fii și vrăjitoare.
Drum bun AYANA, eu mai stau un pic pe aici, mai am ceva treabă!
Manuela Sanda Băcăoanu
Tot n-am vrut să spun unde merg, dar acum v-ați dat seama. Am făcut un tur de forță: Cluj-Bucuresti-Bergamo-Porto-Santiago de Compostela-Muxia. Uf, e greu și să le enumăr, d-apoi să fii peste tot! Și-am fost. Și sunt. Incredibil de fericită, mi-am luat cu mine ochii rotunzi și mari de copil care se miră de toate și inima de copil în care încape oricâtă bucurie și tot mai rămâne un pic de loc.
Am ajuns la Muxia cu autobuzul de la Santiago, iar întreaga călătorie a fost o încântare, la fel ca de la Porto la Santiago, am străbătut dealuri acoperite cu păduri de eucalipt, cu terenuri deja pregătite pentru culturile de toamnă, cu localități incredibil de frumoase, parcă așezate acolo doar pentru plăcerea privitorilor spre orizonturi luminate de un soare tomnatic, dar vesel și călduț.
Și totuși, de ce am venit eu aici în plină toamnă românească, lăsând în urmă ploi, ceață și frig? Poate chiar de asta, ca să mă mai bucur un pic de privilegiile acestui loc binecuvântat, de care toamna cea imbufnata se tine deocamdată departe. E pentru prima dată când am ajuns pe aceste meleaguri într-un mod turistic și total „neperegrinistic”, dacă pot să mă exprim așa, uneori mi se pare că a inventa cuvinte nu este un păcat atât de mare. Totuși sunt datoare cu o explicație, iar aceasta este…
Da, sunt „hospitalera voluntaria ” . Voi sta aici timp de două săptămâni și îmi voi îndeplini un vis care durează de câțiva ani. Voi primi pelerinii și le voi afla povestea, cred că va fi extrem de interesant, sufletul meu se bucură de pe acum. Azi e prima zi, abia am făcut cunoștință cu locul și oamenii, dar de mâine îmi intru în rol. Culmea e că în cartea mea „Love story pe Camino de Santiago” era un capitol în care eram hospitalera. Să nu mai ziceți că nu suntem propriii creatori ai destinului nostru.
Urati – mi succes, voi avea nevoie! Manuela Sanda Băcăoanu
Am plecat azi dimineață la 5,45 din București, iar după o escală la Bergamo, am ajuns la Porto. Dacă în urmă cu niste ani cineva mi-ar fi spus că va veni o vreme când vom putea merge oriunde avem chef, fără restricții și foarte ușor, cu siguranță nu mi-ar fi venit să cred. Experimentam acest lucru de o vreme, totuși mai sunt cartitori care plâng după vremurile „bune”, vremuri care sper să nu mai vină niciodată. Uite acum stau pe o margine de bordură în fața aeroportului din Porto și aștept autobuzul spre Santiago de Compostela. Spaniola mea e din ce în ce mai bună, mă pot face înțeleasă iar eu înțeleg ce mi se spune. Da, știu, aici e Portugalia, dar portughezii vorbesc spaniola. E minunat, aici e încă vară, vreo 26 de grade. Ce-ți poți dori mai mult decât să te simți „acasă”, oriunde pe acest Pământ? Ținem legătura! Zile bune vă doresc. Manuela Sanda Băcăoanu
Anii tac și trec, se perindă pe cerul vieții uneori precum norii albi și pufoși pe un cer senin de vară, iar alteori ne arată fața lor furtunoasă, cu tunete și fulgere, cu vijelii nemaivăzute, aducându-ne teama în suflete. Am trăit cam de toate în acești 13 ani .
De ce 13? Foarte simplu, pentru că, în 23 iulie 2012 porneam pentru prima dată în ceea ce consideram că va fi aventura vieții mele, plecam pe Camino de Santiago. Am vorbit despre această primă călătorie a mea de nenumărate ori, am scris și o carte care s-ar părea că încă mai are căutare. Tocmai azi, o prieternă bună ajunge la Santiago de Compostela, făcând un traseu pe care eu încă nu l-am parcurs și care mă tentează teribil, cine stie, poate anul viitor îi va veni rândul. Simt că am un mesager care mă duce din nou acolo, în locurile pe care dacă le-ai străbătut măcar o dată cu piciorul, nu le mai uiți nicicând, ba te cheamă mereu înapoi, pe alte și alte trasee, cu alte și alte peripeții și povești de istorisit în serile de iarnă, când soarele arzător al Spaniei ne mai încălzește doar sufletele și amintirile.
De atunci am trăit multe , am aflat cum e să rămân fără părinții care mă sunau în fiecare zi și trăiau fiecare pas alături de mine, cum e să simt neîncetat golul lăsat de plecarea lor din viața mea, cum e să nu-i pot suna ca să le aud glasul și ca să le dau vreo veste neînsemnată, dar pentru noi plină de sens.
Au trecut ani de când s-au dus, dar viața n-a mai fost la fel după aceea și probabil nu va mai fi niciodată la fel. Ia uite, voiam să mă laud că din 2012 și până în prezent am mai fost de 5 ori pe diverse trasee de pe camino, iar eu plâng ca proasta. Numai cine nu mai are părinți mă poate înțelege, iar ceilalți n-au nici cea mai mică idee cât de fericiți sunt.
S-ar părea că într-adevăr prima mea călătorie pe jos spre Santiago de Compostela a fost ”schimbătoare de destin”, deoarece de atunci am privit viața și tot ceea ce se întâmplă în jurul meu cu alți ochi, am reușit să-i ascult și să-i ajut mai mult pe cei din jurul meu, am devenit prietenă cu o mulțime de oameni care au venit spre mine cu gânduri bune, dar am și renunțat la relații toxice, care-mi secau energia.
Una peste alta, trebuie să dăm uneori cu capul în pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos, iar asta mie mi se întâmplă foarte des la propriu, atunci când intru în solar. Dacă luăm viața ca pe o curgere care nu ”ni se întâmplă” ci la care suntem în cea mai mare parte autori, dacă nu dăm tot timpul vina pe alții pentru evenimentele negative (era să zic nașpa) din viețile noastre, s-ar putea să avem surpriza ca multe să se schimbe, să nu mai avem nevoie de niște lecții, dacă tot le-am învățat. Din nefericire, acest lucru este la îndemâna unei mici părți dintre oameni, e mai ușor să învinuiești pe oricine altcineva decât propria persoană pentru ceea ce nu-ți place.
N-am mai scris tare demult, asta a fost de antrenament. Vă rog să fiți indulgenți!
Manuela Sanda Băcăoanu
Întotdeauna am considerat Dubaiul o destinație de neatins, drept pentru care nici nu-mi doream să ajung aici. Însă viața ne oferă uneori surprize plăcute, cum a fost și faptul că am primit bilete de avion până la Abu Dhabi. Pe urmă, totul a mers șnur. Fără să mă mai pierd în amănunte, azi dimineață la 5,30 eram deja la Hotel Atana, în Dubai, iar după o oră și jumătate primisem și cameră. Bucurie mare, cum noaptea fusese nedormita, am reușit să ne odihnim, iar la ora la care în mod normal trebuia să ne cazam, porneam spre primul obiectiv, Insula Palmier. Este incredibil cum a fost construită în mai puțin de 6 ani, între 2001 și 2006. Totul aici este grandios, făcut să-ți ia ochii și să-ți ofere o vacanță de vis. Serviciile sunt impecabile, iar peste tot m-am simțit mai în siguranță decât în Europa. Am urcat în Palm Tower, până la etajul 51, de unde am putut admira întreaga insulă (de fapt peninsula, legată de Dubai prin două autostrăzi cu câte 4 benzi pe sens.) Când te uiți la poze, totul pare ca un lego al unui uriaș cu pretenții, dar când ești aici, realitatea (nu jegul din România) ți se înfățișează în toată splendoarea. Ne-am întors pe jos, am cules și scoici de pe plajă, iar cina a fost excelenta. Deocamdată, nu mă pot plânge de nimic. Manuela Sanda Băcăoanu. PS Tastez pe telefon, iar unele „ă” – uri nu vrea să le pună.
Într-o lume care se poate concentra din ce în ce mai puțin pe finalizarea unui proiect, o lume în care sunt persoane care nu-și pot păstra atenția trează mai mult de 30 de secunde (cam cât durează un filmuleț pe TIK TOC) mi se pare tot mai greu să pun gânduri pe ”hârtie”. Acum, la mare modă este să vorbești, fiindcă la fel ca ceasurile mecanice, în curând nici scrierea nu va mai fi înțeleasă de către rasa umană ”evoluată”.
Mai scriu doar în speranța că mai sunt oameni (cu siguranță mai sunt deocamdată) care mai știu citi și mai și înțeleg cele citite.
Spun acest lucru fiindcă printre prietenii de pe rețelele sociale sunt unii chiar deștepți, care postează lucruri interesante, dar comentariile care apar sunt în general ”Bună dimineața”, „Bună seara” sau acum, ”La mulți ani”. Ca persoană care-și așterne gândurile în fața unor oameni de la care aștepți un dialog, cum te simți când reacțiile sunt toate (sau aproape toate) la fel? Vorbesc acum și în numele meu, bineînțeles.
Dacă tratezi o temă, te-ai aștepta să primești reacții pe acea temă, să ai dovada că cei care au citit au și priceput ce-ai vrut să zici…
Nu generalizez acum, am văzut și dezbateri aprinse, până la ură și violență pe unele subiecte pe care nu le mai menționez acum, că le știe toată lumea.
Cu toate că rețelele sociale au apărut pentru a facilita dialogurile între oameni (asta fiind beneficiul nostru, al lor vânzarea de diverse produse), asist mai mult la monologuri, e ca un fel de Turn al Babilonului, în care fiecare vorbește, dar nimeni nu înțelege și nici măcar nu ascultă ce are de zis celălalt.
În încheiere vreau să vă salut pe voi, cei care aveți câte ceva de zis despre ceea ce scriu, chiar dacă negativ.
Manuela Sanda Băcăoanu
Aseară vorbeam cu o prietenă, iar la un moment dat ea mi-a zis că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă. În acea clipă mi-am amintit de o întâmplare cu biciclete, cred că ultima dată când am urcat în șaua uneia. Să tot fie vreo 18 ani de-atunci, nu-mi amintesc exact, știu doar că eram cu Ștefan la rudele din Moldova și era toamnă, tocmai la culesul porumbului.
Fiind noi oameni de treabă, am zis să o ajutăm pe una dintre surorile soțului meu la culesul porumbului. Asta era în seara sosirii noastre. A doua zi dimineața urma să mergem pe la ei și să plecăm împreună pe câmp. Mare mi-a fost mirarea, dar și groaza, când am văzut înșirate pe lângă gard vreo 5-6 biciclete. Dacă vă povestesc despre vasta mea experiență în ale mersului cu bicicleta, veți înțelege de ce.
Am început, ca toată lumea, cu tricicleta. Aveam cam 5-6 ani și o primisem de la verișoara mea, pentru care devenise prea mică. Eu eram foarte mândră cu ea, avea șaua din lemn și era verde. Orice venea de la verișoara mea era foarte bine primit. Chiar și rochițele pe care le purtase și ea mi se păreau mult mai frumoase decât rarele rochițe noi pe care mi le cumpărau părinții. Partea cea mai grozavă era când mergeam cu tricicleta pe șoseaua aflată în proces de asfaltare, iar vecina mea, cu o tricicletă albastră, nouă și mult mai fițoasă decât a mea, alerga după mine cu vehiculul în brațe, că altfel nu mă putea prinde.
Ei, asta a fost perioada mea de glorie. Când am trecut la biciclete, ea a primit un Pegas, iar eu, doar împrumut, bicicleta mamei mele, cu care făcea naveta la școala aflată la 2 km. Pot spune că niciodată n-am stăpânit ca lumea o bicicletă, nici prea des n-am avut ocazia să merg cu una.
De aceea, când am văzut bicicletele rezemate de gard, mi s-a făcut pielea de găină. Cum eram la începutul mariajului nu puteam să mă fac de rușine, așa că, vrând-nevrând, am urcat pe bicicleta care mi s-a oferit. Să nu credeți că erau cine știe ce biciclete, erau niște vechituri, bune doar de mers la câmp. Ei, mersul spre tarlaua de porumb s-a desfășurat în condiții cât de cât bune, am avut noroc că a început un urcuș, așa că de acolo am mers pe jos.
Distracția însă a avut loc la întoarcere. Când am terminat munca, Ștefan și toți ceilalți au urcat pe biciclete și…duși au fost. Parcă mă văd și acum, pe vârful dealului, singură printre păpușoi. Am zis, fie ce-o fi și am ”săltat” și eu în șa. Și zvrrr, pe deal în jos, pe o cărare de 30 de cm, apoi pe malul unui pârâu, cu inima cât un purice, făcând tot felul de acrobații ca să mă mențin în șa și pe cărare, prin pietricelele care făceau bicicleta să se zdruncine, a fost , cred, una dintre cele mai mari încercări din viața mea. Oricum, nu de multe ori mi-a mai fost atât de frică. Când am ajuns în sat, nu-mi venea să cred că am reușit să nu cad.
Bineînțeles că am ajuns ultima, dar nimeni nu-și făcuse vreo problemă, habar n-aveau prin ce trecusem eu. Cu fundul bătucit, m-am așezat și eu la masă, împreună cu ceilalți.
Oricum, la cină i-am spus lui Ștefan că mâine eu voi merge pe jos, cu toate că era pe alt deal, la altă soră, în cu totul altă direcție. Spre surprinderea mea, toată lumea a mers pe jos a doua zi. Le sunt și acum recunoscătoare.
Cam asta ar fi , deci pușchea pe limbă cui mai spune că pentru mine scrisul e ca mersul pe bicicletă, fiindcă asta ar fi grav.
Să aveți o seară faină!
Manuela Sanda Băcăoanu
manuelasandablog 