Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.
Numai când pronunți această denumire ți se ridică părul în cap și te cuprinde un fior de groază. Auschwitz nu este un loc în care să-ți dorești să ajungi a II-a oară, dar măcar o dată în viață ar trebui ca orice om să treacă pe acolo, să se înspăimânte și să nu mai dea voie ca vreodată asemenea atrocități să poată avea loc.
Am fost la Auschwitzîn decembrie, în excursia pe care am făcut-o în Polonia, cu Brian Travel. Ziua aceea m-a marcat foarte tare, din acest motiv mi-au trebuit aproape două luni ca să pot scrie despre ea.
Când am ajuns în parcarea imensă, plină de autocare, vremea era exact ca în sufletele noastre: neagră, gri, viscolindă. Aveam programare la ora 12,30, dar am întârziat, fiindcă avusesem probleme cu autocarul. După ce am fost împărțiți în două grupe, vorbitori și nevorbitori de limba maghiară, fiindcă ghidele vorbeau această limbă, am intrat în interiorul lagărului. Dacă n-aș fi știut ce fusese aici, puteam foarte bine să-mi închipui că e o tabără de vară, conservată în timpul iernii: clădiri cu pereți de cărămidă aliniate perfect, copaci, curățenie…. dar și garduri ghimpate în trei straturi, foișoare de observare și vaiere, parcă-n minte îmi răsunau plânsetele celor care au trecut pe aici,majoritatea pierind și sfârșind în crematorii.
Oare ce pedeapsă ar fi meritat cei ce au trimis la o moarte groaznică un milion o sută de mii pe suflete? Dar moartea era ultima fază, deoarece viața în lagăr era de nedescris, iar acei oameni, încălțați cu saboți cu talpă de lemn și îmbrăcați cu zdrențe, după ce munceau toată ziua pe șantier, dormeau fără nicio încălzire, pe jos, în acele barăci, la -28 de grade.
Nici nu știu dacă nu cumva cei care fuseseră triați în partea dreaptă la coborârea din tren și duși direct la ”dușuri” care de fapt erau camerele de gazare, nu fuseseră mai norocoși, fiindcă aproape toți cei care în acel moment se consideraseră norocoși au avut aceeași soartă, dar după răni, boli și suferințe infinite.
Li se spunea să-și scrie numele pe gențile cu care veniseră, ca să le recupereze după ce ies de la duș. Așa, am putut vedea mii de genți rămase fără stăpân, așteptându-l încă și în ziua de azi.
Zeci de mii de perechi de încălțăminte (multe de copii, ți se rupe sufletul când le privești) au rămas în urma celor omorâți la Auschwitz, la fel cu diferite obiecte personale, de la olițe de noapte, la lighene și căni, ce putuseră lua oamenii cu ei în miez de noapte, când fuseseră ridicați din paturile lor și încărcați în trenuri, mai rău decât vitele.
Zilnic mureau mii de oameni, unii gazați iar alții fiindcă nu mai rezistau, care ajungeau în crematorii, dar nu înainte de a fi tunși și a li se scoate dinții, dacă erau din aur. Am văzut vitrine care conțineau cam două tone de păr uman. Acela probabil rămăsese în lagăr când venise eliberarea, dar miile de tone dinainte se trimiteau spre fabricile de textile. Se țeseau diverse materiale, inclusiv pături din păr uman. Vă puteți închipui cum ar fi să vă înveliți copilul cu o pătură făcută din părul a mii de oameni morți?
Știu că v-am șocat, dar acesta era și scopul. Nu putem trăi cu gândul că aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, poate mai macabru și mai îngrozitor decât cu nu prea mult timp în urmă. Ce sunt 80 de ani în viața Universului? Dar privind în jurul nostru, vedem că războaiele nu s-au terminat, dimpotrivă! Iar doctorul Mengele poate că trăiește printre noi, zâmbind și îmbrățișându-și copiii. Bineînțeles că nu vorbesc despre cel adevărat, dar de unde putem ști că nu are urmași?
Ultimele două fotografii sunt cu camera de gazare și crematoriul. Vă întrebați poate cine făcea toate acele munci de manipulare a cadavrelor? Erau obligați s-o facă oamenii din împrejurimi, dar după 30 de zile deveneau victime la rândul lor.
Supraviețuitorii de la Auschwitz au fost nu numai norocoși, ci oameni deosebit de puternici din punct de vedere psihic. Am citit recent ”Omul în căutarea sensului vieții” scrisă de un psiholog care a supraviețuit, o carte care zugrăvește cu lux de amănunte suferințele îndurate acolo, dar mai ales pune în evidență faptul că în momentul în care un om își pierdea speranța și nu mai lupta, pierdea motivul pentru care-și mai dorea să trăiască, nu dura mai mult de trei zile și murea.
Of, ce poveste tristă! Din păcate nu e o poveste, e un crud adevăr istoric. Să nu-l mai repetăm!
Azi am început, în mod oficial, antrenamentul pentru Camino de Santiago de anul acesta. Încă nu știu exact care traseu îl voi alege, dar dacă mă antrenez, musai să merg undeva.
Iarna aceasta a fost cam ciudată, trecând de mai multe ori prin toamnă-iarnă-primăvară, așa că nici chef de umblat pe jos n-am prea avut. Azi însă, după o noapte rece, (-8 grade), dimineața s-a arătat senină și plină de promisiuni, așa că am purces și eu la drum. Aveam intenția să fac vreo 6 kilometri, în final au fost mai bine de 8, am fost până la Muncel și înapoi.
Peisajul nu e cine știe ce în perioada asta, lipsit de zăpada care să-l înfrumusețeze și să mai astupe gunoaiele propășite pe malul Arieșului, dar dacă te străduiești, poți ghici frumusețea ce va să vină o dată cu renașterea datorată primăverii, când verdele va inunda întreaga fire și vom deveni cu toții zglobii, ca niște iezi abia aduși pe lume. Era să zic miei, dar aceia îmi produc tristețe, viața lor fiind scurtată de ritualuri pe care eu le-aș denumi într-un fel pe care nu vreți să-l știți.
De câte ori ajung, mergând pe jos, pe lângă această tablă, am impresia că urarea îmi este adresată mie, în mod special. N-am mai văzut nicăieri o asemenea urare și-mi este foarte dragă.
Nu pot zice că am avut nu știu ce trăiri, mai ales când mașinile veneau la greu din ambele direcții, pot zice însă că pe primul kilometru degetul mic de la piciorul drept s-a răzvrătit foarte tare, îl simțeam ca prins într-o menghină. Tocmai când era să mă întorc acasă, am băgat de seamă că s-a dat pe brazdă și nu-l mai simt.
La Valea Lupșii am urcat în sfârșit până la crucea pe care o tot vedeam din șosea, dar nu se potrivea niciodată să ajung până lângă ea. M-am sorit pe o bancă, apoi, surpriză, aveam o scurtătură pe care să ”tai” curba aceea nesuferită și mare.
Ei, cam acestea au fost impresiile mele… N-a fost chiar Camino, dar odată început antrenamentul, nimic nu mă mai poate opri.
După cum puteți vedea din poze, în Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos!
În weekend-ul trecut am făcut o excursie foarte faină, despre care am tot vrut să scriu, dar am amânat de la o zi la alta. S-ar părea că acum a venit momentul, așa că… a fost odată ca niciodată…
Era vineri dimineața și era ora 7. În Piața Mihai Viteazul, puhoi de excursioniști cu trolere și voie bună, așteptau autocarul. Apoi, am aflat că de fapt erau autocarele, fiindcă prea eram mulți acolo și prea n-am fi încăput într-un singur autocar. Grupul nostru pleca la Timișoara, iar celălalt am aflat că pleca la Tășnad. Acum, doar să nu greșim autocarul, glumește Ștefan. Bineînțeles că nu-l greșim, doar scrie ”Brian Travel ” pe el, îi răspund eu. Mi se părea imposibil ca cineva să urce în autocarul greșit, dar asta a durat numai câteva minute.
Urcăm în autocar, iar fix lângă noi se desfășura deja un conflict. Doi domni (destul de aroganți după mine), ocupau locurile care le fuseseră repartizate altor persoane și nu voiau să se clintească de acolo. Noi ne cotim și-i șoptesc lui Ștefan că ăștia precis merg la Tășnad, dar el îmi face semn să nu mă bag. Când doamna noastră Viorica solicitată la fața locului a venit să dezamorseze conflictul și i-a întrebat cum îi cheamă, unde merg și ce locuri au, răspunsul unuia dintre ei, după ce și-au declinat numele, a fost ”Dar ce importanță are?” ”Păi are, dragă domnule, că nu sunteți pe lista mea, iar noi mergem la Timișoara. Precis mergeți la Tășnad, nu-i așa? ” ” Dar ce vă interesează?” Noi nu ne mai puteam ține de râs, iar cei doi au coborât într-un final, nedumeriți încă.
Iaca așa, am pornit cu voie bună și elan spre Timișoara, pentru a vizita expoziția lui Brîncuși, unde am făcut multe poze. Nefiind critic de artă n-o să-mi dau cu părerea, las pozele să vorbească.
Pe drum am oprit la castelul de la Săvârșin, dar cum majestățile Lor erau acasă, am putut vedea doar colecția de mașini a Regelui Mihai I. Într-adevăr, cui i-ar conveni ca prin sufrageria sau chiar curtea lui să treacă zeci de turiști, în fiecare zi?
Am plecat din Cluj pe o vreme primăvăratică, dar am ajuns la Timișoara odată cu o câinoasă vreme de iarnă, cu vânt, lapoviță și-un frig subțire. Aveam bilete la expoziție la trei ore diferite, așa că fiecare a luat și porția lui personală de frig. La Timișoara ne-a așteptat ghidușa Roberta, care ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante despre ”orașul de pe malul Begăi, cum zic comentatorii de fotbal.
Pe la ora 18, rebegiți de frig, dar cu sufletele înălțate de cele văzute la muzeu, am pornit spre Gyula, unde ni se promitea o cină copioasă și odihnă pe măsură, după o zi plină. Dar e bine să nu zici HOPA până n-ai sărit gardul! Să nu uitam că Gyula e în Schengen, iar România, nu!
Probabil le-am părut dubioși vameșilor de la Turnu, fiindcă ne-au ținut în vamă o oră. Ba ne adunau cărțile de identitate, ba ni le dădeau înapoi, ba ne ziceau să coborâm, ca să ne verifice la ghișeu, ba că suntem prea mulți, să coboare doar grupuri de câte 5. Oricum, noi nu i-am prea băgat în seamă, muzica bubuia, voia bună era la cote maxime, iar într-un final totuși ne-au coborât pe toți ca să ne verifice. S-au uitat și la bagaje și pe sub autocar, ce mai, eram un grup subversiv de pensionari ce trebuia verificat la sânge! Poate dacă le dădeam de la început ”vama” nu s-ar fi întâmplat toate astea, dar chiar n-aveam niciun motiv. În afară de slipuri și costume de baie, nu aveau ce găsi în bagajele noastre.
Le mulțumim pe această cale vameșilor unguri de la Turnu și le promitem să nu-i mai deranjăm. Niciodată!
Ei, în continuare totul a decurs conform programului, două zile de baie întrerupte de obișnuitul party din seara a doua la care am dansat de ne-au mers fulgii, așa cum ne-a obișnuit domnul Marius Lazăr și căruia îi mulțumesc pe bune, nu ca vameșilor.
Duminică ne-am întors acasă, cu sentimentul că a fost prea puțin, că mai vrem și cu promisiunea că vom mai repeta experiența, în alte locuri și mai spre primăvară…
În ultima vreme, tot mai multă lume îmi cere sfaturi în legătură cu acest drum de pelerinaj care devine din ce în ce mai cunoscut, Camino de Santiago sau Drumul Sfântului Iacob. Pentru a le fi de ajutor, m-am gândit să scriu câteva rânduri pentru pelerinii începători, cei care nu știu la ce să se aștepte sau ce e neapărat necesar să aibă în rucsac.
Pentru început, doresc să vă spun că acest pelerinaj nu este o excursie, o drumeție la sfârșit de săptămână, este o adevărată încercare a puterilor fizice, psihice și spirituale ale celui care pleacă la drum. De multe ori simți că nu mai poți, dar ceva te ține totuși în picioare și poți merge mai departe, chiar dacă acasă nu ai fi în stare de un efort asemănător.
În primul rând, rucsacul și ce punem în el: rucsacul trebuie să fie cât mai ușor, perfect ajustabil pe corpul nostru și neapărat să aibă buzunare exterioare pentru sticlele de apă, dacă nu avem recipient din acela din care se bea din tub și stă în interior. Mie, sincer, mi-e greață să beau apă din tub, de aceea prefer două sticle de 800 ml, plasate lateral. Foarte important, nu uitați sacul de dormit. Nu se poate să plecați fără el.
Încălțămintea este extrem de importantă. Nu plecați la drum cu bocanci nepurtați, veți avea mari probleme. Eu am făcut 4 camino-uri cu sandale walkmaxx, dar astă vară, pe Camino Primitivo, toată lumea m-a sfătuit să-mi iau bocanci. Aveam bocanci noi, dar am preferat unii ușori, pe care-i purtam de vreo 10 ani și n-am regretat deloc. Nu arătau bine, dar parcă mergeau singuri. Cred că erau recunoscători că i-am luat cu mine.
De obicei, am 3 tricouri, 3 chiloți, pantaloni scurți, pantaloni lungi, colanți, o bluză cu mânecă lungă, un polar și pelerină. Neapărat aveți nevoie de ceva de pus pe cap, împotriva soarelui. Eu prefer pălăriile, dar fiecare știe ce-i place mai mult. Șosete, tot 3 perechi. Cineva recomanda să ai doar câte 2 din toate astea, dar se poate întâmpla ca într-o zi să nu poți spăla sau plouă și nu se usucă…Eu mai am întotdeauna și o rochie, așa, ca să-mi amintesc că sunt o lady.
Medicamente: dacă luați medicamente uzual, să nu uitați să le puneți în bagaj.i. Apoi, mai e nevoie de plasturi dacă faceți bășici, minerale : calciu, magneziu, zinc, deoarece prin transpirație se elimină foarte repede și s-ar putea să vă simțiți slăbiți. La primul camino n-am avut niciun medicament, doar niște metoclopramid, dar nici pe ăla nu l-am găsit când am avut nevoie și a trebuit să cumpăr o cutie întreagă. Periuță de dinți și pastă. Am găsit la D&M periuță de dinți pentru călătorie, foarte mică și utilă.
Mâncare: asta fiecare, după preferință. Bineînțeles că nu-ți poți pune de acasă mâncare pe o lună, dar măcar până ajungi pe camino să fie. Pentru mine e mai complicat, fiindcă sunt vegană, dar cei care mănâncă de toate nu vor avea probleme. Ce-i drept, am mâncat și eu tortilla de patatas din lipsă de altceva, care e foarte gustoasă, atâta doar că are și ouă. Puteți să vă luați câteva semințe și fructe uscate pentru orice eventualitate, nu se strică și ai ce pune în gură dacă rămâi în pană de mâncare: migdale, goji, arahide, curmale, după gustul fiecăruia. Dar găsiți să cumpărați și acolo, nu faceți ca mine, care am cărat vreo 2 kg de asemenea bunătăți.
Dar prima întrebare care îl frământă pe un pelerin în devenire, este: care Camino să-l aleg? Cei care s-au documentat deja știu că sunt mai multe rute de pelerinaj care toate ajung la Santiago de Compostela, dar își iau numele după locul din care pornesc.
Camino Francez e clar că pleacă din Franța, de la Saint Jean Pied de Port, o mică localitate la poalele Pirineilor, traversează Pirineii, iar pe partea cealaltă este deja Spania. Multă lume nu pleacă de la Saint Jean Pied de Port ci de la Pamplona, câteva etape mai încolo, deoarece traversarea Pirineilor chiar în prima zi nu este tocmai ușoară. Camino Francez este cel mai cunoscut și cel mai umblat drum, drept pentru care de-a lungul lui s-au construit o mulțime de adăposturi, ceea ce facilitează etape mai scurte. Prin unele locuri, sunt adăposturi și din 5 în 5 km, deci e numai bun pentru pelerinii începători, până-și intră în ritm. Intrarea în ritm se face cam în două săptămâni, deci… răbdare și curaj! Drumul are porțiuni mai grele, urmate de unele mai ușoare, peisaje ajunse celebre și pelerini cu duiumul.
Camino Portughez: pe Camino Portughez poți pleca de la Porto sau de la Lisabona. L-am făcut în 2014, din Lisabona, pe vremea când până la Porto nu erau adăposturi și am dormit când la pompieri, când la hostel, când pe jos, la o grădiniță. Important este însă că am ajuns. Se merge mult pe șosea, iar asfaltul este cel mai nesuferit prieten al picioarelor pelerinului. Cred că acum mai sunt și alte rute, care atunci nu erau semnalizate.
Camino del Norte rămâne iubirea mea, este cel mai frumos după mine, dar nu e ușor deloc. Se -pleacă de la Irun și se merge când prin munți, când pe coastă, prin nordul Spaniei. Nu cred că ar trebui să începeți cu acest drum. Are adăposturi destul de multe, dar mi s-a întâmplat să rămân pe afară.
Camino Primitivo este scurt, dar primele 3 zile sunt grele. Te trezești prin creierii munților, iar dacă vremea e ca astă-vară când am fost noi, cu ploaie, vânt și ceață, nici nu știi ce să faci, fiindcă e greu și să mergi înainte, dar și să te întorci înapoi. Însă când ajungi pe crestele munților, te simți atât de aproape de Dumnezeu, încât juri că a meritat tot efortul.
Mai sunt și alte rute, dar nu le-m străbătut, așa că nu vă pot spune nimic despre ele.
Ei, cam astea ar fi sfaturile mele, dacă mai aveți ceva de întrebat, vă stau la dispoziție. E posibil să fi uitat lucruri esențiale pentru voi… A, da, mi-am amintit, acum s-ar părea că toată lumea face rezervări, ceea ce transformă pelerinajul în turism. Pe Primitivo ne-am ambiționat să nu facem rezervări, însă de două ori nu ne-a mers. Dar și să faci rezervări încă de acasă mi se pare prea pesimist… Asta voi decideți!
Iată și cele două cărți despre Camino pe care le-am scris, prima tradusă și în spaniolă, poate vă vor fi de ajutor:
Ei, dragii mei, cum v-a mers în prima noapte din an? Ați îndeplinit toate superstițiile, ați avut bani în buzunar, v-ați îmbrăcat frumos, ați avut masa plină? Dacă nu, nu pot garanta că veți avea un an prosper, așa cum ne urăm cu toții unii altora, de parcă e de-ajuns să treci în alt an pentru ca toate să se schimbe, chiar dacă tu nu faci nimic diferit.
Tot timpul ne dorim un an mai bun, dar să nu uităm că avem în spate ani chiar grei și nu sunt prea departe; și 2020 credeam că va fi un an excelent. Ei bine, n-a fost. Pentru mine 2021 a fost și mai rău, cel mai rău din viața mea. Dar tot am sperat la mai bine. 2022 și 2023 au început să se dea pe brazdă, iar 2024 s-ar părea că ne duce spre infinit cu orice, așa că ar fi bine să cultivăm doar sentimente și trăiri frumoase, pentru a nu multiplica la infinit ura, invidia și alte rele.
O să ziceți că acum e momentul cuvintelor frumoase, ca iubire, dărnicie, credință, ce vin eu, ca picată din lună, să vă zic că degeaba ne dorim un an ”mai bun”, dacă nu facem nimic diferit față de anii care au fost ”mai răi”. În ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi, bineînțeles. Putem începe cu a zâmbi unui vecin, a recicla plasticul, a pune 10 lei deoparte înainte de a cheltui tot salariul pe prostii… Să vă spun un secret: dacă Universul vede că economisești, te ajută s-o faci din ce în ce mai bine. Dacă începi prin a-ți nota toate cheltuielile, în fiecare zi, poți fi sigur că atunci când ești tentat să dai banii pe prostii te vei gândi de două ori, înainte de a o face.
Haideți să decretăm anul 2024 drept anul economiilor, anul reciclării și, nu în ultimul rând, anul în care suntem mai buni cu cei de lângă noi. Cum? Să fie ei buni cu noi și apoi vom fi și noi buni cu ei? Nu cred că așa funcționează.
Până la urmă, fiecare face cum îl taie capul. Și ca să termin într-o notă veselă, LA MULȚI ANI, VASILE!
Iată că am ajuns și în ultima zi a acestui 2023 care pentru unii a fost extraordinar, pentru alții așa și așa, iar pentru mine pot zice că destul de bun. N-am excelat în nimic (poate doar în cultura cepei, care a crescut ”ca-n povești”), am scris foarte puțin, dar am făcut câteva vacanțe minunate. Am totuși pentru ce să-i mulțumesc acestui an, fiindcă am familia aproape, suntem cu toții sănătoși și ne bucurăm de momentele petrecute împreună. Moș Crăciun a fost darnic cu noi, îi promitem că anul viitor vom fi și mai buni și mai cuminți decât am fost anul acesta, când s-ar putea să fi primit mai multe daruri decât meritam.
Ce să zic acum la sfârșit de an, când cu toții avem capul doldora de sfaturi despre cum să gândim, cum să mâncăm și cum să facem sport, dar toate astea rămân în general la nivelul planurilor, îmi doresc ca anul 2024 să ne aducă tuturor multă sănătate, să fim liberi să ne vedem când putem și avem chef, să ne putem îmbrățișa fără teamă, iar războaiele ce ne înconjoară să devină doar o tristă amintire.
Mie personal îmi doresc să merg pe Camino Dos Faros, să termin măcar două din cele trei cărți începute, să mă bucur de copii și de nepoți și să fiu sănătoasă la maxim. Mai am în plan niște vacanțe, dar nu le deconspir acum.
Nu vă spun ce, cum și cât să faceți anul viitor, sunt sigură că fiecare are propriile idei, vreau doar să vă urez să vă bucurați de fiecare clipă frumoasă, să aveți parte de familii numeroase și sănătoase, să munciți cu măsură și să vă distrați cât puteți de mult.
Haha! Aseară căutam o carte în bibliotecă, fiindcă îmi place să citesc măcar câteva pagini înainte de a adormi și ce să vezi, am dat peste jurnalul de pe Camino Portughez din 2014. Am citit și m-am distrat, așa că m-am gândit că poate vă va plăcea și vouă. O să ziceți că ce vă tot bat la cap cu jurnalele mele, că doar am scris două cărți și știți pe de rost toate întâmplările… Da, le știți, dar așa, mai cizelate, nu cum scriam acolo, la foc automat. M-am gândit că v-ar plăcea să citiți exact ce-mi trecea prin cap când totul era foarte proaspăt iar sentimentele nu apucaseră să se cearnă și să se sedimenteze. Ca să nu mai bat apa în piuă, să purcedem:
” 01.09.2014 COCOURRADA – PONTE DE LIMA – RUBEAIS
La oră 6 sună ceasul telefonului și sar ca arsă, am promis că azi vom face 38 de km dacă ieri am rămas aici ca să ne îmbăiem în piscină și în jacuzzi. Adevărul este că eu n-am intrat în piscină decât cu picioarele, apa mi s-a părut înghețată, iar diferența între temperatura apei și cea de afară era extrem de mare, așa că m-am mulțumit cu jacuzzi.
Somnul în patul cu semibaldachin a fost destul de bun, totuși nu știu de ce dorm foarte rău de când am ajuns pe Camino. Habar nu am cum fac față la 12-13 ore de mers pe jos, cu 2-3 ore de somn pe noapte. Probabil aici primești energie tot timpul, nu numai noaptea, în timp ce dormi. Oricât de puțin aș dormi noaptea, dimineața sunt fresh și gata să înfrunt alți kilometri, oricâți or fi ei. Până acum, am ajuns întotdeauna unde ne-am propus, chiar dacă pe ultima parte a drumului eu m-am târât și fiecare pas însemna un efort pe care în alte circumstanțe nu aș fi fost în stare să-l mai fac.
Micul dejun ne așteaptă în sala de masă, aranjată ca o sufragerie de pe la 1800, cu uriașe draperii de culoare roșie, drapate cu șnururi groase ce au la capete ciucuri. Cred că Mălinei i-ar plăcea foarte tare, e înnebunită după ciucurii ăia mari. O să-i cumpăr unul de Crăciun, de ani de zile vreau să fac asta.
Mâncăm din bunătățile pe care gazdele noastre ni le-au lăsat pe masă, dar cu măsură și lăsăm curățenie absolută în urma noastră. Să nu uităm că noi aici nu ne reprezentăm doar pe noi înșine, doi pelerini insignifianți, noi reprezentăm România, suntem primii români care au ajuns la CASAS DE RIO dar să sperăm că nu și ultimii, e un loc minunat, în care merită să petreci o după masă de neuitat. Chiar mă gândesc că dacă ne-am fi lăsat în voia zgârceniei și am fi părăsit acest loc din cauză că a fost atât de scump, ceea ce ne-ar fi rămas ar fi fost un gust amar care ar fi persistat multă vreme de aici înainte și nici mai bogați n-am fi devenit cu cei 50 de euro pe care nu-i cheltuiam . Așa, ne-am procurat o amintire frumoasă pentru toată viața, pe care sper să o putem povesti și strănepoților noștri în speranța că neamțul ăla nesuferit al cărui nume în cepe cu A nu ne va lua mințile prea devreme.
Plecăm la 6,30, lăsând cheile la locul stabilit. Ajungem la locul în care intrăm din nou pe Camino ( am făcut un ocol pentru a ajunge aici) și ne continuăm drumul de unde l-am întrerupt ieri, ”pentru a face parte dintr-o poveste care nu este a noastră” cum a spus Ștefan. Eu spun că sărăcia este o stare de spirit; dacă gândești ca un sărac, nu vei putea niciodată să devii bogat.
După câțiva km în care totul merge perfect, eu care ca niciodată eram în față, mă rătăcesc, o iau la dreapta și ajung pe șosea, în loc s-o iau la stânga și să păstrez direcția bună. Mai merg preț de vreo doi stâlpi, văd că nu sunt săgeți așa că mă întorc, timp în care Ștefan m-a depășit și probabil merge voinicește, pentru a mă ajunge din urmă.
Îl strig, dar niciun rezultat, doar un fel de behăit din porumb, căruia eu îi răspund cu BOM DIIIA!, așa spun portughezii până la amiază, iar după 12 spun BOM TAARDE!, așa lungit, cum am scris.Erau niște bărbați ce culegeau porumb și mormăiau de acolo, în loc de ”Bună dimineața!”. Aproape că o iau la fugă, măcar că nu e punctul meu forte, mai ales cu rucsacul în spinare. Mă gândesc că dacă nu-l ajung în câteva minute să-i trimit un mesaj, că sunt în spate.
Mai iau vreo două guri de aer și iată că la o schimbare de direcție îl găsesc pe Ștefan, asudat și bosumflat, gata să explodeze, credea că i-am jucat o farsă.
” Altă dată, să-mi spui când rămâi în urmă!”
” - Ce să-ți spun, că m-am rătăcit! De unde era să știu că o să mă rătăcesc? Și apoi tu știi cât de repede merg eu, nu puteam fi atât de departe încât să alergi disperat după mine”!
Gata, ziua noastră este compromisă. După cum îl știu, Ștefan va sta toată vremea la pândă ca să vâneze orice mică greșeală pe care aș putea-o face. Ne oprim să ne odihnim la o mică bisericuță foarte veche, când încep să curgă pelerinii care ieri au mers mai mult decât noi. Vine o tipă, pe urmă cei doi francezi, apoi încă două doamne și un olandez pe care-l suspectez că din pricina lui n-am putut dormi la Barcelinos, fiindcă toată noaptea s-a foit și a fâșâit cu sacul de dormit.
Eu mă înscriu în rândul pelerinilor, Ștefan mai rămâne câteva minute, ca de obicei. Încetișor, îi depășesc pe toți, contrar obiceiurilor mele mai vechi și mai noi, tot privind în urmă, oare Ștefan de ce nu face la fel? După o vreme apare, la fel de supărat.
” O dată mergi prea încet, o dată prea repede. Era să mă opresc să te aștept!”
” Dar m-ai văzut să rămân în urmă? De ce să mă aștepți?”
O ia la goană pe lângă mine, fără alte explicații. Îi strig din urmă:
” Când găsești un loc bun, să stăm!” Nu-mi făcuse prea bine mersul doar de dragul de a-i depăși pe ceilalți așa că aveam nevoie să mă odihnesc, deja era extrem de cald. Aștept preț de aproape 2 km să se oprească și dacă văd că nu am vreo șansă, mă opresc singură, pe un gard (de piatră, bineînțeles) ce mărginește o viță de vie interminabilă. Mănânc niște covrigei, apar și francezii care tare seamănă cu doi actori ce jucau în seria de filme cu ”Compania a VII-a. Îi întreb unde rămân, iar ei spun că la Ponte de Lima. ”Noi mergem la Rubiaes ( Rubiaiș pronunță portughezii) le spun eu importantă, iar francezul mai înalt, care vorbește și engleză, îmi spune că după Ponte de Lima este o pantă de 400 de metri. Nu știu dacă a mai făcut drumul sau a citit în ghid, că nu l-am mai întrebat. Oricum n-am prea înțeles ce era cu panta aia, mai ales că a încheiat cu ”… și o să transpiri!”
”Dar eu sunt deja transpirată!” îi răspund naivă, neștiind ce mă așteaptă, câte rânduri de transpirație mă vor trece astăzi.
Francezii pleacă, mă dau și eu tacticos jos de pe gard și-mi continui drumul, La câteva sute de metri Ștefan mă așteaptă în picioare, nici măcar nu s-a așezat.”Te-ai oprit?” ”Da, m-am oprit, m-am săturat să tot umblu după tine ca un cățel și să aștept să te oprești undeva, doar ți-am zis să cauți un loc!”
” N-am auzit, n-ai putut să strigi?” ”Păi asta am făcut, am tot strigat, dar eram prea departe.
Ne apropiem de Ponte de Lima cu nervii întinși, gata să se rupă. Când stăm 5 minute pe o bancă de piatră deasupra căreia e inscripția ” Ponte de Lima 1 km”, nu știu ce-mi vine și zic:
”Vezi, de aceea se merge singur în pelerinaj!”
”Păi singură o să mergi de acuma, să știi!”
Nu știu dacă de azi trebuie să merg singură sau un alt eventual pelerinaj o să-l fac singură. Dacă-i cer credencialul, precis îmi sare în cap așa că mă abțin, iar el o ia voinicește înainte, în timp ce eu, șontâc, șontâc în urma lui. Când plec de pe loc, am nevoie de câțiva metri ca să mi se ”dezmorțească” articulațiile atât de muncite în ultima vreme.
Ne apropiem într-adevăr de Ponte de Lima, am ajuns pe malul unui râu foarte mare, o biserică și intrarea într-un parc cu copaci uriași, care precis au văzut trecând pe alee pelerinii de acum câteva sute de ani. Ștefan e în față, nu mai văd săgețile, dar întreb pe cineva care-mi spune să merg până la capătul parcului, apoi peste pod.
Văd o piață frumoasă, o parcare cu multe mașini, iar pe pod, lampadarele au difuzoare din care se scurge suav un vals vienez. Parcă e sărbătoare, dar mai mult pentru alții…
Trecem podul și ne trezim la ieșirea din localitate. Ștefan ia apă de la un bar și părăsim orașul, cred că centrul e în partea cealaltă a râului, îmi pare rău că nu l-am văzut, dar noi am urmat Camino. Ieșim în câmp, printre vii, ca un labirint. Trebuie să stăm să mâncăm. Intrăm sub vie, dar aici parcă nu este aer. Nimic nu mișcă, nu se aud nici păsările, întreaga fire e cuprinsă de o letargie în care ne lăsăm și noi învăluiți timp de aproape o oră, după ce îmbucăm câte ceva de prin traistă.
Plecăm apoi mai departe, mai avem 18 km până la Rubeais. Eu tot aștept panta francezului. Într-adevăr, camino începe să urce, e când prin localități (tot mai de munte), când prin pădure. Ne oprim la o terasă. Ștefan bea bere, eu limonadă, apoi facem mici cumpărături, este și un mic magazin alimentar aici. Întrebăm cât mai este până la Rubeais, iar vânzătoarea ne spune că 8 km. Ne socotim că până la 7 cel târziu ajungem, acum e trecut de 4. Dar socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg…
Abia acum începe cu adevărat panta francezului și-mi dau seama curând că el zicea că urcăm 400 de m în altitudine.Un drum bolovănos ce urcă pieptiș, întrerupt din când în când de un drum forestier pe care mergem 100 de metri, apoi iar pieptiș. Parcă cineva își bate joc de noi, ne scoate în vârful muntelui. Mai devreme, când treceam pe sub autostradă, i-am arătat lui Ștefan un drum foarte abrupt pe un versant din față și ziceam că sperăm să nu ajungem acolo. N-am ajuns, dar nici mult mai bine nu suntem. Asta e răzbunarea Camino-ului, m-am tot plâns că am mers mult prin localități și pe asfalt. Vreți munte și cărări? Poftiți! Îl și văd cum râde în barbă și se distrează pe seama noastră.
Când credeam că urcușul nu se mai termină, iată că suntem în vârf, avem perspectivă asuprea împrejurimilor, suntem la nivelul celorlalți munți, iar sentimentul de victorie este atât de puternic și de înălțător, încât într-o secundă îmi dau seama că acest efort de fapt ”a meritat toți banii”. Nimic nu-ți produce o atât de mare fericire ca un lucru pe care te-ai străduit foarte tare ca să-l duci la bun sfârșit.”
Mda, jurnal mai este, dar am hotărât că v-am plictisit destul. Am găsit și câteva poze, din acea zi de pomină. Ca să fiți liniștiți, am ajuns cu bine la albergue, din partea mea cu ioi și vai, dar… ”am înfrânt”, vorba românului.
S-ar părea că aceasta este perioada din an în care trebuie să fim buni. N-am înțeles niciodată de ce acum, iar altă dată nu. Probabil chiar și Moș Crăciun inventat de Coca Cola în forma sa actuală se întreabă același lucru. Eu sunt de părere că nu avem nevoie de un moș și o perioadă de sărbători pentru a fi buni, pentru a ne gândi la cei de lângă noi și a face un lucru cât de mic, care să le aducă zâmbetul pe buze și o rază de soare în suflet.
Dar nu putem face asta tot anul, nu-i așa? Prinși în vâltoarea vieții, cu planurile ce se materializează greu, fir-ar să fie, cu job-ul care ne dă de furcă și mai ales cu vacanța, la care ne gândim încă de când s-a terminat cea de anul trecut… Deci tot Crăciunul ne salvează conștiințele: donăm câțiva lei pentru o cauză umanitară, facem câteva pachete pentru cei mai puțin norocoși decât noi, mergem în vizită la părinți fiindcă de Paști am fost prinși cu altele și n-au fost pe lista de priorități, într-un cuvânt bifăm cât mai multe fapte bune pe lista noastră, pentru ca sfârșitul de an să ne prindă cu un vibe bun (urăsc cuvântul ăsta) și relaxați.
Și când te gândești că într-o viață de om nici nu sunt atât de multe Crăciunuri, îi poți număra pe degete pe cei care au prins 100. Mda, dacă o țin tot așa, intru direct în depresie. Oricum, depresia de sărbători e la mare modă acum, nici măcar n-aș face ceva ieșit din comun.
Bun, hotărăsc să nu intru în depresie, iar în timp ce privesc la cozonacii care se lăfăie în cuptor de zici că-s pe o plajă din Malibu, aud ceva forfotă pe afară, lătrat de câine și voci de copii. Hehe! Copilașii din vecini au venit cu colinduța sau cu bizăreaua. Chiar aseară mă gândeam că acum probabil copiii mici nu mai pot umbla cu colinduța, că e prea cald afară. După știința mea, aceasta se confecționează dintr-un băț de brad care se giluiește, dar nu de tot, iar după ce se udă, se pune în ger, ca să înghețe. În acest fel, colinduța este un fel de toiag Punk, ce seamănă cu blănița unui mieluț abia fătat. Gândul meu era că probabil acum trebuie să pui colinduța în congelator, dar nu speram să mai văd vreuna anul acesta. Bucurie mare, copiii își spun replica, mai ales fetița, care e mai mare: O VINIT AJUNUL LUI CRĂCIUN, ÎNTR-UN CEAS BUN, CU ZILE MULTE ȘI BUNE!
Cam atât au de spus, iar la plecare, după ce primesc o atenție din partea gazdei, mai zic: NOI IEȘIM, DUMNEZEU INTRĂ! Iar propoziția asta este de-a dreptul magică. Automat îți amintește că nu ești singur, că plecarea copiilor nu face decât să-l lase pe Dumnezeu în casa ta, oaspete de preț și de nerefuzat.
Pe lângă un asemenea oaspete, Moș Crăciun pare mic și neimportant. Din păcate, e exact pe dos.
Ei, dar nu e treaba mea pe cine așteaptă fiecare, eu doar atât vă mai zic: O VINIT AJUNUL LUI CRĂCIUN, ÎNTR-UN CEAS BUN, CU ZILE MULTE ȘI BUNE! După un număr considerabil de ani în care m-am tot gândit de ce se zice cu zile multe și bune că doar Ajunul e doar o zi, în sfârșit mi-a picat și mie fisa. De fapt, urarea ar vrea să spună cam așa:” Iată că ai mai prins un Ajun de Crăciun! Fii fericit și bucuros! Noi îți urăm să mai ai zile multe și bune!” Dar urarea fiind spusă de către copiii mici, s-a simplificat până la ceea ce ați citit mai sus.
Iar dacă am intrat în casa voastră, acum pot să vă spun: EU IES, DUMNEZEU INTRĂ! Să aveți sărbători binecuvântate!
Ne-am întors aproape de o săptămână din excursia noastră, dar fiind prinsă cu alte activități, nu v-am mai povestit nimic. Doresc să vă împărtășesc și celelalte experiențe, deoarece a fost prea frumos pentru a nu vă povesti mai multe.
A doua zi dimineața, adică sâmbătă, după micul dejun, am pornit mai mult sau mai puțin voioși la drum. Mai mult fiindcă eram înconjurați de o iarnă adevărată, peisajele erau de basm și mai puțin deoarece urma să mergem la Auschwitz, iar această denumire nu poate aduce veselia în sufletul unui om normal. Era totuși un obiectiv pe care ne propusesem și voiam să-l vizităm, cu toată strângerea de inimă ce ne încerca pe toți. Ei, dar cum ziua bună cică se cunoaște de dimineață, iată că a noastră se dovedea a fi exact pe dos, autocarul nostru a hotărât că are nevoie de o mică vacanță, așa că s-a stricat. Nu știam de ce ne oprisem la un moment dat fără a fi anunțați de cauza opririi… Aveam programare la Auschwitz la 12,30, iar dacă întârziam, ratam intrarea. Ei, dar până să ne dezmeticim, iată că vine un alt autocar care ne preia și ne ajută să ajungem la prima destinație a zilei exact la timp. N-o să vă povestesc acum despre Auschwitz fiindcă mai trebuie să-mi cern sentimentele, dar important este că la terminarea vizitei, în parcare ne aștepta chiar autocarul nostru, plin de vervă și de voie bună, reparat și gata de drum. Fericiți de parcă ne-am fi întors acasă, ne-am mutat lucrurile din autocarul închiriat și am pornit spre Cracovia, cu speranța ca următoarea jumătate de zi o să fie mai veselă decât prima.
Așa a și fost, păcat că am ajuns la Cracovia odată cu întunericul, dar am putut admira luminițele de Crăciun, orașul vechi cu monumentele lui, cu Biserica Sf. Maria la care trecerea orelor e anunțată de sunete de trompetă, cu Biserica Sf. Paul care mie mi s-a părut că seamănă cu catedrala cu același nume de la Londra, având și destine asemănătoare, cu Târgul de Crăciun imens și adăpostit în interior, cu atmosfera aceea festivă pe care doar orașele vechi o au în preajma sărbătorilor, cu mulțimea de turiști care se îmbulzeau pe străduțe și zăpada pe care o frământam cu toții în picioare, lăsată acolo unde căzuse din cer.
Mi-a plăcut foarte mult Biserica Sf. Varvara, protectoarea minerilor, unde am asistat câteva minute la slujbă și mi s-a părut că am intrat în povestea cu Arabela și Rumburak, filmul acela polonez care a fost și la noi la TV în urmă cu o grămadă de ani. Îmi place foarte mult cum sună limba poloneză, atât de clar și de dulce, iar de când am văzut acel film, de câte ori o aud, îmi amintește de protagoniștii filmului de care vă spuneam. Culmea e că a doua zi chiar am trecut pe lângă castelul în care s-au filmat scene din acel film, după cum ne-a anunțat Sorana, ghida noastră tobă de carte.
Minunate erau caleștile albe trase de niște cai superbi, împodobiți ca de paradă și care se plimbau, da, ați ghicit, pe Drumul Regal, acela care ducea de la castelul din cetate, la catedrală. Așa cai, n-am văzut în viața mea. Acum, Drumul Regal era bătut de turiști, dar în urmă cu nu prea mulți ani, caleștile transportau nobilimea și pe rege. Alte vremuri, alți oameni…
Ei, și după minunata seară petrecută la Cracovia, ne-am întors frumușel acasă, la Hotelul Măgura din Slovacia, în mijlocul nămeților și al brazilor înzăpeziți din Munții Tatra, la peste 2000 de m altitudine.
Și fiindcă am considerat că nu suntem destul de obosiți, după cină, am dansat, frate, până pe la 12,30. Vorba ceea: ”Sunt greu bătrânii de urnit, dar de-i urnești, sunt greu de-oprit!” Mă gândesc că asta se întâmplă din pricina forței centrifuge…sau centripete? Forța gravitațională sigur nu are nicio legătură…
Pozeee
Manuela Sanda Băcăoanu – o excursionistă împătimită
Ieri dimineață, la o oră absolut ucigătoare, adică 6, am plecat din Cluj, cu destinația Polonia. Călătoria a fost una foarte plăcută, așa cum ne-a obișnuit d-l Marius Lazăr, patronul agenției Brian Travel, cu opriri asezonate cu cafea, coniac, vin fiert și fursecuri. Nici nu ne-am dat seama cum am ajuns în Slovacia. La noi, o vreme primăvăratica. La ei iarnă în toată regula, dar de o frumusețe rară, ca în România, în urmă cu mulți ani. Am făcut o oprire la Kosice, unde am vizitat centrul cu catedrala, teatrul, casa cerșetorului, clopotul atins de bombe în timpul războiului, restaurat și rămas la sol. Am început să ne obișnuim cu temperaturile mai scăzute, aici erau -8
grade. Apoi am pornit spre Polonia, am trecut granița fără să ne dăm seama, iar Tărâmul de Vis pe care am ajuns ne-a răsplătit din plin pentru sutele de. kilometri parcurși. Ne-am cazat la Hotel Măgura, un nume absolut românesc, iar după cină, am plecat la Zakopane, oraș stațiune desprins din povești. Din păcate am făcut pozele noaptea, așa că nu sunt de. prea bună calitate.
Târgul de Crăciun ne-a fermecat, am făcut turul obligatoriu, apoi ne-am întors la autocarul care ne aștepta cuminte, lângă parc. Sper să vă bucurați de fotografii. Manuela Sanda Bacaoanu
manuelasandablog 