Ayana pur și simplu m-a așteptat la Muxia. Eram amândouă într-un moment în care mai aveam nevoie de cineva pentru a ne simți complete. Și ne-am găsit. Nu ca plus cu minus sau Yn cu Yang, ci ca două pene de pescăruș ce pluteau ușor pe deasupra golfului liniștit și care o vreme aveau nevoie să zboare împreună. Și-am zburat. Am petrecut prima zi pe țărmul oceanului, gata-gata să fim inhatate de flux și nevoite să ocolim pentru a ajunge din nou în zona „uscată”. Era așa o comuniune între sufletele noastre! Tot vorbind, am aflat că ne plac și nu ne plac aceleași lucruri. E incredibil ce bucurie-ți dă faptul că mai întâlnești pe cineva ca tine, că nu te mai simți diferită de restul lumii, că mai sunt oameni care-ți împărtășesc crezurile și dorințele.
Partea mai puțin frumoasă a fost că ea avea o rană urâtă pe picior de pe Camino, dar ghici ce, am venit și eu cu degetul mic de la piciorul stâng lovit , doar că am reușit să fac asta acasă, din repezeală și neatenție. Până și aici eram asemănătoare. Seara i-am oferit o ședință de Bowen, care s-a dovedit a fi incredibil de eficientă.
A doua zi, surpriză : ne-am rătăcit. Până ne-am dat seama că Muxia e o peninsula, nu înțelegeam de ce ni se spune s-o luăm la stânga, când noi eram convinse că trebuie s-o luam la dreapta. Ne-am distrat bine după ce ne-am dumirit!
O cafea pe o terasă ne-a dat aripi, așa că ne-am îndreptat spre Sanctuar și partea cea mai misterioasă a Muxiei. Am petrecut multă vreme la soare, în partea cea mai înaltă a peninsulei, apoi a trebuit să ne întoarcem. Eu la job, iar ea pentru a se pregăti de plecare. Deseară va lua avionul de la Madrid la Cluj și va intra în „mahmureala de după Camino”, cum zice ea. E starea aceea de după beție, dar după Camino ține mai mult, fiindcă nu-ți vine să crezi că ai fost catapultat din nou în așa -zisa lume reală Ayana m-a așteptat la autobuz, iar eu am condus-o când a plecat. Am fost amândouă de acord că am fost surori în altă viață și poate un pic și vrăjitoare. Mai știi? Când ești fetiță, te visezi prințesă. Când mai treci prin viață, te mulțumești să fii și vrăjitoare.
Drum bun AYANA, eu mai stau un pic pe aici, mai am ceva treabă!
Am plecat azi dimineață la 5,45 din București, iar după o escală la Bergamo, am ajuns la Porto. Dacă în urmă cu niste ani cineva mi-ar fi spus că va veni o vreme când vom putea merge oriunde avem chef, fără restricții și foarte ușor, cu siguranță nu mi-ar fi venit să cred. Experimentam acest lucru de o vreme, totuși mai sunt cartitori care plâng după vremurile „bune”, vremuri care sper să nu mai vină niciodată. Uite acum stau pe o margine de bordură în fața aeroportului din Porto și aștept autobuzul spre Santiago de Compostela. Spaniola mea e din ce în ce mai bună, mă pot face înțeleasă iar eu înțeleg ce mi se spune. Da, știu, aici e Portugalia, dar portughezii vorbesc spaniola. E minunat, aici e încă vară, vreo 26 de grade. Ce-ți poți dori mai mult decât să te simți „acasă”, oriunde pe acest Pământ? Ținem legătura! Zile bune vă doresc. Manuela Sanda Băcăoanu
Anii tac și trec, se perindă pe cerul vieții uneori precum norii albi și pufoși pe un cer senin de vară, iar alteori ne arată fața lor furtunoasă, cu tunete și fulgere, cu vijelii nemaivăzute, aducându-ne teama în suflete. Am trăit cam de toate în acești 13 ani .
De ce 13? Foarte simplu, pentru că, în 23 iulie 2012 porneam pentru prima dată în ceea ce consideram că va fi aventura vieții mele, plecam pe Camino de Santiago. Am vorbit despre această primă călătorie a mea de nenumărate ori, am scris și o carte care s-ar părea că încă mai are căutare. Tocmai azi, o prieternă bună ajunge la Santiago de Compostela, făcând un traseu pe care eu încă nu l-am parcurs și care mă tentează teribil, cine stie, poate anul viitor îi va veni rândul. Simt că am un mesager care mă duce din nou acolo, în locurile pe care dacă le-ai străbătut măcar o dată cu piciorul, nu le mai uiți nicicând, ba te cheamă mereu înapoi, pe alte și alte trasee, cu alte și alte peripeții și povești de istorisit în serile de iarnă, când soarele arzător al Spaniei ne mai încălzește doar sufletele și amintirile.
De atunci am trăit multe , am aflat cum e să rămân fără părinții care mă sunau în fiecare zi și trăiau fiecare pas alături de mine, cum e să simt neîncetat golul lăsat de plecarea lor din viața mea, cum e să nu-i pot suna ca să le aud glasul și ca să le dau vreo veste neînsemnată, dar pentru noi plină de sens.
Au trecut ani de când s-au dus, dar viața n-a mai fost la fel după aceea și probabil nu va mai fi niciodată la fel. Ia uite, voiam să mă laud că din 2012 și până în prezent am mai fost de 5 ori pe diverse trasee de pe camino, iar eu plâng ca proasta. Numai cine nu mai are părinți mă poate înțelege, iar ceilalți n-au nici cea mai mică idee cât de fericiți sunt.
S-ar părea că într-adevăr prima mea călătorie pe jos spre Santiago de Compostela a fost ”schimbătoare de destin”, deoarece de atunci am privit viața și tot ceea ce se întâmplă în jurul meu cu alți ochi, am reușit să-i ascult și să-i ajut mai mult pe cei din jurul meu, am devenit prietenă cu o mulțime de oameni care au venit spre mine cu gânduri bune, dar am și renunțat la relații toxice, care-mi secau energia.
Una peste alta, trebuie să dăm uneori cu capul în pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos, iar asta mie mi se întâmplă foarte des la propriu, atunci când intru în solar. Dacă luăm viața ca pe o curgere care nu ”ni se întâmplă” ci la care suntem în cea mai mare parte autori, dacă nu dăm tot timpul vina pe alții pentru evenimentele negative (era să zic nașpa) din viețile noastre, s-ar putea să avem surpriza ca multe să se schimbe, să nu mai avem nevoie de niște lecții, dacă tot le-am învățat. Din nefericire, acest lucru este la îndemâna unei mici părți dintre oameni, e mai ușor să învinuiești pe oricine altcineva decât propria persoană pentru ceea ce nu-ți place.
N-am mai scris tare demult, asta a fost de antrenament. Vă rog să fiți indulgenți!
Am tot vrut să vă arăt câteva imagini de la călătoria de astă vară cu avionul de la Madrid la Cluj, când ne întorceam de pe camino. Pentru mine, a fost cel mai frumos zbor de care am avut parte vreodată. Cerul era de un albastru ce tindea spre perfecțiune, iar tot drumul am stat cu nasul lipit de geamul avionului, fiindcă da, am avut norocul să stau la geam.
De obicei, spun că România e cea mai frumoasă țară din lume, dar acum am avut și dovada văzută ”din cer”. Când am decolat de la Madrid, am avut parte de o priveliște maro, Spania părea arsă, aproape deșertică, Sunt convinsă că zona prin care trece camino este una dintre cele mai frumoase, în rest, dealuri arse și pustietăți.
Mediterana are frumusețea ei, mare și cer într-o singură culoare, nici nu știi dacă nu cumva avionul n-a făcut un luping și privești cerul, uitându-te în jos. Apoi Italia, un pic mai galbenă, dar tot cam lipsită de viață.
Iar când am ajuns deasupra României, am știut precis că suntem acasă, o mare de verde exploda dedesubtul nostru, eram cu adevărat în Rai. Nu vă mai plictisesc cu vorbe de prisos, iată câteva fotografii care îmi vor da dreptate.
Sper că v-au plăcut. M-am grăbit să vă arăt aceste poze, deoarece peste câteva zile voi avea ocazia să traversez Atlanticul. Merg în Peru. Anul acesta am văzut o mare și un ocean, iar acum s-ar părea că voi mai vedea unul. Știți numărătoarea aceea de când eram copii? :Din Oceanul Pacific/A ieșit un pește mic,/Iar pe burta lui scria, Ieși afară dum-nea-ta!
Să auzim de bine, următoarele vești vor fi de la Lima.
Dar nu pot să nu spun, când eram în clasa a VIII-a, am avut o profesoară de geografie care ne-a pus să învățăm pe de rost toate țările, cu capitalele lor. Cum eu nu sunt tare la învățatul pe de rost am uitat aproape tot, dar Peru-Lima mi-a rămas adânc imprimat în creier. Poate de aceea soarta mă ajută să ”dau o raită” prin Emisfera Sudică, să văd ce-o mai fi și pe acolo.
Gata, încep și eu să cred că vine toamna. E prima dimineață când am închis ușa de la bucătărie (toată vara stă deschisă, pentru ca Masha să circule fără restricții și fără slugi care să deschidă/închidă ușa după ea), prima dimineață când peste tricou mi-am luat un pulover și prima dimineață un pic tristă, de foarte multă vreme. Nu e tristă fiindcă se schimbă anotimpurile, toamna e ceva firesc. E tristă din pricina ploii mocănești pe care de fapt o așteptam de ceva vreme, în grădina mea mai sunt încă multe plante care au nevoie de apă. Deci nici măcar ploaia nu e cauza tristeții, ci poate lipsa luminii, a soarelui bine ascuns sub pătura groasă a norilor.
În timp ce-mi preparam micul dejun, un terci de ovăz cu fructe, semințe și scorțișoară, mi-am adus aminte de a doua zi petrecută anul acesta la Porto. În mod normal, n-am mai fi avut de ce să ajungem acolo, din Porto începusem drumul nostru pe Camino Portughez de Coastă, iar după ce ajungeam la Santiago de Compostela trebuia să ne îndreptăm spre Madrid, de unde luam avionul spre țară. Ei, dar socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, așa că , ce să vezi, am ajuns din nou la Porto pe drumul de întoarcere, printr-un concurs de împrejurări cu care nu vă mai plictisesc.
Eram deja pentru a treia oară aici și s-a dovedit că poți vedea aceleași locuri și lucruri în mod diferit, în funcție de starea sufletească sau pur și simplu, de starea vremii. Am ajuns în Porto pe la 16,30, dar pe o vreme total diferită de cea de la plecarea pe camino. Soarele strălucea vesel, iar noi aveam câteva ore la dispoziție până când luam autocarul spre Madrid, așa că am plecat la plimbare. Da, acum era plimbare, mai ales că vremea era atât de frumoasă. Nu era nici cald nici frig, numai bine de umblat și privit.
Era după câteva zile de ploaie și vreme mai închisă și aici, zile pe care noi le petrecuserăm la Finistere, dar despre asta voi vorbi, poate, cu altă ocazie. Treceam pe străzi pe care mai fusesem cu două săptămâni în urmă, dar atunci prin ceață și bură, iar acum luminate de soare. Incredibil cât de diferit ți se poate părea un oraș, văzut în ipostaze diferite. La fel ca atunci am urcat pe poduri, am urcat la mănăstire, dar am găsit și un parc minunat, foarte populat, plin de oameni de toate vârstele, care se bucurau de vremea bună. Copiii zburdau ca iezii primăvara, iar bunicii zâmbeau fericiți, privindu-i de pe bancă.
Parcul urca pe un delușor, iar de cealaltă parte surpriză, sute de oameni se așezau pe iarbă ascultând un bărbat ce cânta la chitară, în timp ce un mare ecran aștepta mai jos să-și dovedească utilitatea. Am stat și noi o vreme, în fond, n-aveam nicio grabă. Vânzători ambulanți treceau printre spectatori, îmbiindu-i cu bere rece, gustări și alte bunătăți. La început am crezut că e o petrecere locală, apoi ne-am dat seama că de fapt marele ecran găzduia campionatul de fotbal. Aha! Ia uite, o bună ocazie pentru capital electoral; și la ei erau alegeri.
Și apoi s-a făcut noapte și am plecat spre autogară.
Și-am încălecat pe-o șa… dar nu înainte de a vă arăta câteva poze.
Uite-așa, amintirile ”călduroase” ne ajută să trecem peste zilele mohorâte de început de toamnă.
Astă vară, (uite, e doar 1 septembrie și deja vara e la trecut. A zburat ca toate celelalte veri, fără să ne dăm seama cu exactitate când a început și fără s-o savurăm cu adevărat) am ascultat la radio un reportaj în care se spunea că în Franța a apărut un nou slogan cu privire la conducerea vehiculelor de orice fel, și anume CONDU CA O FEMEIE! Toți bărbații vor zâmbi acum, într-adevăr femeile au creierul diferit configurat, nu pot face anumite manevre la fel de rapid ca un bărbat, dar statistic, 82 % dintre accidentele cu victime sunt provocate de către bărbați. Așadar, CONDU CA O FEMEIE nu înseamnă să conduci prost, ci să conduci prudent. femeile nu au EGO-ul imens al bărbaților, rareori intră în competiție pe șosea. Dacă văd că cineva e musai să depășească, chiar dacă nu e vizibilitate destul de bună, o femeie încetinește și-l lasă să treacă. Nu la fel se întâmplă cu mare parte din bărbați, de unde rezultă și numărul mare de accidente provocate de către aceștia.
Bineînțeles că există excepții și în cazul femeilor, cu puțin timp în urmă a avut loc un accident mortal provocat de o motociclistă din Italia, chiar la Lupșa. A intrat în depășire în curbă, pe linie continuă și a lovit o mașină care circula regulamentar. Din fericire, cei din mașină n-au pățit nimic, dar motociclista și-a pierdut viața. Întotdeauna am fost de părere că cei care conduc motociclete au un ADN diferit de al nostru, cei care n-o facem. Au un curaj dus până la prostie, care-i face de foarte multe ori victime ale unor accidente stupide.
Dar acum voiam să vorbesc despre alți șoferi, despre cei din Portugalia. Oameni mai potoliți la volan, eu n-am văzut! Era o plăcere să privești traficul în Portugalia. Țin minte că la un moment dat urcam pe o străduță destul de îngustă într-un orășel portughez, iar în spatele meu, o mașină mergea în ritmul meu, lăsându-mă să-mi dau seama singură că trebuie să mă dau la o parte, ceea ce am făcut urgent și mi-am cerut și scuze. Cam ce claxoane credeți că primeam în România? Cu înjurăturile aferente, desigur.
Spaniolii însă sunt după chipul și asemănarea românilor, nervoși în trafic, claxonează chiar când nu e necesar, și nu prea buni șoferi. Eram așezați pe o bancă în fața unui mic magazin, când a oprit în trombă o mașinoaie în fața noastră, dar nu oricum, ci cu botul în containerul de gunoi. Am râs bine, dar numai după ce șoferul a intrat în magazin, iar noi am pornit la drum.
Altă dată, tot în Spania, mergeam cât puteam de pe marginea unui drum îngust, pe care circulau și mașini bineînțeles, iar din urmă a venit un moș ce claxona de mama focului, de parcă am fi putut sări în șanț. Venea încet, din față nu venea nimic, dar voia să ne arate cine e cocoșul. I-am zis și noi vreo două, ca să ne țină minte.
Iar ultima întâmplare cu șoferi spanioli, de fapt o șoferiță, era la intrarea într-o localitate, noi eram mai în spate, dar am văzut/auzit cum claxona o pelerină ce nu mai făcuse vreo 10 m până la trecerea de pietoni și traversa o stradă secundară. Băi, să vezi femeia cu ditamai rucsacul în spate, pe o căldură sufocantă, să ai destul timp până ajungi în dreptul ei chiar fără să frânezi, dar să claxonezi ca să arăți cât ești de proastă…pur și simplu mă depășește.
Deci, ca o concluzie, CONDU CA UN PORTUGHEZ! calm, fără stres și respectând toți participanții la trafic.
Prima întâlnire cu Oceanul a fost spectaculoasă. Eram la San Sebastian, după o noapte în care venisem pe jos, prin ploaie, de la Irun. Se întâmpla acum 9 ani. Cum eram nedormită, dimineața era cețoasă iar eu pășeam în dodii, numai ce apare: imens, verde, dar cumva prietenos printre clădirile frumoase ale orașului. În prima clipă am crezut că visez, deoarece întâlnirea a fost neașteptată, având în vedere că nici nu mai știam pe ce lume mă aflu, apoi i-am zâmbit și am urmat drumul de-a lungul plajei galbene și umede. Era dimineața devreme, orașul se trezea, dar eu tare-mi doream să dorm, lucru care s-a întâmplat abia spre seară, după alți kilometri și alte oboseli.
De atunci, ne-am mai întâlnit de multe ori; câteodată pentru câteva momente, alteori pentru ore lungi de conversație și de priveliști dintre cele mai neobișnuite.
Anul acesta am avut cea mai lungă conviețuire, dat fiind faptul că am străbătut Camino Portughez de Coastă. Ca de fiecare dată, întâlnirea mi-a provocat fiori în stomac, era așa, ca un fel de îndrăgostire, o stare pe care o ai doar în preajma a ceva ce iubești mult. Peisajele erau ca desprinse din cărți de povești, cu pietrișuri și mici lacuri formate la flux, cu plaje sălbatice vizitate doar de pescărușii ce țipă neîncetat, cu poteci presărate cu mici floricele de deșert albe, galbene și mai rar de alte culori…
Când ești obosit și ți-e prea cald, privești spre apa fără de sfârșit și-ți spui că mai poți un pic, că zăpușeala nu te dă gata, că mai ai apă destulă până la prima așezare, că…
Haha! O mică cireadă de vaci face plajă. Întinse comod la soare, pe un tăpșan la 20 de metri de Ocean, rumegă liniștite și fericite. Asta cu ”fericite” am pus-o de la mine, dar s-ar putea să fie adevărat. Oricum, sunt sigură că nu-și dau seama de măreția locului în care se află, dar poate totuși au și ele un sentiment, ceva, care să le deosebească de vacile din alte părți ale lumii.
Zilele trec pe nesimțite, Oceanul e tot acolo, în fiecare zi altfel. Azi parcă nici nu-mi mai place atât de mult, e puțin îmbufnat după ploaia de azi-noapte, poate el să-mi arate tot felul de forme de relief și plante pe care le vezi doar aici, parcă nu mai sunt atât de entuziasmată. Din urmă, vine un pelerin cu o boxă ce urlă o melodie în limba spaniolă, iar el merge bâțâindu-se. E bondoc și destul de corpolent, foarte roșu la față, mă tem să nu pățească ceva. Dar n-a pățit, l-am văzut și a doua zi, era bine-merci.
Acum, mersul pe țărmul Oceanului mi se pare aproape banal; ce dacă e acolo? Să fie sănătos, mai e puțin și ne vom despărți, așa că nu vreau să leg o prietenie mai strânsă decât e cazul…
Vedeți, așa suntem noi, oamenii. Când primim un dar pe care ni-l doream mult sau chiar într-o relație, la început suntem în culmea fericirii, apoi, încet încet ne obișnuim cu noua situație, ca mai apoi să ni se pară că, de fapt, ni se cuvenea. Dispare misterul, bucuria, lăsând locul obișnuinței și banalului. Persoana de lângă noi este tot cea pe care o vedeam la început cu ochii îndrăgostiți, dar acum, după o vreme petrecută împreună, ni se pare că nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i capta atenția, pentru a-i arăta că e importantă pentru noi.
Nimeni și nimic nu ni se cuvine, trebuie să fim recunoscători pentru cei care ne însoțesc pe drumul vieții și să le arătăm că ne pasă, că suntem alături de ei, bucuroși și neplictisiți, că vrem să facem lucruri interesante împreună, să cunoaștem acea parte a lumii pe care încă n-am avut ocazia sau curajul de a o descoperi.
Începusem cu ceva vreme în urmă să vă povestesc despre camino de anul acesta, dar între timp au avut loc diverse evenimente, plecări, sosiri, plus defectarea celor două laptopuri, așa că mi-a fost peste putință să mai scriu, nu că cineva ar arde de dorința de a afla noutăți din trecut.
Dar dacă tot am promis, mai bine mai târziu decât și mai târziu, cum zicea un coleg de serviciu pe vremea când eram cu vreo 30 de ani mai tineri, iar ”târziul” ăla părea să nici nu existe. Bun, n-am prea multă vreme că acum e chiar târziu și vreau să merg la culcare, așa că…scurt-concis (cum zicea un alt personaj, la ședința de partid).
Camino de anul acesta a fost pentru mine mai greu decât celelalte, nu numai din pricină că între timp n-am devenit mai tânără, ci pentru că am dus de acasă cu mine și o durere de spate, care m-a sâcâit tot drumul. Și cum eram eu așa, cătrănită pe durerea mea de spate căreia i se mai adăugau și inevitabilele dureri de picioare, când am făcut bilanțul primelor trei zile, am constatat că pierdusem deja o mulțime de lucruri, urma să mă pierd pe mine însămi la un moment dat, dacă-mi păstram atenția la aceleași cote înalte.
Ca să fac o listă succintă, i-am pierdut pe primii doi El Bățo din anul acesta, dar și două sticle de apă, luate de la Decathlon. Pe prima bănuiam unde o putusem uita, de fapt probabil îmi căzuse când mă oprisem să mă schimb, fiindcă se făcuse cald, poate și din pricina terenului accidentat pe care eram nevoiți să umblăm, punțile pelerinilor fiind în renovare.
Despre a doua, să mă bați că nu mai știam unde scăpasem de ea. Plecasem la drum amândoi cu câte două sticle, dar Ștefan tot comenta că el are nevoie doar de una. Ei bine, în doi timpi și trei mișcări, am rămas amândoi numai cu câte una.
Hai că peste pierderile enumerate mai sus puteam trece, dar când mi-am dat seama că mi-am uitat pălăria mea mov, special pentru camino cumpărată direct din China, am crezut că fac infarct. Și unde credeți co o uitasem, tocmai la cel mai nenorocit albergue la care am stat vreodată, supraaglomerat și cu persoane care credeau că-s la ele, în bucătăria de acasă, nu într-un loc în care trebuie să-i respecți pe ceilalți.
Doar faptul că într-una din zile am ajuns la un albergue de pe malul oceanului și chiar am făcut un pic de plajă, a mai atenuat din jalea primelor zile. Vă las aici niște fotografii, poate vă interesează.
Ei, iată că m-am mobilizat în sfârșit ca să scriu câteva cuvinte despre camino din acest an. Cuvintele sunt pentru cei cărora le e drag să citească, ceilalți se pot uita doar la poze.
Anul acesta a fost multă lume pe Camino, mulți pe Portughez de Coastă, a devenit un fel de modă, aș putea spune. Noi l-am ales fiindcă n-am fost niciodată pe varianta de coastă, am fost pe Portughez Central, în urmă cu 10 ani, de la Lisabona la Santiago. Atunci am parcurs vreo 650 de km, acum vreo 300 sau chiar mai puțin, după bornele kilometrice . Nu asta e important însă, ci cum l-am perceput acum, ce s-a mai întâmplat și care o fi concluzia. Ei, dar să nu mă grăbesc cu concluziile, când încă n-am pornit la drum.
Din postările celor care au fost și mai sunt încă pe acolo, pare că ei se îndreaptă spre Santiago ca niște fluturași, cu trăiri serafice și în pas de dans. Așa o fi pentru ei, dar pentru mine a fost al naibii de greu, iar când cineva de acasă mi-a urat ”Distracție plăcută!” mi-a fost foarte greu să nu răspund usturător. Totuși m-am abținut, dovadă că o fi și camino ăsta bun la ceva, ne mai temperează pornirile.
Asta a fost introducerea, dacă v-ați plictisit deja, vă las să faceți ceva mai util și mai plăcut pentru domniile voastre. Bun! Nuva fi un jurnal de zi cu zi, voi aminti doar întâmplările care mi se par mai importante și care mi-au rămas în memorie, acolo n-am notat decât vreo trei pagini, apoi n-am mai fost în stare. Ne bazăm deci pe memoria mea de elefantă, sper să nu mă facă de rușine.
Am plecat din Cluj cu avionul de Madrid, unde am ajuns după un zbor calm și o aterizare lină, în aplauzele pasagerilor, ușurați că au ajuns din nou cu picioarele pe pământ. Noi aveam autobuz spre Porto, de unde începea călătoria pe jos, de la terminalul 4, despre care credeam că e destul de aproape, dar n-a fost așa. Un domn de la informații ne-a informat (că doar era job-ul lui) că trebuie să luăm autobuzul verde până acolo. Până să ne dezmeticim, iaca și Green Shuttle, care ne-a dus preț de vreo 10 km până la T4. Am așteptat vreo trei ore cred, fiindcă aveam autobuzul spre Porto la ora 22. Era foarte cald, la fel ca în România, dar cumva mai sufocant.
Cu chiu, cu vai, a venit și ora plecării, dar spre surpriza noastră, la peronul de Porto eram doar noi doi (adică Ștefan și cu mine, n-am mai menționat, că se subînțelegea), iar șoferii (că erau doi) ne-au anunțat că ei ne duc doar până în Madrid Sud, iar de acolo vom lua autobuzul de Porto, fiindcă ei pleacă la Lisabona. Eh, ca să n-o mai lungesc, am ajuns la autobuzul nostru, identic cu primul, supraetajat, cu tot confortul, chiar și cu toaletă. Am fost invitați să urcăm la etaj, unde mai erau vreo 5 pasageri, așa că ne-am putut alege locurile și cum nimeni nu le alesese pe cele din față, ne-am dus noi acolo. Era tare frumos , atâta doar că parbrizul era plin de gângănii strivite și mai era și noapte. După mai multe încercări nereușite de a mă aranja pentru somn (nici cu picioarele în parbriz nu era comod) m-am dus pe scaunele din rândul al II-lea unde, până dimineața la 5 am încercat toate pozițiile posibile pentru a putea dormi, fără vreun succes. A doua zi, ceasul meu zicea că nu sunt date despre somn în noaptea precedentă. Normal, că nici somn n-a fost.
Eh. și la 5 dimineața am fost ”deversați” în autogara din Porto, aproape cât Gara de Nord. După ce Ștefan îmi făcuse capul mare că de ce facem atâtea ore, ( pe bilet sosirea era la 7), acum era supărat că de ce am ajuns atât de repede. Și el dormise noaptea, am văzut cu ochii mei!
Nu vă mai plictisesc cu așteptarea pe o terasă care s-a deschis abia la 6, cu cafeaua (dos caffes con leche, por favor) strong de-ți ridica părul în cap și cu plecarea iavaș-iavaș (că tot mă uit la un film turcesc) spre centrul orașului, când se crăpa de ziuă. Planul era să vizităm orașul, să dormim acolo și să plecăm a doua zi la drum, proaspeți și odihniți. Dar cum planul de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cel din târg, după ce am ajuns de două ori la catedrala Se de unde pleacă traseul de pelerinaj (prima dată cu voia și a doua oară din greșeală), după ce am ajuns din nou pe Podul San Luiz unde am repetat poza făcută acum 10 ani, urmăriți toată ziua de o bură care din când în când se transforma într-o ploaie mocănească, am hotărât să plecăm la drum, nu aveam starea necesară pentru a mai hoinări prin oraș, recunoscusem locurile prin care am trecut acum 10 ani, dar acum plecam în sens invers, spre ocean. Porto e un oraș tare mare, tot când credeam că am ajuns la margine, mai apărea un pod, niște clădiri, niște hoteluri, dar cum orice are un sfârșit, așa a fost și cu orașul care părea că se lungește sau se lărgește precum gumilasticul.
Bineînțeles că de săgeți nu putea fi vorba, dar nu ne puteam rătăci, am mers pe malul râului Duero până ne-am săturat și până am dat nas în nas cu Atlanticul. Era cam supărat, cețos și gri, dar mie mi-a plăcut, e spectaculos în orice stare de spirit l-ai găsi. Mai sunt și alți pelerini care acum pleacă la drum, nu suntem singurii întârziați. Vrem să ajungem la Labrugge, la 25 de km, e trecut de 12, eu sunt nedormită și mă doare spatele, dar, de ce nu, hai la drum! Trebuie să menționez că mai făcusem și prin Porto în plimbarea noastră matinală vreo 10 km, așa că…
Pe urmă, am mers pe faleză și printr-o zonă care semăna cu Eforie Nord. Ștefan zicea că Mamaia, dar nu era atât de frumos. Magazine după magazine, hoteluri , faleză, dar oameni puțini, vremea nu e de plajă, soarele mijește printre nori, dar nu-ți prea vine să te dezbraci. Pentru noi e numai bine, temperatura ideală. Cu popasuri din ce în ce mai dese, cu au și vai, ajungem la vreo 4 km de țelul călătoriei noastre unde eu prognozasem că vom ajunge la ora 17. Ora 17 e aproape, iar picioarele noastre dau semne de oboseală maximă.
În acest moment, lui Ștefan îi vine o idee ”genială” : Ce-ar fi să luăm un autobuz, pe ultimii kilometri? Bună idee! iar cum ideile bune îți vin la 30 de metri de stația de autobuz, care vine în 5 minute, de crezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior…dar stai, l-ai prins dar nu l-ai ținut bine, s-ar părea. Șoferul nostru, portughez get-beget, fără alte abilități lingvistice, nu știu cât a priceput din ce-i arăta Ștefan pe hartă, cert este că ne-a dus până unde avea capăt de linie, dar, stupoare, cu 6 km dincolo de Labrugge. Super! Am picat din lac în puț, dar ne-am mai odihnit un pic, în autobuz. E 16,30, s-ar putea să nici nu mai găsim locuri la albergue municipal din Labrugge. Întrebăm trecătorii încotro s-o luăm, toți zic să luăm autobuzul înapoi, până nu știu unde. Nu, asta nu mai facem. Găsim un drum și întrebăm dacă duce la Labrugge, oamenii se scarpină în cap, de parcă-i întrebam de drumul spre Moscova, nu spre un sat din apropiere. Era ca și cum ar veni cineva la Lupșa și m-ar întreba dacă drumul duce la Mușca, iar eu să stau să mă gândesc. Ce Doamne-iartă-mă, parcă erau toți picați din Lună!
Am pornit totuși la drum, ce era să facem? După aproape doi kilometri, oprește fix lângă mine o mașină, iar o doamnă care vorbea engleza m-a întrebat unde mergem. I-am zis, iar ea, cu o mutră tristă, că nu crede că mai sunt locuri. Când am întrebat-o dacă nu ne duce ea, s-a luminat la chip de parcă eu îi făceam un favor ei, nu ea mie. Ce mai, ne-a dus până în poarta adăpostului, ba a și intrat să vadă dacă mai sunt locuri. Ce să vezi, mai erau!
Ghiciți cât era ceasul când am intrat în albergue? 17 fix. Și cu asta, am spus totul. Nici n-a mai contat că am pus la punct un grup de nemți care vorbeau tare în dormitor și că n-am mai avut energie să apostrofez și un grup de chicas spaniole ce vorbeau la duș de se auzea până la primărie.
Ei, și-acum surpriza: yo în 2014 și în 2024, pe același pod din Porto.
Oboseală mare, merg la culcare. Și-atunci și-acum! Noapte bună!
Duminică toată lumea a mers la vot. Sau aproape toată lumea. Pentru că eu sunt un pic diferită, m-am gândit să-mi ”încerc” rucsacul cu care merg pe Camino, să văd dacă-mi mai ”vine”. L-am luat în spate, am închis toate click-urile (parcă aud cum sunau, click, click!) și… miracol! Dintr-o dată, am devenit pelerin. Pașii erau automat mai mari și mai siguri, spatele uitase să mă mai doară, iar privirea…privirea parcă deja începea să-mi scânteieze. Uite-așa, doar fiindcă purtam rucsacul cu care am împărțit sute poate chiar peste o mie de kilometri făcuți cu propriile-mi picioare.
Hmm! Dacă tot sunt pelerin, ar trebui să-mi încerc oleacă puterile, că doar vara e aci, iar dacă e vară, e…camino! Zis și făcut, urc în autobuz și merg preț de 15 km, așa, ca să nu mă chiar târăsc la întoarcere. Șoferul e de treabă și mă lasă fix unde zic, iar coborând din autobuz sunt instantaneu îmbrățișată de o căldură moale și umedă, exact ca în Spania. Dar mirosul, mirosul nu se compară cu niciunul dintre mirosurile din alte țări, fiindcă e atât de minunat de suav, încărcat cu parfumul a mii de flori ce zâmbesc soarelui după ploaia ce a răpăit acum două ceasuri, încât numai românii pot înțelege despre ce vorbesc. Și în Spania sunt mirosuri specifice: de pildă, cum miroase meseta în iulie e absolut fantastic, a grâu copt și cumva a praf uscat. Dacă ai fost o dată acolo, e imposibil să-l mai uiți. ȘI cântecul holdei tot acolo l-am auzit. Ați auzit cum cântă grâul? E incredibil sunetul pe care-l scoate, la început nici nu știam de unde vine, părea un instrument muzical celest.
Nu cobor bine și-mi dau seama că drumul meu va fi totuși destul de lung ca timp, sunt cam zero antrenată și la prânz am mâncat doar supa, felul doi urma să-l mănânc mai târziu, dar între timp mi-a venit ideea să plec la drum, cu o banană, o sticlă de apă și un pic de cafea drept provizii. Dacă știu că n-am mâncare, parcă de acum mi se face foame. Lasă că mă opresc la Baia de Arieș, sunt doar șase km și un pic până acolo. Da, dacă ești cu mașina e cinci minute, dar pe jos, e mai bine de o oră. Mă gândesc cu drag la înghețata de ciocolată pe care o voi savura când ajung la benzinărie și o iau la picior, trebuie să mențin un ritm cât de cât acceptabil, doar sunt la antrenament pentru camino, nu la plimbare prin parc.
Primul kilometru îl fac destul de repede, mă abțin să mă uit la ceas, de fapt am venit ca să mă bucur, nu să cronometrez. Mașinile mă ocolesc de departe, noroc că-i an electoral și s-au tăiat și buruienile de pe marginea drumului, pot merge înafara carosabilului. Tocmai când trimiteam un gând bun șoferilor care mă ocoleau, vâjj! aproape că-mi ia cotul o mașină ce vine din spate și o depășea pe alta. Noroc că eram înafara carosabilului. Nu știu ce e în capul șoferilor care depășesc când au pieton pe partea stângă, dacă face un pas spre șosea, dacă se dezechilibrează? Merită să ai un om pe conștiință doar pentru a face o depășire în trombă? Eu n-am făcut niciodată așa ceva și nici n-am de gând.
Fac vreo două poze, ajung la cascadă, unde niște copii se aleargă și râd. Stați acolo, să-mi faceți și mie o poză le strig în gând, dar n-am noroc, brusc se îmbarcă în mașină (acum mă gândesc că la mașină ar trebui să se spună se înmașinează, că îmbarcarea e în alte mijloace de transport) și pleacă, fără a mă mai aștepta. Nu-i bai, îmi fac un selfie nereușit, în timp ce mă bucur că lipsesc câinii care-și duc veacul pe aici.
Dar Cineva acolo sus mă iubește, fiindcă ajunsă în Sartăș la banca pe care mă odihnesc de obicei, tocmai când era să plec, oprește o mașină cu două doamne, care m-au pozat și pe mine. De fapt scriu aceste rânduri fiindcă am pus o poză pe Facebook și majoritatea celor care au văzut-o au crezut că sunt pe camino.
Cumva am ajuns la Baia de Arieș unde mi-am burdușit rucsacul cu carbohidrați (bine zice cine zice să nu mergi flămând la cumpărături). Am mâncat o superînghețată cu ciocolată și vișine și m-am ținut de drum, că nu-l făcusem nici jumătate.
O vacă ce ieșea din tufișuri și trecea impasibilă șoseaua m-a făcut să zâmbesc, oare cum ar suna un slogan de felul: ”Fii calmă ca o vacă!” Cred că toate femeile s-ar simți jignite, dar n-ar avea de ce. Vaca e un animal frumos și folositor, de un calm desăvârșit.
Am trecut și de Fagul Împăratului, care anul acesta are frunzele verzi și cu o ultimă sforțare, am urcat la crucea din curba de la Valea Lupșii. De aici am făcut poze astă iarnă, când ziceam că În Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos! Vă arăt cum e acum, ca să vedeți că într-adevăr e frumos.
Ei, cred că ar trebui să mă opresc, observ că scriu rar, dar când mă prinde valul, nu pot pune punct. Așa că pun punct și virgulă, ca să ne reîntâlnim curând.
manuelasandablog 