Am citit și eu ”cărțile la modă” ale acestui an, publicate la ”editura celebrităților”, cum zice un prieten. Nu spui cine, persoană importantă! Și dacă tot le-am citit, mă gândesc să-mi dau și cu părerea, poate vă fac poftă de lectură.
Astea două, cu siguranță sunt despre creier, că așa le și zice. Nimic de zis, cărți interesante, pentru cititorul nespecialist se precizează, dar cu multe date de specialitate, care-ți intră pe-o ureche și-ți ies pe cealaltă, la fel de repede cum au intrat.
Totuși, pentru cei care nu le-au citit, pot sintetiza ideile principale.
1, Una dintre proprietățile creierului nostru este neuroplasticitatea, adică neuronii se pot regenera și la vârste mai înaintate, nu cum se credea până nu demult, că după o vreme tot pierdem neuroni și nu mai reușim să producem alții, noi.
Ce-i drept, ca să ne mai regenerăm neuronii, este nevoie să respectăm anumite condiții.
1.1 Somnul – este extrem de important, fiindcă în timpul lui, niște celule specializate, cu numele de celule gliale, fac curat în creier. Nu intru în amănunte, dar faptul că după o noapte nedormită ne trezim obosiți, explicația este că celulele gliale nu au reușit să-și facă job-ul.
1,2 Hrana este și ea importantă (asta știe toată lumea, la nivel teoretic)
1.3 Consumul de alcool și droguri (chiar în cantitate mică, este nefast).
1.4 Foarte importantă este mișcarea: mersul pe jos, gimnastica, exercițiile cardio, toate aduc un flux de sânge mai bogat la creier.
1.5 Odihna activă – cititul unei cărți, vizionarea unui film sau a unei piese de teatru, ascultarea muzicii.
1.6 Învățarea unui instrument muzical la orice vârstă conduce la formarea de noi sinapse și căi neuronale, care pur și simplu întineresc creierul.
Ei, cam asta ar fi despre cele două cărți. Într-o frază, dacă ai grijă de tine în general, beneficiază și creierul tău de acest lucru, iar demența senilă și alte ”bucurii” ale vârstei a treia pot fi ținute departe. Am mai citit încă vreo 3-4 cărți recent, dar nu am timp acum să vorbesc despre ele.
s-au scurs câțiva ani de când am scris ”Când soarele răsare la apus”, inspirându-mă din întâmplări reale, care au avut un mare impact afectiv asupra mea și care m-au marcat încă de când aveam nu mai mult de 5 ani.
În carte n-am dezvăluit adevărata identitate a personajelor, mai ales că am îmbrăcat povestea și cu multă ficțiune, dar azi am petrecut-o pe ultimul drum pe Lelia, mama Cătălinei, care a trăit aproape 87 de ani cu durerea sfâșietoare de a-și fi pierdut cei trei copii pe rând, în condiții dintre cele mai bizare.
N-am întâlnit-o de foarte mulți ani, însă mă simțeam cumva legată de suferința ei, prin intermediul cărții. Acum, ultima verigă ce lega cartea de realitate s-a frânt, oamenii care mai știu povestea adevărată sunt de-acum împovărați de ani, așa că a mai rămas doar cartea să mai amintească despre o viață trăită în lacrimi și durere.
Tot ce mai pot spune este: ”Drum bun spre ceruri, Lelia! Sper ca acum tu și copiii tăi să fiți împreună, iar dorul care te-a mistuit o viață întreagă a încetat.”
Era anul trecut, pe Camino Primitivo. Ajunsesem la Castroverde, o localitate nu prea mare dar nici prea mică, unde era un albergue modern și vreo trei supermercado, printre case mai noi și mai puțin noi, ca peste tot în lumea asta.
Eram după 36 de kilometri, dintre care vreo 12 pe asfalt, dar după ce ne-am cazat și am făcut un duș, parcă-mi revenise pofta de viață și de a mai face o mică plimbare, așa că am pornit (era să zic pe jos, dar cum altfel?) să explorez micul orășel.
Albergue era pe partea dreaptă cum intrai în localitate, un pic retras față de strada principală. Am pornit veselă spre supermercado, aveam de gând să-mi cumpăr o înghețată. Am luat-o spre dreapta și m-am bucurat că am găsit un izvor, de unde mâine dimineață ne vom umple sticlele cu apă proaspătă. Era cam 5-6 după masă, nu prea multă lume pe stradă, eu tot traversez de pe o parte pe alta, ca să văd mai bine cine știe ce. Trec pe lângă un supermercado dar văd unul la 50 de metri mai departe și hotărăsc să merg acolo. MMM! Ies cu o superînghețată de ciocolată, drept că scumpă rău, dar știu că marca asta e scumpă și în România. O savurez în liniște pe banca din fața magazinului, apoi mă gândesc să mai merg puțin înainte, pe drumul ce-l vom face mâine, spre Lugo.
Merg ce merg și, foarte ciudat, întâlnesc iarăși un izvor și o săgeată de camino, care și mai ciudat, era în sens invers decât ar fi trebuit să fie. Am uitat să vă spun că eram pe o stradă perfect dreaptă, cu case asemănătoare de o parte și de alta. Oare au greșit oamenii marcajul? Nu se poate! În acel moment, o femeie de pe partea cealaltă a străzii, văzându-mă că ezit, mă întreabă dacă nu caut albergue. În prima secundă-mi trece prin cap că poate e vreun albergue privat pe acolo, așa că dau hotărâtă din cap: NUU! În același moment mă întorc din drum și fac cale întoarsă, ca să mă întorc la albergue municipal, credeam eu. Și merg și merg, ajung la ieșirea din localitate, iar abia aici îmi bubuie creierul, când văd un indicator de Lugo. Băi fato, numai tu te puteai rătăci pe o stradă dreaptă! Misterul era rezolvat. Când ieșisem din magazin, în loc s-o iau spre Lugo, o luasem invers, spre albergue și de aici toată confuzia. Dacă de le izvor mai făceam trei pași, vedeam că sunt acasă, nu în partea opusă a orașului.
Eram de-a dreptul rușinată de întâmplare, nici lui Ștefan nu i-am povestit decât de curând, iar acum mi-am făcut curaj să vă spun și vouă. De obicei mă orientez ușor, îmi iau repere, dar acum, pe o stradă dreaptă, nici nu m-am gândit să fac asta.
Ei, s-aveți o duminică frumoasă și aveți grijă să nu vă rătăciți!
Ieri a fost o zi de adevărată primăvară. Soarele strălucea pe un cer adânc și perfect senin, un vânticel adia doar atât cât să ne aducă aminte că există și el pe aici, dar oricine ar fi zis că e o zi de sfârșit de martie sau chiar de aprilie, nu una de iarnă adevărată a lunii februarie, atât de urâtă de cei fără lemne în șopron.
O prietenă avea ceva de făcut la Poșaga și m-a întrebat dacă aș vrea s-o însoțesc. Nici că se putea o invitație care să pice mai bine. Valea Poșăgii îmi este familiară, în ultimii ani am fost de multe ori pe acolo, dar de fiecare dată mă uimesc munții golași ce adună între ei o apă zglobie, care coboară la vale fără nicio grijă. Drumul este cam strâmt, așa că trebuie să fii foarte atent ca șofer, fiindcă în multe locuri nu prea încap două mașini una pe lângă cealaltă.
Pădurea e încă adormită, dar alunii au înflorit deja, ca o bucurie venită așa, în miez de iarnă. Mânăstirea este închisă ca o fortăreață, se poate intra doar la sfârșit de săptămână. Toată împrejurimea e plină de mister, iar izvorul tămăduitor aflat la 100 de metri de mănăstire, închis într-o căsuță a lui, întregește peisajul în mod armonios.
Din păcate, n-am putut explora prea mult, deoarece prietena mea a terminat repede ce avea de făcut, așa că am rugat-o să mă lase la Muncel, ca să mai fac câțiva pași până la Lupșa. Am trecut iar pe la crucea de la Valea Lupșii, care a devenit un obiectiv musai de atins pentru mine, am socializat cu un mieluț prietenos și m-am întors acasă plină de energia primăverii ce va veni în curând.
Arieșul era mare și destul de învolburat, semn că ploile de zilele trecute au început să topească zăpada de la Arieșeni.
De câte ori mi-am făcut un test de personalitate, a ieșit că sunt nonconformistă, cu alte cuvinte că nu prea-mi pasă (era să zic mi se fâlfâie, da nu-i frumos) de ce crede sau spune lumea.
De azi dimineață de când încă eram în pat, telefonul meu a început să bipăie și să chițăie, semn că cei ce deja erau activi pe Facebook băgaseră de seamă că e ziua mea. Ștefan mă întreabă ce se tot aude, iar eu îi răspund că sunt mesajele de la prieteni. Nimic neobișnuit până acum, veți spune. Da, nimic neobișnuit, în afară de faptul că am ajuns degeaba la o ”frumoasă” vârstă, dar tot nu pricep expresia ”ziua asta e despre mine” sau ” despre tine” sau ”despre ” cine o mai fi.
Nu, ZIUA ACEASTA ESTE A MEA, nu despre mine. Nici nu știu ce înseamnă ca o zi să fie despre cineva. No hai, că bat apa-n piuă!
Cum copiii sunt care pe unde, am hotărât ca sărbătorirea oficială să fie săptămâna viitoare, așa că azi, în loc de tort, am făcut… GOMBOȚI. Cine a mai sărbătorit cu gomboți? Și încă unii speciali, cu piersici din compot, că prune n-am avut. Constat că sunt chiar mai buni cu piersici.
O, ca să nu uit, vă mulțumesc din suflet tuturor celor care v-ați amintit de mine sau pe care v-a tras Facebook-ul de mânecă și așa ați aflat că iaca, a mai trecut un an peste subsemnata, că buchetul anilor devine tot mai bogat, că nepoții cresc și copiii sunt adulți în toată firea.
Să fiți sănătoși și să vă bucurați ÎMPREUNĂ cu cei dragi de clipe minunate ( nu ALĂTURI, că asta înseamnă pentru mine cumva PE LÂNGĂ). Dacă e ziua mea, pot să-mi fac de cap și din punct de vedere lingvistic, nu-i așa?
Cu alte cuvinte, SĂ TRĂIESC LA MULȚI ANI!
Și voi toți cei care citiți aceste rânduri să vă bucurați de o viață lipsită de grija zilei de mâine, înconjurați de dragoste și veselie!
Numai când pronunți această denumire ți se ridică părul în cap și te cuprinde un fior de groază. Auschwitz nu este un loc în care să-ți dorești să ajungi a II-a oară, dar măcar o dată în viață ar trebui ca orice om să treacă pe acolo, să se înspăimânte și să nu mai dea voie ca vreodată asemenea atrocități să poată avea loc.
Am fost la Auschwitzîn decembrie, în excursia pe care am făcut-o în Polonia, cu Brian Travel. Ziua aceea m-a marcat foarte tare, din acest motiv mi-au trebuit aproape două luni ca să pot scrie despre ea.
Când am ajuns în parcarea imensă, plină de autocare, vremea era exact ca în sufletele noastre: neagră, gri, viscolindă. Aveam programare la ora 12,30, dar am întârziat, fiindcă avusesem probleme cu autocarul. După ce am fost împărțiți în două grupe, vorbitori și nevorbitori de limba maghiară, fiindcă ghidele vorbeau această limbă, am intrat în interiorul lagărului. Dacă n-aș fi știut ce fusese aici, puteam foarte bine să-mi închipui că e o tabără de vară, conservată în timpul iernii: clădiri cu pereți de cărămidă aliniate perfect, copaci, curățenie…. dar și garduri ghimpate în trei straturi, foișoare de observare și vaiere, parcă-n minte îmi răsunau plânsetele celor care au trecut pe aici,majoritatea pierind și sfârșind în crematorii.
Oare ce pedeapsă ar fi meritat cei ce au trimis la o moarte groaznică un milion o sută de mii pe suflete? Dar moartea era ultima fază, deoarece viața în lagăr era de nedescris, iar acei oameni, încălțați cu saboți cu talpă de lemn și îmbrăcați cu zdrențe, după ce munceau toată ziua pe șantier, dormeau fără nicio încălzire, pe jos, în acele barăci, la -28 de grade.
Nici nu știu dacă nu cumva cei care fuseseră triați în partea dreaptă la coborârea din tren și duși direct la ”dușuri” care de fapt erau camerele de gazare, nu fuseseră mai norocoși, fiindcă aproape toți cei care în acel moment se consideraseră norocoși au avut aceeași soartă, dar după răni, boli și suferințe infinite.
Li se spunea să-și scrie numele pe gențile cu care veniseră, ca să le recupereze după ce ies de la duș. Așa, am putut vedea mii de genți rămase fără stăpân, așteptându-l încă și în ziua de azi.
Zeci de mii de perechi de încălțăminte (multe de copii, ți se rupe sufletul când le privești) au rămas în urma celor omorâți la Auschwitz, la fel cu diferite obiecte personale, de la olițe de noapte, la lighene și căni, ce putuseră lua oamenii cu ei în miez de noapte, când fuseseră ridicați din paturile lor și încărcați în trenuri, mai rău decât vitele.
Zilnic mureau mii de oameni, unii gazați iar alții fiindcă nu mai rezistau, care ajungeau în crematorii, dar nu înainte de a fi tunși și a li se scoate dinții, dacă erau din aur. Am văzut vitrine care conțineau cam două tone de păr uman. Acela probabil rămăsese în lagăr când venise eliberarea, dar miile de tone dinainte se trimiteau spre fabricile de textile. Se țeseau diverse materiale, inclusiv pături din păr uman. Vă puteți închipui cum ar fi să vă înveliți copilul cu o pătură făcută din părul a mii de oameni morți?
Știu că v-am șocat, dar acesta era și scopul. Nu putem trăi cu gândul că aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, poate mai macabru și mai îngrozitor decât cu nu prea mult timp în urmă. Ce sunt 80 de ani în viața Universului? Dar privind în jurul nostru, vedem că războaiele nu s-au terminat, dimpotrivă! Iar doctorul Mengele poate că trăiește printre noi, zâmbind și îmbrățișându-și copiii. Bineînțeles că nu vorbesc despre cel adevărat, dar de unde putem ști că nu are urmași?
Ultimele două fotografii sunt cu camera de gazare și crematoriul. Vă întrebați poate cine făcea toate acele munci de manipulare a cadavrelor? Erau obligați s-o facă oamenii din împrejurimi, dar după 30 de zile deveneau victime la rândul lor.
Supraviețuitorii de la Auschwitz au fost nu numai norocoși, ci oameni deosebit de puternici din punct de vedere psihic. Am citit recent ”Omul în căutarea sensului vieții” scrisă de un psiholog care a supraviețuit, o carte care zugrăvește cu lux de amănunte suferințele îndurate acolo, dar mai ales pune în evidență faptul că în momentul în care un om își pierdea speranța și nu mai lupta, pierdea motivul pentru care-și mai dorea să trăiască, nu dura mai mult de trei zile și murea.
Of, ce poveste tristă! Din păcate nu e o poveste, e un crud adevăr istoric. Să nu-l mai repetăm!
Azi am început, în mod oficial, antrenamentul pentru Camino de Santiago de anul acesta. Încă nu știu exact care traseu îl voi alege, dar dacă mă antrenez, musai să merg undeva.
Iarna aceasta a fost cam ciudată, trecând de mai multe ori prin toamnă-iarnă-primăvară, așa că nici chef de umblat pe jos n-am prea avut. Azi însă, după o noapte rece, (-8 grade), dimineața s-a arătat senină și plină de promisiuni, așa că am purces și eu la drum. Aveam intenția să fac vreo 6 kilometri, în final au fost mai bine de 8, am fost până la Muncel și înapoi.
Peisajul nu e cine știe ce în perioada asta, lipsit de zăpada care să-l înfrumusețeze și să mai astupe gunoaiele propășite pe malul Arieșului, dar dacă te străduiești, poți ghici frumusețea ce va să vină o dată cu renașterea datorată primăverii, când verdele va inunda întreaga fire și vom deveni cu toții zglobii, ca niște iezi abia aduși pe lume. Era să zic miei, dar aceia îmi produc tristețe, viața lor fiind scurtată de ritualuri pe care eu le-aș denumi într-un fel pe care nu vreți să-l știți.
De câte ori ajung, mergând pe jos, pe lângă această tablă, am impresia că urarea îmi este adresată mie, în mod special. N-am mai văzut nicăieri o asemenea urare și-mi este foarte dragă.
Nu pot zice că am avut nu știu ce trăiri, mai ales când mașinile veneau la greu din ambele direcții, pot zice însă că pe primul kilometru degetul mic de la piciorul drept s-a răzvrătit foarte tare, îl simțeam ca prins într-o menghină. Tocmai când era să mă întorc acasă, am băgat de seamă că s-a dat pe brazdă și nu-l mai simt.
La Valea Lupșii am urcat în sfârșit până la crucea pe care o tot vedeam din șosea, dar nu se potrivea niciodată să ajung până lângă ea. M-am sorit pe o bancă, apoi, surpriză, aveam o scurtătură pe care să ”tai” curba aceea nesuferită și mare.
Ei, cam acestea au fost impresiile mele… N-a fost chiar Camino, dar odată început antrenamentul, nimic nu mă mai poate opri.
După cum puteți vedea din poze, în Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos!
În weekend-ul trecut am făcut o excursie foarte faină, despre care am tot vrut să scriu, dar am amânat de la o zi la alta. S-ar părea că acum a venit momentul, așa că… a fost odată ca niciodată…
Era vineri dimineața și era ora 7. În Piața Mihai Viteazul, puhoi de excursioniști cu trolere și voie bună, așteptau autocarul. Apoi, am aflat că de fapt erau autocarele, fiindcă prea eram mulți acolo și prea n-am fi încăput într-un singur autocar. Grupul nostru pleca la Timișoara, iar celălalt am aflat că pleca la Tășnad. Acum, doar să nu greșim autocarul, glumește Ștefan. Bineînțeles că nu-l greșim, doar scrie ”Brian Travel ” pe el, îi răspund eu. Mi se părea imposibil ca cineva să urce în autocarul greșit, dar asta a durat numai câteva minute.
Urcăm în autocar, iar fix lângă noi se desfășura deja un conflict. Doi domni (destul de aroganți după mine), ocupau locurile care le fuseseră repartizate altor persoane și nu voiau să se clintească de acolo. Noi ne cotim și-i șoptesc lui Ștefan că ăștia precis merg la Tășnad, dar el îmi face semn să nu mă bag. Când doamna noastră Viorica solicitată la fața locului a venit să dezamorseze conflictul și i-a întrebat cum îi cheamă, unde merg și ce locuri au, răspunsul unuia dintre ei, după ce și-au declinat numele, a fost ”Dar ce importanță are?” ”Păi are, dragă domnule, că nu sunteți pe lista mea, iar noi mergem la Timișoara. Precis mergeți la Tășnad, nu-i așa? ” ” Dar ce vă interesează?” Noi nu ne mai puteam ține de râs, iar cei doi au coborât într-un final, nedumeriți încă.
Iaca așa, am pornit cu voie bună și elan spre Timișoara, pentru a vizita expoziția lui Brîncuși, unde am făcut multe poze. Nefiind critic de artă n-o să-mi dau cu părerea, las pozele să vorbească.
Pe drum am oprit la castelul de la Săvârșin, dar cum majestățile Lor erau acasă, am putut vedea doar colecția de mașini a Regelui Mihai I. Într-adevăr, cui i-ar conveni ca prin sufrageria sau chiar curtea lui să treacă zeci de turiști, în fiecare zi?
Am plecat din Cluj pe o vreme primăvăratică, dar am ajuns la Timișoara odată cu o câinoasă vreme de iarnă, cu vânt, lapoviță și-un frig subțire. Aveam bilete la expoziție la trei ore diferite, așa că fiecare a luat și porția lui personală de frig. La Timișoara ne-a așteptat ghidușa Roberta, care ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante despre ”orașul de pe malul Begăi, cum zic comentatorii de fotbal.
Pe la ora 18, rebegiți de frig, dar cu sufletele înălțate de cele văzute la muzeu, am pornit spre Gyula, unde ni se promitea o cină copioasă și odihnă pe măsură, după o zi plină. Dar e bine să nu zici HOPA până n-ai sărit gardul! Să nu uitam că Gyula e în Schengen, iar România, nu!
Probabil le-am părut dubioși vameșilor de la Turnu, fiindcă ne-au ținut în vamă o oră. Ba ne adunau cărțile de identitate, ba ni le dădeau înapoi, ba ne ziceau să coborâm, ca să ne verifice la ghișeu, ba că suntem prea mulți, să coboare doar grupuri de câte 5. Oricum, noi nu i-am prea băgat în seamă, muzica bubuia, voia bună era la cote maxime, iar într-un final totuși ne-au coborât pe toți ca să ne verifice. S-au uitat și la bagaje și pe sub autocar, ce mai, eram un grup subversiv de pensionari ce trebuia verificat la sânge! Poate dacă le dădeam de la început ”vama” nu s-ar fi întâmplat toate astea, dar chiar n-aveam niciun motiv. În afară de slipuri și costume de baie, nu aveau ce găsi în bagajele noastre.
Le mulțumim pe această cale vameșilor unguri de la Turnu și le promitem să nu-i mai deranjăm. Niciodată!
Ei, în continuare totul a decurs conform programului, două zile de baie întrerupte de obișnuitul party din seara a doua la care am dansat de ne-au mers fulgii, așa cum ne-a obișnuit domnul Marius Lazăr și căruia îi mulțumesc pe bune, nu ca vameșilor.
Duminică ne-am întors acasă, cu sentimentul că a fost prea puțin, că mai vrem și cu promisiunea că vom mai repeta experiența, în alte locuri și mai spre primăvară…
În ultima vreme, tot mai multă lume îmi cere sfaturi în legătură cu acest drum de pelerinaj care devine din ce în ce mai cunoscut, Camino de Santiago sau Drumul Sfântului Iacob. Pentru a le fi de ajutor, m-am gândit să scriu câteva rânduri pentru pelerinii începători, cei care nu știu la ce să se aștepte sau ce e neapărat necesar să aibă în rucsac.
Pentru început, doresc să vă spun că acest pelerinaj nu este o excursie, o drumeție la sfârșit de săptămână, este o adevărată încercare a puterilor fizice, psihice și spirituale ale celui care pleacă la drum. De multe ori simți că nu mai poți, dar ceva te ține totuși în picioare și poți merge mai departe, chiar dacă acasă nu ai fi în stare de un efort asemănător.
În primul rând, rucsacul și ce punem în el: rucsacul trebuie să fie cât mai ușor, perfect ajustabil pe corpul nostru și neapărat să aibă buzunare exterioare pentru sticlele de apă, dacă nu avem recipient din acela din care se bea din tub și stă în interior. Mie, sincer, mi-e greață să beau apă din tub, de aceea prefer două sticle de 800 ml, plasate lateral. Foarte important, nu uitați sacul de dormit. Nu se poate să plecați fără el.
Încălțămintea este extrem de importantă. Nu plecați la drum cu bocanci nepurtați, veți avea mari probleme. Eu am făcut 4 camino-uri cu sandale walkmaxx, dar astă vară, pe Camino Primitivo, toată lumea m-a sfătuit să-mi iau bocanci. Aveam bocanci noi, dar am preferat unii ușori, pe care-i purtam de vreo 10 ani și n-am regretat deloc. Nu arătau bine, dar parcă mergeau singuri. Cred că erau recunoscători că i-am luat cu mine.
De obicei, am 3 tricouri, 3 chiloți, pantaloni scurți, pantaloni lungi, colanți, o bluză cu mânecă lungă, un polar și pelerină. Neapărat aveți nevoie de ceva de pus pe cap, împotriva soarelui. Eu prefer pălăriile, dar fiecare știe ce-i place mai mult. Șosete, tot 3 perechi. Cineva recomanda să ai doar câte 2 din toate astea, dar se poate întâmpla ca într-o zi să nu poți spăla sau plouă și nu se usucă…Eu mai am întotdeauna și o rochie, așa, ca să-mi amintesc că sunt o lady.
Medicamente: dacă luați medicamente uzual, să nu uitați să le puneți în bagaj.i. Apoi, mai e nevoie de plasturi dacă faceți bășici, minerale : calciu, magneziu, zinc, deoarece prin transpirație se elimină foarte repede și s-ar putea să vă simțiți slăbiți. La primul camino n-am avut niciun medicament, doar niște metoclopramid, dar nici pe ăla nu l-am găsit când am avut nevoie și a trebuit să cumpăr o cutie întreagă. Periuță de dinți și pastă. Am găsit la D&M periuță de dinți pentru călătorie, foarte mică și utilă.
Mâncare: asta fiecare, după preferință. Bineînțeles că nu-ți poți pune de acasă mâncare pe o lună, dar măcar până ajungi pe camino să fie. Pentru mine e mai complicat, fiindcă sunt vegană, dar cei care mănâncă de toate nu vor avea probleme. Ce-i drept, am mâncat și eu tortilla de patatas din lipsă de altceva, care e foarte gustoasă, atâta doar că are și ouă. Puteți să vă luați câteva semințe și fructe uscate pentru orice eventualitate, nu se strică și ai ce pune în gură dacă rămâi în pană de mâncare: migdale, goji, arahide, curmale, după gustul fiecăruia. Dar găsiți să cumpărați și acolo, nu faceți ca mine, care am cărat vreo 2 kg de asemenea bunătăți.
Dar prima întrebare care îl frământă pe un pelerin în devenire, este: care Camino să-l aleg? Cei care s-au documentat deja știu că sunt mai multe rute de pelerinaj care toate ajung la Santiago de Compostela, dar își iau numele după locul din care pornesc.
Camino Francez e clar că pleacă din Franța, de la Saint Jean Pied de Port, o mică localitate la poalele Pirineilor, traversează Pirineii, iar pe partea cealaltă este deja Spania. Multă lume nu pleacă de la Saint Jean Pied de Port ci de la Pamplona, câteva etape mai încolo, deoarece traversarea Pirineilor chiar în prima zi nu este tocmai ușoară. Camino Francez este cel mai cunoscut și cel mai umblat drum, drept pentru care de-a lungul lui s-au construit o mulțime de adăposturi, ceea ce facilitează etape mai scurte. Prin unele locuri, sunt adăposturi și din 5 în 5 km, deci e numai bun pentru pelerinii începători, până-și intră în ritm. Intrarea în ritm se face cam în două săptămâni, deci… răbdare și curaj! Drumul are porțiuni mai grele, urmate de unele mai ușoare, peisaje ajunse celebre și pelerini cu duiumul.
Camino Portughez: pe Camino Portughez poți pleca de la Porto sau de la Lisabona. L-am făcut în 2014, din Lisabona, pe vremea când până la Porto nu erau adăposturi și am dormit când la pompieri, când la hostel, când pe jos, la o grădiniță. Important este însă că am ajuns. Se merge mult pe șosea, iar asfaltul este cel mai nesuferit prieten al picioarelor pelerinului. Cred că acum mai sunt și alte rute, care atunci nu erau semnalizate.
Camino del Norte rămâne iubirea mea, este cel mai frumos după mine, dar nu e ușor deloc. Se -pleacă de la Irun și se merge când prin munți, când pe coastă, prin nordul Spaniei. Nu cred că ar trebui să începeți cu acest drum. Are adăposturi destul de multe, dar mi s-a întâmplat să rămân pe afară.
Camino Primitivo este scurt, dar primele 3 zile sunt grele. Te trezești prin creierii munților, iar dacă vremea e ca astă-vară când am fost noi, cu ploaie, vânt și ceață, nici nu știi ce să faci, fiindcă e greu și să mergi înainte, dar și să te întorci înapoi. Însă când ajungi pe crestele munților, te simți atât de aproape de Dumnezeu, încât juri că a meritat tot efortul.
Mai sunt și alte rute, dar nu le-m străbătut, așa că nu vă pot spune nimic despre ele.
Ei, cam astea ar fi sfaturile mele, dacă mai aveți ceva de întrebat, vă stau la dispoziție. E posibil să fi uitat lucruri esențiale pentru voi… A, da, mi-am amintit, acum s-ar părea că toată lumea face rezervări, ceea ce transformă pelerinajul în turism. Pe Primitivo ne-am ambiționat să nu facem rezervări, însă de două ori nu ne-a mers. Dar și să faci rezervări încă de acasă mi se pare prea pesimist… Asta voi decideți!
Iată și cele două cărți despre Camino pe care le-am scris, prima tradusă și în spaniolă, poate vă vor fi de ajutor:
Ei, dragii mei, cum v-a mers în prima noapte din an? Ați îndeplinit toate superstițiile, ați avut bani în buzunar, v-ați îmbrăcat frumos, ați avut masa plină? Dacă nu, nu pot garanta că veți avea un an prosper, așa cum ne urăm cu toții unii altora, de parcă e de-ajuns să treci în alt an pentru ca toate să se schimbe, chiar dacă tu nu faci nimic diferit.
Tot timpul ne dorim un an mai bun, dar să nu uităm că avem în spate ani chiar grei și nu sunt prea departe; și 2020 credeam că va fi un an excelent. Ei bine, n-a fost. Pentru mine 2021 a fost și mai rău, cel mai rău din viața mea. Dar tot am sperat la mai bine. 2022 și 2023 au început să se dea pe brazdă, iar 2024 s-ar părea că ne duce spre infinit cu orice, așa că ar fi bine să cultivăm doar sentimente și trăiri frumoase, pentru a nu multiplica la infinit ura, invidia și alte rele.
O să ziceți că acum e momentul cuvintelor frumoase, ca iubire, dărnicie, credință, ce vin eu, ca picată din lună, să vă zic că degeaba ne dorim un an ”mai bun”, dacă nu facem nimic diferit față de anii care au fost ”mai răi”. În ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi, bineînțeles. Putem începe cu a zâmbi unui vecin, a recicla plasticul, a pune 10 lei deoparte înainte de a cheltui tot salariul pe prostii… Să vă spun un secret: dacă Universul vede că economisești, te ajută s-o faci din ce în ce mai bine. Dacă începi prin a-ți nota toate cheltuielile, în fiecare zi, poți fi sigur că atunci când ești tentat să dai banii pe prostii te vei gândi de două ori, înainte de a o face.
Haideți să decretăm anul 2024 drept anul economiilor, anul reciclării și, nu în ultimul rând, anul în care suntem mai buni cu cei de lângă noi. Cum? Să fie ei buni cu noi și apoi vom fi și noi buni cu ei? Nu cred că așa funcționează.
Până la urmă, fiecare face cum îl taie capul. Și ca să termin într-o notă veselă, LA MULȚI ANI, VASILE!
manuelasandablog 