Anii tac și trec, se perindă pe cerul vieții uneori precum norii albi și pufoși pe un cer senin de vară, iar alteori ne arată fața lor furtunoasă, cu tunete și fulgere, cu vijelii nemaivăzute, aducându-ne teama în suflete. Am trăit cam de toate în acești 13 ani .

De ce 13? Foarte simplu, pentru că, în 23 iulie 2012 porneam pentru prima dată în ceea ce consideram că va fi aventura vieții mele, plecam pe Camino de Santiago. Am vorbit despre această primă călătorie a mea de nenumărate ori, am scris și o carte care s-ar părea că încă mai are căutare. Tocmai azi, o prieternă bună ajunge la Santiago de Compostela, făcând un traseu pe care eu încă nu l-am parcurs și care mă tentează teribil, cine stie, poate anul viitor îi va veni rândul. Simt că am un mesager care mă duce din nou acolo, în locurile pe care dacă le-ai străbătut măcar o dată cu piciorul, nu le mai uiți nicicând, ba te cheamă mereu înapoi, pe alte și alte trasee, cu alte și alte peripeții și povești de istorisit în serile de iarnă, când soarele arzător al Spaniei ne mai încălzește doar sufletele și amintirile.

De atunci am trăit multe , am aflat cum e să rămân fără părinții care mă sunau în fiecare zi și trăiau fiecare pas alături de mine, cum e să simt neîncetat golul lăsat de plecarea lor din viața mea, cum e să nu-i pot suna ca să le aud glasul și ca să le dau vreo veste neînsemnată, dar pentru noi plină de sens.

Au trecut ani de când s-au dus, dar viața n-a mai fost la fel după aceea și probabil nu va mai fi niciodată la fel. Ia uite, voiam să mă laud că din 2012 și până în prezent am mai fost de 5 ori pe diverse trasee de pe camino, iar eu plâng ca proasta. Numai cine nu mai are părinți mă poate înțelege, iar ceilalți n-au nici cea mai mică idee cât de fericiți sunt.

S-ar părea că într-adevăr prima mea călătorie pe jos spre Santiago de Compostela a fost ”schimbătoare de destin”, deoarece de atunci am privit viața și tot ceea ce se întâmplă în jurul meu cu alți ochi, am reușit să-i ascult și să-i ajut mai mult pe cei din jurul meu, am devenit prietenă cu o mulțime de oameni care au venit spre mine cu gânduri bune, dar am și renunțat la relații toxice, care-mi secau energia.

Una peste alta, trebuie să dăm uneori cu capul în pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos, iar asta mie mi se întâmplă foarte des la propriu, atunci când intru în solar. Dacă luăm viața ca pe o curgere care nu ”ni se întâmplă” ci la care suntem în cea mai mare parte autori, dacă nu dăm tot timpul vina pe alții pentru evenimentele negative (era să zic nașpa) din viețile noastre, s-ar putea să avem surpriza ca multe să se schimbe, să nu mai avem nevoie de niște lecții, dacă tot le-am învățat. Din nefericire, acest lucru este la îndemâna unei mici părți dintre oameni, e mai ușor să învinuiești pe oricine altcineva decât propria persoană pentru ceea ce nu-ți place.

N-am mai scris tare demult, asta a fost de antrenament. Vă rog să fiți indulgenți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Gata, încep și eu să cred că vine toamna. E prima dimineață când am închis ușa de la bucătărie (toată vara stă deschisă, pentru ca Masha să circule fără restricții și fără slugi care să deschidă/închidă ușa după ea), prima dimineață când peste tricou mi-am luat un pulover și prima dimineață un pic tristă, de foarte multă vreme. Nu e tristă fiindcă se schimbă anotimpurile, toamna e ceva firesc. E tristă din pricina ploii mocănești pe care de fapt o așteptam de ceva vreme, în grădina mea mai sunt încă multe plante care au nevoie de apă. Deci nici măcar ploaia nu e cauza tristeții, ci poate lipsa luminii, a soarelui bine ascuns sub pătura groasă a norilor.

În timp ce-mi preparam micul dejun, un terci de ovăz cu fructe, semințe și scorțișoară, mi-am adus aminte de a doua zi petrecută anul acesta la Porto. În mod normal, n-am mai fi avut de ce să ajungem acolo, din Porto începusem drumul nostru pe Camino Portughez de Coastă, iar după ce ajungeam la Santiago de Compostela trebuia să ne îndreptăm spre Madrid, de unde luam avionul spre țară. Ei, dar socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, așa că , ce să vezi, am ajuns din nou la Porto pe drumul de întoarcere, printr-un concurs de împrejurări cu care nu vă mai plictisesc.

Eram deja pentru a treia oară aici și s-a dovedit că poți vedea aceleași locuri și lucruri în mod diferit, în funcție de starea sufletească sau pur și simplu, de starea vremii. Am ajuns în Porto pe la 16,30, dar pe o vreme total diferită de cea de la plecarea pe camino. Soarele strălucea vesel, iar noi aveam câteva ore la dispoziție până când luam autocarul spre Madrid, așa că am plecat la plimbare. Da, acum era plimbare, mai ales că vremea era atât de frumoasă. Nu era nici cald nici frig, numai bine de umblat și privit.

Era după câteva zile de ploaie și vreme mai închisă și aici, zile pe care noi le petrecuserăm la Finistere, dar despre asta voi vorbi, poate, cu altă ocazie. Treceam pe străzi pe care mai fusesem cu două săptămâni în urmă, dar atunci prin ceață și bură, iar acum luminate de soare. Incredibil cât de diferit ți se poate părea un oraș, văzut în ipostaze diferite. La fel ca atunci am urcat pe poduri, am urcat la mănăstire, dar am găsit și un parc minunat, foarte populat, plin de oameni de toate vârstele, care se bucurau de vremea bună. Copiii zburdau ca iezii primăvara, iar bunicii zâmbeau fericiți, privindu-i de pe bancă.

Parcul urca pe un delușor, iar de cealaltă parte surpriză, sute de oameni se așezau pe iarbă ascultând un bărbat ce cânta la chitară, în timp ce un mare ecran aștepta mai jos să-și dovedească utilitatea. Am stat și noi o vreme, în fond, n-aveam nicio grabă. Vânzători ambulanți treceau printre spectatori, îmbiindu-i cu bere rece, gustări și alte bunătăți. La început am crezut că e o petrecere locală, apoi ne-am dat seama că de fapt marele ecran găzduia campionatul de fotbal. Aha! Ia uite, o bună ocazie pentru capital electoral; și la ei erau alegeri.

Și apoi s-a făcut noapte și am plecat spre autogară.

Și-am încălecat pe-o șa… dar nu înainte de a vă arăta câteva poze.

Uite-așa, amintirile ”călduroase” ne ajută să trecem peste zilele mohorâte de început de toamnă.

Manuela Sanda Băcăoanu

Prima întâlnire cu Oceanul a fost spectaculoasă. Eram la San Sebastian, după o noapte în care venisem pe jos, prin ploaie, de la Irun. Se întâmpla acum 9 ani. Cum eram nedormită, dimineața era cețoasă iar eu pășeam în dodii, numai ce apare: imens, verde, dar cumva prietenos printre clădirile frumoase ale orașului. În prima clipă am crezut că visez, deoarece întâlnirea a fost neașteptată, având în vedere că nici nu mai știam pe ce lume mă aflu, apoi i-am zâmbit și am urmat drumul de-a lungul plajei galbene și umede. Era dimineața devreme, orașul se trezea, dar eu tare-mi doream să dorm, lucru care s-a întâmplat abia spre seară, după alți kilometri și alte oboseli.

De atunci, ne-am mai întâlnit de multe ori; câteodată pentru câteva momente, alteori pentru ore lungi de conversație și de priveliști dintre cele mai neobișnuite.

Anul acesta am avut cea mai lungă conviețuire, dat fiind faptul că am străbătut Camino Portughez de Coastă. Ca de fiecare dată, întâlnirea mi-a provocat fiori în stomac, era așa, ca un fel de îndrăgostire, o stare pe care o ai doar în preajma a ceva ce iubești mult. Peisajele erau ca desprinse din cărți de povești, cu pietrișuri și mici lacuri formate la flux, cu plaje sălbatice vizitate doar de pescărușii ce țipă neîncetat, cu poteci presărate cu mici floricele de deșert albe, galbene și mai rar de alte culori…

Când ești obosit și ți-e prea cald, privești spre apa fără de sfârșit și-ți spui că mai poți un pic, că zăpușeala nu te dă gata, că mai ai apă destulă până la prima așezare, că…

Haha! O mică cireadă de vaci face plajă. Întinse comod la soare, pe un tăpșan la 20 de metri de Ocean, rumegă liniștite și fericite. Asta cu ”fericite” am pus-o de la mine, dar s-ar putea să fie adevărat. Oricum, sunt sigură că nu-și dau seama de măreția locului în care se află, dar poate totuși au și ele un sentiment, ceva, care să le deosebească de vacile din alte părți ale lumii.

Zilele trec pe nesimțite, Oceanul e tot acolo, în fiecare zi altfel. Azi parcă nici nu-mi mai place atât de mult, e puțin îmbufnat după ploaia de azi-noapte, poate el să-mi arate tot felul de forme de relief și plante pe care le vezi doar aici, parcă nu mai sunt atât de entuziasmată. Din urmă, vine un pelerin cu o boxă ce urlă o melodie în limba spaniolă, iar el merge bâțâindu-se. E bondoc și destul de corpolent, foarte roșu la față, mă tem să nu pățească ceva. Dar n-a pățit, l-am văzut și a doua zi, era bine-merci.

Acum, mersul pe țărmul Oceanului mi se pare aproape banal; ce dacă e acolo? Să fie sănătos, mai e puțin și ne vom despărți, așa că nu vreau să leg o prietenie mai strânsă decât e cazul…

Vedeți, așa suntem noi, oamenii. Când primim un dar pe care ni-l doream mult sau chiar într-o relație, la început suntem în culmea fericirii, apoi, încet încet ne obișnuim cu noua situație, ca mai apoi să ni se pară că, de fapt, ni se cuvenea. Dispare misterul, bucuria, lăsând locul obișnuinței și banalului. Persoana de lângă noi este tot cea pe care o vedeam la început cu ochii îndrăgostiți, dar acum, după o vreme petrecută împreună, ni se pare că nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i capta atenția, pentru a-i arăta că e importantă pentru noi.

Nimeni și nimic nu ni se cuvine, trebuie să fim recunoscători pentru cei care ne însoțesc pe drumul vieții și să le arătăm că ne pasă, că suntem alături de ei, bucuroși și neplictisiți, că vrem să facem lucruri interesante împreună, să cunoaștem acea parte a lumii pe care încă n-am avut ocazia sau curajul de a o descoperi.

Cam atât pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu

Începusem cu ceva vreme în urmă să vă povestesc despre camino de anul acesta, dar între timp au avut loc diverse evenimente, plecări, sosiri, plus defectarea celor două laptopuri, așa că mi-a fost peste putință să mai scriu, nu că cineva ar arde de dorința de a afla noutăți din trecut.

Dar dacă tot am promis, mai bine mai târziu decât și mai târziu, cum zicea un coleg de serviciu pe vremea când eram cu vreo 30 de ani mai tineri, iar ”târziul” ăla părea să nici nu existe. Bun, n-am prea multă vreme că acum e chiar târziu și vreau să merg la culcare, așa că…scurt-concis (cum zicea un alt personaj, la ședința de partid).

Camino de anul acesta a fost pentru mine mai greu decât celelalte, nu numai din pricină că între timp n-am devenit mai tânără, ci pentru că am dus de acasă cu mine și o durere de spate, care m-a sâcâit tot drumul. Și cum eram eu așa, cătrănită pe durerea mea de spate căreia i se mai adăugau și inevitabilele dureri de picioare, când am făcut bilanțul primelor trei zile, am constatat că pierdusem deja o mulțime de lucruri, urma să mă pierd pe mine însămi la un moment dat, dacă-mi păstram atenția la aceleași cote înalte.

Ca să fac o listă succintă, i-am pierdut pe primii doi El Bățo din anul acesta, dar și două sticle de apă, luate de la Decathlon. Pe prima bănuiam unde o putusem uita, de fapt probabil îmi căzuse când mă oprisem să mă schimb, fiindcă se făcuse cald, poate și din pricina terenului accidentat pe care eram nevoiți să umblăm, punțile pelerinilor fiind în renovare.

Despre a doua, să mă bați că nu mai știam unde scăpasem de ea. Plecasem la drum amândoi cu câte două sticle, dar Ștefan tot comenta că el are nevoie doar de una. Ei bine, în doi timpi și trei mișcări, am rămas amândoi numai cu câte una.

Hai că peste pierderile enumerate mai sus puteam trece, dar când mi-am dat seama că mi-am uitat pălăria mea mov, special pentru camino cumpărată direct din China, am crezut că fac infarct. Și unde credeți co o uitasem, tocmai la cel mai nenorocit albergue la care am stat vreodată, supraaglomerat și cu persoane care credeau că-s la ele, în bucătăria de acasă, nu într-un loc în care trebuie să-i respecți pe ceilalți.

Doar faptul că într-una din zile am ajuns la un albergue de pe malul oceanului și chiar am făcut un pic de plajă, a mai atenuat din jalea primelor zile. Vă las aici niște fotografii, poate vă interesează.

Eh, distracție plăcută, eu merg la culcare.

Manuela Sanda Băcăoanu