Am citit și eu ”cărțile la modă” ale acestui an, publicate la ”editura celebrităților”, cum zice un prieten. Nu spui cine, persoană importantă! Și dacă tot le-am citit, mă gândesc să-mi dau și cu părerea, poate vă fac poftă de lectură.
Astea două, cu siguranță sunt despre creier, că așa le și zice. Nimic de zis, cărți interesante, pentru cititorul nespecialist se precizează, dar cu multe date de specialitate, care-ți intră pe-o ureche și-ți ies pe cealaltă, la fel de repede cum au intrat.
Totuși, pentru cei care nu le-au citit, pot sintetiza ideile principale.
1, Una dintre proprietățile creierului nostru este neuroplasticitatea, adică neuronii se pot regenera și la vârste mai înaintate, nu cum se credea până nu demult, că după o vreme tot pierdem neuroni și nu mai reușim să producem alții, noi.
Ce-i drept, ca să ne mai regenerăm neuronii, este nevoie să respectăm anumite condiții.
1.1 Somnul – este extrem de important, fiindcă în timpul lui, niște celule specializate, cu numele de celule gliale, fac curat în creier. Nu intru în amănunte, dar faptul că după o noapte nedormită ne trezim obosiți, explicația este că celulele gliale nu au reușit să-și facă job-ul.
1,2 Hrana este și ea importantă (asta știe toată lumea, la nivel teoretic)
1.3 Consumul de alcool și droguri (chiar în cantitate mică, este nefast).
1.4 Foarte importantă este mișcarea: mersul pe jos, gimnastica, exercițiile cardio, toate aduc un flux de sânge mai bogat la creier.
1.5 Odihna activă – cititul unei cărți, vizionarea unui film sau a unei piese de teatru, ascultarea muzicii.
1.6 Învățarea unui instrument muzical la orice vârstă conduce la formarea de noi sinapse și căi neuronale, care pur și simplu întineresc creierul.
Ei, cam asta ar fi despre cele două cărți. Într-o frază, dacă ai grijă de tine în general, beneficiază și creierul tău de acest lucru, iar demența senilă și alte ”bucurii” ale vârstei a treia pot fi ținute departe. Am mai citit încă vreo 3-4 cărți recent, dar nu am timp acum să vorbesc despre ele.
s-au scurs câțiva ani de când am scris ”Când soarele răsare la apus”, inspirându-mă din întâmplări reale, care au avut un mare impact afectiv asupra mea și care m-au marcat încă de când aveam nu mai mult de 5 ani.
În carte n-am dezvăluit adevărata identitate a personajelor, mai ales că am îmbrăcat povestea și cu multă ficțiune, dar azi am petrecut-o pe ultimul drum pe Lelia, mama Cătălinei, care a trăit aproape 87 de ani cu durerea sfâșietoare de a-și fi pierdut cei trei copii pe rând, în condiții dintre cele mai bizare.
N-am întâlnit-o de foarte mulți ani, însă mă simțeam cumva legată de suferința ei, prin intermediul cărții. Acum, ultima verigă ce lega cartea de realitate s-a frânt, oamenii care mai știu povestea adevărată sunt de-acum împovărați de ani, așa că a mai rămas doar cartea să mai amintească despre o viață trăită în lacrimi și durere.
Tot ce mai pot spune este: ”Drum bun spre ceruri, Lelia! Sper ca acum tu și copiii tăi să fiți împreună, iar dorul care te-a mistuit o viață întreagă a încetat.”
Ieri a fost o zi de adevărată primăvară. Soarele strălucea pe un cer adânc și perfect senin, un vânticel adia doar atât cât să ne aducă aminte că există și el pe aici, dar oricine ar fi zis că e o zi de sfârșit de martie sau chiar de aprilie, nu una de iarnă adevărată a lunii februarie, atât de urâtă de cei fără lemne în șopron.
O prietenă avea ceva de făcut la Poșaga și m-a întrebat dacă aș vrea s-o însoțesc. Nici că se putea o invitație care să pice mai bine. Valea Poșăgii îmi este familiară, în ultimii ani am fost de multe ori pe acolo, dar de fiecare dată mă uimesc munții golași ce adună între ei o apă zglobie, care coboară la vale fără nicio grijă. Drumul este cam strâmt, așa că trebuie să fii foarte atent ca șofer, fiindcă în multe locuri nu prea încap două mașini una pe lângă cealaltă.
Pădurea e încă adormită, dar alunii au înflorit deja, ca o bucurie venită așa, în miez de iarnă. Mânăstirea este închisă ca o fortăreață, se poate intra doar la sfârșit de săptămână. Toată împrejurimea e plină de mister, iar izvorul tămăduitor aflat la 100 de metri de mănăstire, închis într-o căsuță a lui, întregește peisajul în mod armonios.
Din păcate, n-am putut explora prea mult, deoarece prietena mea a terminat repede ce avea de făcut, așa că am rugat-o să mă lase la Muncel, ca să mai fac câțiva pași până la Lupșa. Am trecut iar pe la crucea de la Valea Lupșii, care a devenit un obiectiv musai de atins pentru mine, am socializat cu un mieluț prietenos și m-am întors acasă plină de energia primăverii ce va veni în curând.
Arieșul era mare și destul de învolburat, semn că ploile de zilele trecute au început să topească zăpada de la Arieșeni.
De câte ori mi-am făcut un test de personalitate, a ieșit că sunt nonconformistă, cu alte cuvinte că nu prea-mi pasă (era să zic mi se fâlfâie, da nu-i frumos) de ce crede sau spune lumea.
De azi dimineață de când încă eram în pat, telefonul meu a început să bipăie și să chițăie, semn că cei ce deja erau activi pe Facebook băgaseră de seamă că e ziua mea. Ștefan mă întreabă ce se tot aude, iar eu îi răspund că sunt mesajele de la prieteni. Nimic neobișnuit până acum, veți spune. Da, nimic neobișnuit, în afară de faptul că am ajuns degeaba la o ”frumoasă” vârstă, dar tot nu pricep expresia ”ziua asta e despre mine” sau ” despre tine” sau ”despre ” cine o mai fi.
Nu, ZIUA ACEASTA ESTE A MEA, nu despre mine. Nici nu știu ce înseamnă ca o zi să fie despre cineva. No hai, că bat apa-n piuă!
Cum copiii sunt care pe unde, am hotărât ca sărbătorirea oficială să fie săptămâna viitoare, așa că azi, în loc de tort, am făcut… GOMBOȚI. Cine a mai sărbătorit cu gomboți? Și încă unii speciali, cu piersici din compot, că prune n-am avut. Constat că sunt chiar mai buni cu piersici.
O, ca să nu uit, vă mulțumesc din suflet tuturor celor care v-ați amintit de mine sau pe care v-a tras Facebook-ul de mânecă și așa ați aflat că iaca, a mai trecut un an peste subsemnata, că buchetul anilor devine tot mai bogat, că nepoții cresc și copiii sunt adulți în toată firea.
Să fiți sănătoși și să vă bucurați ÎMPREUNĂ cu cei dragi de clipe minunate ( nu ALĂTURI, că asta înseamnă pentru mine cumva PE LÂNGĂ). Dacă e ziua mea, pot să-mi fac de cap și din punct de vedere lingvistic, nu-i așa?
Cu alte cuvinte, SĂ TRĂIESC LA MULȚI ANI!
Și voi toți cei care citiți aceste rânduri să vă bucurați de o viață lipsită de grija zilei de mâine, înconjurați de dragoste și veselie!
Azi am început, în mod oficial, antrenamentul pentru Camino de Santiago de anul acesta. Încă nu știu exact care traseu îl voi alege, dar dacă mă antrenez, musai să merg undeva.
Iarna aceasta a fost cam ciudată, trecând de mai multe ori prin toamnă-iarnă-primăvară, așa că nici chef de umblat pe jos n-am prea avut. Azi însă, după o noapte rece, (-8 grade), dimineața s-a arătat senină și plină de promisiuni, așa că am purces și eu la drum. Aveam intenția să fac vreo 6 kilometri, în final au fost mai bine de 8, am fost până la Muncel și înapoi.
Peisajul nu e cine știe ce în perioada asta, lipsit de zăpada care să-l înfrumusețeze și să mai astupe gunoaiele propășite pe malul Arieșului, dar dacă te străduiești, poți ghici frumusețea ce va să vină o dată cu renașterea datorată primăverii, când verdele va inunda întreaga fire și vom deveni cu toții zglobii, ca niște iezi abia aduși pe lume. Era să zic miei, dar aceia îmi produc tristețe, viața lor fiind scurtată de ritualuri pe care eu le-aș denumi într-un fel pe care nu vreți să-l știți.
De câte ori ajung, mergând pe jos, pe lângă această tablă, am impresia că urarea îmi este adresată mie, în mod special. N-am mai văzut nicăieri o asemenea urare și-mi este foarte dragă.
Nu pot zice că am avut nu știu ce trăiri, mai ales când mașinile veneau la greu din ambele direcții, pot zice însă că pe primul kilometru degetul mic de la piciorul drept s-a răzvrătit foarte tare, îl simțeam ca prins într-o menghină. Tocmai când era să mă întorc acasă, am băgat de seamă că s-a dat pe brazdă și nu-l mai simt.
La Valea Lupșii am urcat în sfârșit până la crucea pe care o tot vedeam din șosea, dar nu se potrivea niciodată să ajung până lângă ea. M-am sorit pe o bancă, apoi, surpriză, aveam o scurtătură pe care să ”tai” curba aceea nesuferită și mare.
Ei, cam acestea au fost impresiile mele… N-a fost chiar Camino, dar odată început antrenamentul, nimic nu mă mai poate opri.
După cum puteți vedea din poze, în Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos!
În weekend-ul trecut am făcut o excursie foarte faină, despre care am tot vrut să scriu, dar am amânat de la o zi la alta. S-ar părea că acum a venit momentul, așa că… a fost odată ca niciodată…
Era vineri dimineața și era ora 7. În Piața Mihai Viteazul, puhoi de excursioniști cu trolere și voie bună, așteptau autocarul. Apoi, am aflat că de fapt erau autocarele, fiindcă prea eram mulți acolo și prea n-am fi încăput într-un singur autocar. Grupul nostru pleca la Timișoara, iar celălalt am aflat că pleca la Tășnad. Acum, doar să nu greșim autocarul, glumește Ștefan. Bineînțeles că nu-l greșim, doar scrie ”Brian Travel ” pe el, îi răspund eu. Mi se părea imposibil ca cineva să urce în autocarul greșit, dar asta a durat numai câteva minute.
Urcăm în autocar, iar fix lângă noi se desfășura deja un conflict. Doi domni (destul de aroganți după mine), ocupau locurile care le fuseseră repartizate altor persoane și nu voiau să se clintească de acolo. Noi ne cotim și-i șoptesc lui Ștefan că ăștia precis merg la Tășnad, dar el îmi face semn să nu mă bag. Când doamna noastră Viorica solicitată la fața locului a venit să dezamorseze conflictul și i-a întrebat cum îi cheamă, unde merg și ce locuri au, răspunsul unuia dintre ei, după ce și-au declinat numele, a fost ”Dar ce importanță are?” ”Păi are, dragă domnule, că nu sunteți pe lista mea, iar noi mergem la Timișoara. Precis mergeți la Tășnad, nu-i așa? ” ” Dar ce vă interesează?” Noi nu ne mai puteam ține de râs, iar cei doi au coborât într-un final, nedumeriți încă.
Iaca așa, am pornit cu voie bună și elan spre Timișoara, pentru a vizita expoziția lui Brîncuși, unde am făcut multe poze. Nefiind critic de artă n-o să-mi dau cu părerea, las pozele să vorbească.
Pe drum am oprit la castelul de la Săvârșin, dar cum majestățile Lor erau acasă, am putut vedea doar colecția de mașini a Regelui Mihai I. Într-adevăr, cui i-ar conveni ca prin sufrageria sau chiar curtea lui să treacă zeci de turiști, în fiecare zi?
Am plecat din Cluj pe o vreme primăvăratică, dar am ajuns la Timișoara odată cu o câinoasă vreme de iarnă, cu vânt, lapoviță și-un frig subțire. Aveam bilete la expoziție la trei ore diferite, așa că fiecare a luat și porția lui personală de frig. La Timișoara ne-a așteptat ghidușa Roberta, care ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante despre ”orașul de pe malul Begăi, cum zic comentatorii de fotbal.
Pe la ora 18, rebegiți de frig, dar cu sufletele înălțate de cele văzute la muzeu, am pornit spre Gyula, unde ni se promitea o cină copioasă și odihnă pe măsură, după o zi plină. Dar e bine să nu zici HOPA până n-ai sărit gardul! Să nu uitam că Gyula e în Schengen, iar România, nu!
Probabil le-am părut dubioși vameșilor de la Turnu, fiindcă ne-au ținut în vamă o oră. Ba ne adunau cărțile de identitate, ba ni le dădeau înapoi, ba ne ziceau să coborâm, ca să ne verifice la ghișeu, ba că suntem prea mulți, să coboare doar grupuri de câte 5. Oricum, noi nu i-am prea băgat în seamă, muzica bubuia, voia bună era la cote maxime, iar într-un final totuși ne-au coborât pe toți ca să ne verifice. S-au uitat și la bagaje și pe sub autocar, ce mai, eram un grup subversiv de pensionari ce trebuia verificat la sânge! Poate dacă le dădeam de la început ”vama” nu s-ar fi întâmplat toate astea, dar chiar n-aveam niciun motiv. În afară de slipuri și costume de baie, nu aveau ce găsi în bagajele noastre.
Le mulțumim pe această cale vameșilor unguri de la Turnu și le promitem să nu-i mai deranjăm. Niciodată!
Ei, în continuare totul a decurs conform programului, două zile de baie întrerupte de obișnuitul party din seara a doua la care am dansat de ne-au mers fulgii, așa cum ne-a obișnuit domnul Marius Lazăr și căruia îi mulțumesc pe bune, nu ca vameșilor.
Duminică ne-am întors acasă, cu sentimentul că a fost prea puțin, că mai vrem și cu promisiunea că vom mai repeta experiența, în alte locuri și mai spre primăvară…
Ei, dragii mei, cum v-a mers în prima noapte din an? Ați îndeplinit toate superstițiile, ați avut bani în buzunar, v-ați îmbrăcat frumos, ați avut masa plină? Dacă nu, nu pot garanta că veți avea un an prosper, așa cum ne urăm cu toții unii altora, de parcă e de-ajuns să treci în alt an pentru ca toate să se schimbe, chiar dacă tu nu faci nimic diferit.
Tot timpul ne dorim un an mai bun, dar să nu uităm că avem în spate ani chiar grei și nu sunt prea departe; și 2020 credeam că va fi un an excelent. Ei bine, n-a fost. Pentru mine 2021 a fost și mai rău, cel mai rău din viața mea. Dar tot am sperat la mai bine. 2022 și 2023 au început să se dea pe brazdă, iar 2024 s-ar părea că ne duce spre infinit cu orice, așa că ar fi bine să cultivăm doar sentimente și trăiri frumoase, pentru a nu multiplica la infinit ura, invidia și alte rele.
O să ziceți că acum e momentul cuvintelor frumoase, ca iubire, dărnicie, credință, ce vin eu, ca picată din lună, să vă zic că degeaba ne dorim un an ”mai bun”, dacă nu facem nimic diferit față de anii care au fost ”mai răi”. În ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi, bineînțeles. Putem începe cu a zâmbi unui vecin, a recicla plasticul, a pune 10 lei deoparte înainte de a cheltui tot salariul pe prostii… Să vă spun un secret: dacă Universul vede că economisești, te ajută s-o faci din ce în ce mai bine. Dacă începi prin a-ți nota toate cheltuielile, în fiecare zi, poți fi sigur că atunci când ești tentat să dai banii pe prostii te vei gândi de două ori, înainte de a o face.
Haideți să decretăm anul 2024 drept anul economiilor, anul reciclării și, nu în ultimul rând, anul în care suntem mai buni cu cei de lângă noi. Cum? Să fie ei buni cu noi și apoi vom fi și noi buni cu ei? Nu cred că așa funcționează.
Până la urmă, fiecare face cum îl taie capul. Și ca să termin într-o notă veselă, LA MULȚI ANI, VASILE!
S-ar părea că aceasta este perioada din an în care trebuie să fim buni. N-am înțeles niciodată de ce acum, iar altă dată nu. Probabil chiar și Moș Crăciun inventat de Coca Cola în forma sa actuală se întreabă același lucru. Eu sunt de părere că nu avem nevoie de un moș și o perioadă de sărbători pentru a fi buni, pentru a ne gândi la cei de lângă noi și a face un lucru cât de mic, care să le aducă zâmbetul pe buze și o rază de soare în suflet.
Dar nu putem face asta tot anul, nu-i așa? Prinși în vâltoarea vieții, cu planurile ce se materializează greu, fir-ar să fie, cu job-ul care ne dă de furcă și mai ales cu vacanța, la care ne gândim încă de când s-a terminat cea de anul trecut… Deci tot Crăciunul ne salvează conștiințele: donăm câțiva lei pentru o cauză umanitară, facem câteva pachete pentru cei mai puțin norocoși decât noi, mergem în vizită la părinți fiindcă de Paști am fost prinși cu altele și n-au fost pe lista de priorități, într-un cuvânt bifăm cât mai multe fapte bune pe lista noastră, pentru ca sfârșitul de an să ne prindă cu un vibe bun (urăsc cuvântul ăsta) și relaxați.
Și când te gândești că într-o viață de om nici nu sunt atât de multe Crăciunuri, îi poți număra pe degete pe cei care au prins 100. Mda, dacă o țin tot așa, intru direct în depresie. Oricum, depresia de sărbători e la mare modă acum, nici măcar n-aș face ceva ieșit din comun.
Bun, hotărăsc să nu intru în depresie, iar în timp ce privesc la cozonacii care se lăfăie în cuptor de zici că-s pe o plajă din Malibu, aud ceva forfotă pe afară, lătrat de câine și voci de copii. Hehe! Copilașii din vecini au venit cu colinduța sau cu bizăreaua. Chiar aseară mă gândeam că acum probabil copiii mici nu mai pot umbla cu colinduța, că e prea cald afară. După știința mea, aceasta se confecționează dintr-un băț de brad care se giluiește, dar nu de tot, iar după ce se udă, se pune în ger, ca să înghețe. În acest fel, colinduța este un fel de toiag Punk, ce seamănă cu blănița unui mieluț abia fătat. Gândul meu era că probabil acum trebuie să pui colinduța în congelator, dar nu speram să mai văd vreuna anul acesta. Bucurie mare, copiii își spun replica, mai ales fetița, care e mai mare: O VINIT AJUNUL LUI CRĂCIUN, ÎNTR-UN CEAS BUN, CU ZILE MULTE ȘI BUNE!
Cam atât au de spus, iar la plecare, după ce primesc o atenție din partea gazdei, mai zic: NOI IEȘIM, DUMNEZEU INTRĂ! Iar propoziția asta este de-a dreptul magică. Automat îți amintește că nu ești singur, că plecarea copiilor nu face decât să-l lase pe Dumnezeu în casa ta, oaspete de preț și de nerefuzat.
Pe lângă un asemenea oaspete, Moș Crăciun pare mic și neimportant. Din păcate, e exact pe dos.
Ei, dar nu e treaba mea pe cine așteaptă fiecare, eu doar atât vă mai zic: O VINIT AJUNUL LUI CRĂCIUN, ÎNTR-UN CEAS BUN, CU ZILE MULTE ȘI BUNE! După un număr considerabil de ani în care m-am tot gândit de ce se zice cu zile multe și bune că doar Ajunul e doar o zi, în sfârșit mi-a picat și mie fisa. De fapt, urarea ar vrea să spună cam așa:” Iată că ai mai prins un Ajun de Crăciun! Fii fericit și bucuros! Noi îți urăm să mai ai zile multe și bune!” Dar urarea fiind spusă de către copiii mici, s-a simplificat până la ceea ce ați citit mai sus.
Iar dacă am intrat în casa voastră, acum pot să vă spun: EU IES, DUMNEZEU INTRĂ! Să aveți sărbători binecuvântate!
Ieri dimineață, la o oră absolut ucigătoare, adică 6, am plecat din Cluj, cu destinația Polonia. Călătoria a fost una foarte plăcută, așa cum ne-a obișnuit d-l Marius Lazăr, patronul agenției Brian Travel, cu opriri asezonate cu cafea, coniac, vin fiert și fursecuri. Nici nu ne-am dat seama cum am ajuns în Slovacia. La noi, o vreme primăvăratica. La ei iarnă în toată regula, dar de o frumusețe rară, ca în România, în urmă cu mulți ani. Am făcut o oprire la Kosice, unde am vizitat centrul cu catedrala, teatrul, casa cerșetorului, clopotul atins de bombe în timpul războiului, restaurat și rămas la sol. Am început să ne obișnuim cu temperaturile mai scăzute, aici erau -8
grade. Apoi am pornit spre Polonia, am trecut granița fără să ne dăm seama, iar Tărâmul de Vis pe care am ajuns ne-a răsplătit din plin pentru sutele de. kilometri parcurși. Ne-am cazat la Hotel Măgura, un nume absolut românesc, iar după cină, am plecat la Zakopane, oraș stațiune desprins din povești. Din păcate am făcut pozele noaptea, așa că nu sunt de. prea bună calitate.
Târgul de Crăciun ne-a fermecat, am făcut turul obligatoriu, apoi ne-am întors la autocarul care ne aștepta cuminte, lângă parc. Sper să vă bucurați de fotografii. Manuela Sanda Bacaoanu
Dragile mele Eve, povestea voastră m-a uimit, m-a captivat și m-a transformat în fana voastră numărul 1. De la foarte inspirata denumire a echipei voastre ( a cărei ”naștere” poate ar fi trebuit s-o zugrăviți în carte) și până la ultima pagină, mi-a plăcut tot. Nu, nu vă culcați pe lauri, imperfecțiuni bineînțeles că există, dar privind în ansamblu, cartea voastră este una foarte motivantă, plină de energie și de dorința ca și cei care o citesc să vă semene, măcar un pic.
Eu am citit-o oarecum ”din interior”, deoarece am fost de 5 ori pe camino și am participat o dată, prin 2018, la Walking Month, dar fără rezultatele voastre uimitoare.
Mi-a plăcut foarte mult că v-ați scris fiecare partea, așa am putut afla despre trăirile fiecăreia, dar, de asemenea, am umblat pe jos alături de voi prin trei mari orașe ale țării, le-am cunoscut mai bine și am început să le îndrăgesc. V-am cunoscut pe rând și pe voi, cele patru luptătoare pentru o cauză umanitară și am fost încântată să vă descopăr pe fiecare în parte. Dacă despre primele trei: Elisabeta, Veronica și Albinuța știam câte ceva mai mult din scrierile voastre decât din scurtele interacțiuni ”face to face” ( am pus între ghilimele, ca să nu se supere luptătorii împotriva englezismelor, printre care uneori mă număr și eu) Smaranda a fost o surpriză pentru mine, dar una foarte plăcută. Înclinam să cred că este o persoană mai rece, mai profesoară, până am văzut poza cu ea pe ”Champs Elysses” din Galați. Atunci mi-am dat seama că e exact ca voi, dar un pic mai ”umblată”, datorită excursiilor săptămânale care sunt hrană pentru suflet și antrenament pentru picioare. Smaranda, ești o luptătoare, dar și o fină observatoare a celor ce te înconjoară. Cu alte cuvinte, nu treci degeaba prin viață. Cu ajutorul tău, am prins drag de Galați, oraș pe care l-am vizitat doar pe fugă, în urmă cu foarte mulți ani. Mi-ar face plăcere să vin să ne plimbăm împreună pe faleză și să admirăm sculpturile ce o împodobesc.
Elisabeta, tu ești o lideră înnăscută, iar faptul că ți-ai asumat conducerea echipei este o dovadă de curaj, pe care celelalte Eve știu că o apreciază pe deplin. Știu de asemenea ce înseamnă să faci zeci de mii de pași zilnic, iar să-i faci aproximativ prin aceleași locuri și pe asfalt, e și mai greu. Îmi place cum ai istorisit întâmplările tale, pot spune că stilul tău se îmbunătățește cu fiecare carte. Iar a descrie Timișoara, unul dintre cele mai frumoase orașe din România, este până la urmă și un act de patriotism.
Veronica, te-am ”ghicit” și din cărțile tale, ești persoana care face lucruri mari cu modestie, ca pe ceva firesc și de la sine înțeles. Performanțele tale sunt extraordinare, m-ai făcut un pic geloasă, dar în sens pozitiv. Sinceritatea pe care o pui în rândurile scrise se îmbină foarte plăcut cu stilul tău. Iași-ul descris de tine m-a purtat prin locuri cunoscute și mai puțin cunoscute, am fost acolo când, înghețată de frigul lui noiembrie te bucurai de aroma unui pahar de vin fiert sau când treceai pe lângă Podul Roș, loc prin care am trecut și eu și care-mi era familiar.
Iar nu în cele din urmă Albinuța Lore, după mine, cireașa de pe tort. Abia așteptam scrierile tale, fiindcă povestea ta e văzută prin ochi de copil, un copil mare care scrie minunat, pentru copiii de toate vârstele. Ai un talent minunat și ar fi păcat să-l irosești, dacă încă nu te-ai gândit să scrii cărți pentru copii, te implor eu s-o faci. Ești proaspătă ca roua dimineții, ai puterea să duci pe oricine în Țara Basmelor, doar cu câteva fraze. Dacă eu nu sunt la curent și ai început deja să scrii sau chiar ai publicat ceva, te felicit, ai toată admirația mea. Dacă n-ar fi fost partea scrisă de tine, cărții i-ar fi lipsit ceva foarte important și anume sufletul de copil. Le rog pe celelalte Eve să nu se supere, dar pentru mine tu ai fost revelația.
Poate cu asta trebuia să încep, dar e pentru cei care citesc până la sfârșit. ”POVESTEA PAȘILOR” e o carte scrisă de patru femei minunate, din trei orașe ale țării și descrie o lună foarte grea din viața lor, aceea în care, în 2022 au participat la Walking Month, o competiție de mers pe jos, pentru un scop caritabil. Dincolo de milioanele de pași pe care le-a adunat echipa lor, transpare tenacitatea, altruismul și talentul celor patru . Au reușit să țină echipa unită, să aibă rezultate remarcabile și să descrie toate aceste lucruri foarte spontan și cu lux de amănunte. Felicitări, GO, ”EVA S STEPS”!
ELISABETA
VERONICA
ALBINUȚA LORE
SMARANDA
Vă urez să faceți încă mulți pași, împreună sau separat și să scrieți despre ei.
Închei cu o mare îmbrățișare, care pleacă din Cluj (de fapt Lupșa, dar Cluj suna mai bine și mai cunoscut) și ajunge la Timișoara, Iași și Galați.
manuelasandablog 