Aruncând o privire în urmă printre cele scrise pe acest blog, mi-am dat seama că în ultima  jumătate de an, am fost extrem de leneșă…

Am găsit doar câteva  articole răzlețe, mă și mir că lumea mai dă peste ele, că le mai răsfoiește cineva. Probabil că trebuia să mi se întâmple ceva care să mă zgâlțâie (la propriu și la figurat) un pic, ca să mă scoată din starea de confort în care mă complac de o bună perioadă. Să nu credeți că nu am scris, aproape termin cea de-a doua carte, iar în minte, am scris zeci de articole, păcat că nu le-am pus și ”pe hârtie”.

Dar ce atâta pălăvrăgeală, să trec la subiect, că de aceea sunteți pe această pagină, nu ca să-mi ascultați (citiți) lamentările. Ieri dimineață pe la 8, am pornit de la Lupșa spre Gârda de Sus, unde aveam niscaiva interes… Sunt aproape 50 de kilometri până acolo, dar menționez că nu am plecat pe jos, ci cu mașina…

Când pornesc motorul, prima știre de la radio este că a murit Fidel Castro. Nu știu de ce, am impresia că nu e de bun augur. Știu că era prietenul lui Ceaușescu și s-a purtat cu cubanezii mai rău decât susnumitul cu românii, dar aceasta nu este ora de politică, așa că Dumnezeu să-l ierte, că are de ce.

Apoi, se anunță că este ceață pe o mare suprafață a țării, dau din cap aprobator, este și aici. Nu prea deasă, dar destulă cât să mențină o atmosferă umedă. Se mai spune că pe alocuri, din pricina ceței, poate fi și polei, eu mă gândesc că aici drumul e uscat, dar, în acea secundă, într-o curbă unde probabil am frânat, am simțit cum mașina dansează, stânga, dreapta, un-doi-trei, fără să o pot redresa deloc, parcă avea propria voință. Finalul, fericit zic eu, a fost într-o salcie zdravănă de pe stânga drumului, și roțile din spate în aer. Ia uite, poleiul a sărit din radio, direct în curba asta!

Mi s-a părut ciudat că nu simt nimic, parcă totul i se întâmpla altcuiva, iar eu eram doar o privitoare pasivă. La câteva secunde, cineva îmi bate în geam, era un om care avea casa peste drum și văzuse (mai mult auzise ) toată tărășenia. Voia să se asigure că sunt bine, da, eram, am ieșit pe ușa din dreapta, fiindcă pe stânga era un pic mai periculos.

Cu câteva telefoane, am reușit să găsesc oamenii potriviți care să mă scoată din impas, iar cu ajutorul șoferilor opriți de nevoie pe drum, fiindcă manevrele de salvare au necesitat blocarea acestuia, și care au pus umărul la ridicarea mașinii din poziția nefirească în care ”măiestria” mea de șoferiță o adusese, în mai puțin de o oră eram iar ”pe roți”, și cu daune minime, în mod cu totul miraculos.

Vreau să le mulțumesc din inimă tuturor celor ce m-au ajutat, fiindcă

până să mă dezmeticesc eu, s-au împrăștiat ca potârnichile, fiecare acolo unde-l ducea interesul și destinul.

Văzând că am doar puțin capota înfundată, mi-am continuat și eu drumul, doar cu o oră întârziere, o oră care ar fi putut face diferența între ”a fi, sau a nu mai fi”, deoarece toată lumea zicea că am fost extrem de norocoasă, fiindcă dacă era puțin mai la dreapta, sau în curba precedentă, puteam zbura în Arieș, iar datele problemei ar fi fost altele, în acel caz.

Mulțumesc Îngerului meu păzitor și tuturor entităților care m-au ajutat să scap atât de ușor din această aventură pe polei, sunt fericită că am trecut și peste asta, probabil că mai am lucruri neterminate în această viață, de aceea sunt încă aici. Am privit mai bine pozele și într-adevăr o mulțime de entități globulare înconjoară mașina.

Mă simt binecuvântată!

Aveți grijă mare de voi, și de cei pe care-i iubiți!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni