Doresc să-ţi spun că în ultimii ani am cam uitat de adevărata bucurie a Crăciunului, prinsă în vârtejul atâtor lucruri care neapărat trebuiau făcute şi care-mi luau tot timpul, inclusiv  fericirea împodobirii bradului. Eu trebuia să fac mâncare, curăţenie, iar bradul devenise şi el doar una dintre îndatoriri, care, de obicei o plasam unuia dintre membrii familiei.

Din pricină că în fiecare an petrecem Crăciunul la Lupşa, nici nu mai împodobeam un brad şi la Cluj, „că tot nu-l vede nimeni”.

Anul acesta era să fie la fel, dacă fiica mea, Mălina, nu-mi deschidea ochii: „Acum trebuie să cumperi podoabe pentru pom, ai zis că nu mai cumperi până când nu ai nepoţi, ei, acum nu mai poţi da înapoi!”

Da, aşa este, nu mai puteam da înapoi, am nepoţi, deci trebuie să mă ţin de cuvânt, probabil a fost o vorbă în vânt, (ca multe altele cărora le dăm drumul în Univers fără să ne dăm seama de puterea lor) de care chiar nu-mi mai aduc aminte. În mod cu totul miraculos, din acel moment, am început să-mi doresc foarte tare să cumpăr brăduţ şi podoabe, ceea ce am şi făcut, iar dacă le aveam, am dus proiectul până la capăt, am împodobit brăduţul fără grabă şi fără stres, înainte de a face curăţenie şi mâncare…

E cel mai frumos brăduţ pe care l-am avut vreodată, aşa că, Moş Crăciun, te aşteptăm cu drag să vii şi în casa noastră.

Nu-ţi cer luna de pe cer, ştiu că e prea grea şi n-ai putea s-o aduci, dar, mai ales,   n-ai putea să laşi Noaptea Crăciunului fără lămpaşul atârnat pe boltă.

Eu şi familia mea avem de toate, aş vrea însă, Moşule, să te rog să mergi cu sacul plin în casele în care sunt multe guri şi puţini bani, să le luminezi sărbătoarea Crăciunului, să-i faci şi pe copilaşii cu hăinuţe sărăcăcioase să simtă bucuria Naşterii Domnului, aducându-le zâmbetul pe buze şi sclipiri jucăuşe în ochi.

Te rog să nu uiţi de copiii care n-au cui spune mamă şi tată, du-le şi lor o frântură de soare, o mică bucurie care să le aline sufleţelele  în această zi de sărbătoare.

Mai am o singură rugăminte, dragă Moş Crăciun, să treci pe la cei uitaţi de familii şi de proprii copii, să le duci o portocală şi o vorbă bună, că ei nici nu au nevoie de mai mult de atât…

Îţi mulţumesc că mi-ai citit scrisoarea, sunt sigură că-mi vei îndeplini toate dorinţele, aşa că te îmbrăţişez şi te aştept să treci pe strada noastră, să ştii că-ţi las sub pom fursecuri şi un pahar cu lapte cald, că-i fi ostenit de atâta drum.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni