Când ați privit ultima dată spre cer, fiind de-a dreptul uimiți de perfecțiunea lui? Fie că e un joc de nori caleidoscopic, fie că e de un albastru atât de pur încât îți vine să plângi, cerul e întotdeauna minunat. Chiar și atunci când e supărat și ne vestește o furtună, tot minunat este, știm că întotdeauna în spatele norilor înfuriați stă soarele, surâzător și plin de bunătate.

Bine, am lămurit această chestiune, dar acum, dacă privim aici, mai aproape, ce vedem? Lucruri obișnuite, lucruri pe care ne-am obișnuit să credem că ni se cuvin, adică ape curate, natura care e la un click distanță (ca să mă exprim așa, mai IT-ist) de renașterea anuală, crenguțe de salcie pe care bobocii stau să crape, lalele ce au răsărit devreme, ademenite de temperaturile plăcute, ca să nu mai vorbim despre ghiocei, care sunt atât de bulversați, încât în multe locuri au înflorit încă din decembrie.

Da, lucruri minunate ne înconjoară, cum s-ar spune, Dumnezeu și-a făcut datoria față de noi. Dar noi? Cum ne-am făcut datoria față de mediu, față de tot ceea ce înseamnă natură? AȘA???

Sunt de părere că am merita să ne mănânce toți coronavirușii și toate entitățile Pământului, suntem de o nesimțire ieșită din comun. Parcă niciodată Arieșul n-a fost mai murdar, decât acum. Fotografiile sunt făcute la Lupșa, la podul spre Hădărău, pentru cei care vă întrebați unde există asemenea peisaje excepționale.

Nesimțirea nu poate fi vindecată decât cu civilizare forțată, cu amenzi și muncă în folosul comunității. Unii veți spune că toate gunoaiele vin din aval, dar bineînțeles că nu este așa, să vedeți ce vine de pe Valea Caselor. Mai mare rușinea, o comună care până mai ieri era de oameni harnici, a devenit cea mai murdară de pe întreaga vale a Arieșului. Știu ce spun, fiindcă l-am bătut de multe ori cu mașina și pe jos, de la izvor la vărsare.

Când în 2017 am organizat Ziua Arieșului, am sperat că va fi picătura care va face ca oceanul să dea pe dinafară, iar oamenii să se trezească. S-ar părea că am sperat degeaba.

Acum, mizeria e mult mai multă decât atunci. E un adevărat pericol ecologic, dar strigătul meu s-ar putea să rămână fără niciun ecou. Cine sunt eu, ca să mă bag în viețile oamenilor? Totuși, dacă acum 4 ani am reușit să organizez un asemenea eveniment, cum a fost curățarea malurilor Arieșului de la izvor până la vărsare, de ce n-aș reuși și acum? CINE E CU MINE?

Aștept sugestii!

Manuela Sanda Băcăoanu