Am auzit întâmplător la radio că se organizează un muzeu al pandemiei, (nu știu unde, precis nu în România), iar mai în glumă, mai în serios, moderatorul întreba ascultătorii ce ar dona pentru acest muzeu. Oamenii făceau haz de necaz și spuneau care mai de care ce ar dona: preșul îmbibat în clor din fața ușii, masca, dezinfectantul, declarația pe proprie răspundere…

Eu, sincer, am rămas șocată. Nu știu de ce, mi s-a părut că e același lucru cu a organiza un muzeu al holocaustului sau al războiului mondial (nu contează care dintre ele), când evenimentele sunt încă în plină desfășurare, când nu se știe când și cum se vor termina.

Nu zice hopa, până n-ai sărit pârleazul, zice o veche vorbă românească…

Habar n-am dacă anunțul era adevărat sau doar un subiect de emisiune, însă mie mi s-a părut de-a dreptul macabru. La muzeu dai lucrurile pe care știi sigur că nu le vei mai folosi vreodată, nu cele care încă sunt de o actualitate dureroasă.

La fel de nepotrivit mi s-a părut și faptul că în filmul serial „Camera de gardă” au apărut episoade cu bolnavi de covid. Păi bine, domnilor producători, credeți că ne uităm la filme ca să ni se ridice părul măciucă, sau ca să ne destindem? Ce nevoie avem de filme despre covid, când la toate televiziunile, la știri, numai despre asta auzim?

Iar în încheiere, nu pot să nu-mi exprim mirarea și dezacordul pentru felul în care niște șoșoace și șoșoci fac manifestații împotriva regulilor sanitare impuse de pandemie, fără a păți absolut nimic. Nu cred că în vreo altă țară de pe cuprinsul Terrei s-ar putea întâmpla una ca asta. Sunt destui oameni fără discernământ, care pun botul la tot ce li se spune, mai ales dacă sună a răzmeriță. Bine că în starea de urgență s-au dat amenzi usturătoare unor amărâți care nu aveau mască și erau singuri pe o cărare.

În ce fel de țară trăim?

Manuela Sanda Băcăoanu