Arhivele lunare: ianuarie 2022

Ce ne facem, fetelor?

Da, chiar, ce ne facem, fetelor? Iarna și-a intrat oarecum în drepturi, zăpada umedă a acoperit întreaga natură, dar parca ai avea chef așa, de un ceai la gura sobei și de o carte bună… Mă rog, dacă va fi bună sau nu, doar voi puteți să-mi spuneți! Vă las în compania unui fragment, poate vă face cu ochiul.

”Ce ne facem, fetelor?

      Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină și lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, dar era divorțată de aproape un an).

    E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.

– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:

”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea

Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”

– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…

– De parcă la vechiul job aveai nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.

– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…

– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?

– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.

– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.

– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.

– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată, pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…

   Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe ieșite din comun, și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri, aflată nu departe de aici.

– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.

    Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana  era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile, bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul pe bigudiuri, care mestecă sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.

    Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă, o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o întotdeauna să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă, sau alte accesorii.

    Se întoarce mirată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:

– Ba da, mă interesează, chiar foarte mult. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect, care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.

   Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.

– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?

– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?

– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.

– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.

– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.

    În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.

– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar, că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc amuzate.

– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?

– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare se îndreaptă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert. Să le lăsăm deocamdată în pace, avem alte personaje cu care va trebui să facem cunoștință.”

Și iacă-așa, a mai trecut o după-masă de iarnă…

Manuela Sanda Bcăoanu

Întregalde – pe urmele copilăriei

De-a lungul vieții, le-am povestit de multe ori apropiaților aventura primei mele tabere, la Întregalde, când tocmai terminasem clasa I. Cu toate că eram destul de mică, îmi amintesc perfect cum arăta școala, curtea și o mulțime de întâmplări de atunci, din ceața anului 1969.

Știu că era într-o vineri după masă când, după ce împreună cu mama îmi făcusem bagajul în micul geamantan din carton care imita pielea, am plecat în tabără împreună cu tatăl meu… Nu mai venea nimeni din Lupșa, dar asta nu mi se părea neapărat o nenorocire. Cred că, în afară de vacanțele la mătușa mea de la Abrud, nu mai fusesem niciodată plecată de acasă de una singură, pentru a trebui să am grijă de lucrurile mele și, mai ales, de mine însămi.

Am ajuns la destinație (nu pot spune în cât timp) dar nu a durat foarte mult. Însă când ajungem, stupoare… eram singura sosită în tabără, care, în mod oficial, se deschidea abia a doua zi (dar noi încă nu știam acest lucru). Asta m-a cam făcut să-mi piară cheful, dar bătând pe la ușile anexei din spatele școlii, iaca apare o femeie zâmbitoare, care ne anunță de cele de mai sus, spunându-ne că numai femeile de la bucătărie au sosit deja, iar dacă vreau, pot dormi în camera lor până mâine, ca să nu dorm singură, în ditamai dormitorul.

Cu lacrimi înghițite pe furiș l-am condus pe tatăl meu la ieșire, apoi m-am întors în dormitorul bucătăreselor… probabil de emoție și de oboseală am dormit buștean, așteptând ca a doua zi, tabăra să se populeze și cu alți copii.

Ca să n-o mai lungesc, eram vreo 80 de copii în tabără, eu fiind cea mai mică. Dormeam în dormitoare amenajate în sălile de clasă, în paturi de fier, cu saltele nu foarte moi, dar la vârsta aceea, n-ai probleme cu spatele sau cu dormitul în paturi străine. În fiecare zi aveam o mulțime de activități, făceam excursii (și năzbâtii), așa că seara, picam morți de oboseală.

Două întâmplări mi-au rămas în minte din acea perioadă. Într-o zi, la întoarcerea dintr-una din excursii, ne-am pomenit cu responsabila noastră de detașament (nu mai țin minte ce denumire avea atunci), o învățătoare drăguță, dar destul de bătrână după părerea mea (probabil avea vreo 35 de ani) la noi în dormitorul de 12 paturi, spunând că trebuie să ne facă percheziție la bagaje, deoarece un copil a fost văzut cu o floare de colț. Eram cu toții copii între 8 și 10-11 ani, de unde să știm noi că floarea de colț este un monument al naturii și că nu avem voie s-o culegem, mai ales că nu fusesem instruiți în acest sens. Aveam și eu o floare, dar nu știam dacă e sau nu floare de colț sau floarea reginei, cum am aflat pe urmă că se mai numește. Am arătat geamantanul, dar am omis rucsăcelul cu care fusesem în excursie. Oricum, floarea mea era fără rădăcină, deci nu mai puteam s-o salvez în vreun fel.

Ce să vezi, în bagajul unei colege de dormitor, iaca o floare identică celei pe care eu reușisem s-o ascund… Hmm! Mare tărăboi, fata e certată, dar dându-și seama învățătoarea că habar nu avea că distrusese un monument al naturii, a lăsat-o în pace și n-a mai raportat șefului de tabără.

La careul de seară ni s-a explicat pe larg că nu avem voie să culegem acele flori, arătându-ni-se și planșe, ca să pricepem mai bine. Mă întreb de ce nu făcuseră asta din prima, nu după ce unii dintre noi deveniserăm infractori, fără voie. Au reușit să bage spaima în noi, spunându-ne că, dacă se vor găsi asupra noastră asemenea plante, vom fi făcuți pachet și trimiși acasă, iar părinții vor plăti daunele.

Pe înserat, de una singură și în mare taină, am traversat drumul din fața școlii pentru a scăpa de proba incriminatoare, dându-i drumul pe râul ce curgea liniștit la vale.Spre surprinderea mea, mai mulți copii din tabără făceau exact același lucru. N-am vorbit unii cu alții, dar priveam tăcuți cum micile plăntuțe plutesc pe râu, asemeni unor mici ofrande aduse unei zeități necunoscute. Să nu uităm că eram în plină epocă a materialismului dialectic, în care prima materia și mintea. Despre suflet, nicio vorbă!

A doua întâmplare a fost una mai veselă, măcar că a dat naștere unui adevărat scandal. S-ar părea că între una dintre învățătoare și profesorul de sport se iscase o idilă, care se consuma pe deal, dincolo de râu, fix în fața ferestrelor dormitoarelor copiilor, aflați la somnul de după masă. Eu priveam din pat, aveam o perspectivă mai bună, dar colegele erau călare pe geamuri, chicotind și comentând piesa de teatru live, la care asista toată lumea. Nu făceau mare lucru, doar se giugiuleau, dar vă închipuiți ce incitant era pentru niște copii neștiutori.

Când hărmălaia era mai mare, apare iar șefa de detașament, cu o falcă-n cer și una în pământ, neștiind care este motivul gălăgiei neobișnuite de la acea oră. Fetele din ferestre au fost înșirate pe lângă perete, dar eu, mai mică și mai norocoasă, mi-am tras pătura peste cap și m-am prefăcut că dorm. După ce toate protagonistele au fost chestionate asupra a ceea ce au văzut și apoi instruite să-și țină gura, a trecut toată lumea cu bine și peste acest eveniment.

Chiar acum, peste ani, această întâmplare îmi aduce zâmbetul pe buze așa că ieri, trecând eu cu mașina prin zonă, și remarcând o imagine uluitoare a munților din depărtare, dincolo de Teiuș cu vreo 4 kilometri, iar apoi, văzând indicatorul: Galda de Jos 2 km, într-o fracțiune de secundă mi-am zis. ”De ce nu?” și am virat spre locurile copilăriei, pe unde nu mai călcasem de o jumătate de secol…

Nici măcar următorul indicator, care preciza: ”Întregalde 24 km”, nu m-a făcut să mă răzgândesc. Eram pe urmele copilăriei, o zi caldă și însorită de iarnă îmi umplea sufletul de bucurie, așa că… de ce, nu?

Bineînțeles că peisajul s-a schimbat radical de când n-am mai fost eu pe aici, dar trecând de Galda de Sus și de Poiana Gălzii, am intrat într-o zonă de basm, care m-a adus din nou pe tărâmul copilăriei. Drumul este asfaltat acum, o plăcere să conduci pe o vale plină de pensiuni, case de vacanță și centre de recreere. De zona stâncoasă, de chei, nu-mi mai aduceam aminte deloc, dar sunt încântată să străbat un tărâm al zmeilor, care-și duc viața în castele ale căror turnuri vor să străpungă cerul.

Când mă așteptam mai puțin, iată, pe partea dreaptă școala, exact așa cum mi-o aduceam aminte. Nu-mi vine să cred că nu s-a schimbat deloc. O școală mare, cu o curte imensă, iar în spate, curtea administrativă. Parcă m-am întors în timp, sunt iar fetița de 8 ani, care s-a trezit singură cu bucătăresele, în prima zi din prima ei tabără.

Am lăsat mașina la școală și m-am plimbat un pic, ocazie cu care am făcut și niște fotografii. De pe drum nu am prea multe, trebuia să tot opresc mașina, lucru imposibil acolo unde peisajele erau incredibile. De aceea sunt eu de părere că mersul pe jos este cel mai bun, poți vedea și trăi mult mai mult, decât din zborul mașinii.

Vechiul și noul laolaltă, clădiri părăsite alături de case noi, ca peste tot în această minunată și controversată țară.

Ei, și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

Colesterolul și dieta

Energia începutului de an ne face pe majoritatea dintre noi să ne dorim anumite schimbări în viață, să arătăm mai bine, să fim mai sănătoși, să ne simțim bine în pielea noastră. Bineînțeles că cei mai mulți și-ar dori ca aceste lucruri să se petreacă de la sine, fără a depune vreun efort, sau a-și schimba modul de viață.

Ceea ce voi spune în continuare nu va plăcea multora, dar este purul adevăr. Nu poți face aceleași lucruri, dar să te aștepți la rezultate diferite. Teoretic, știm asta cu toții, însă punerea în practică este un pic mai grea.

Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat chiar mie. Consideram că sunt o persoană sănătoasă, deoarece tocmai se împliniseră 14 ani de când nu mai mâncam carne. (Nici pește, pentru cei care întreabă. După știința mea, nici peștele nu crește în copac!) Nu-mi mai făcusem analize de mulți ani, așa că am hotărât să-mi fac un set de analize. În primul rând, aveam o carență de vitamina D, pe care am rezolvat-o cam într-o lună, luând o doză de elefant, de 10.000 de unități pe zi.

Celelalte analize fiind bune, doar colesterolul m-a pus pe gânduri. Am rămas uimită văzând o valoare imensă a așa-zisului colesterol rău: 192. Colesterolul bun era 56, iar trigliceridele 126. Bunicele, după părerea mea.

Dar ce mă fac cu colesterolul rău, mai ales că de vreo lună trecusem la alimentație vegană (adică fără proteine de origine animală) însă nu renunțasem la cafea, ciocolată și înghețată.

Nu-mi rămânea de făcut decât să le scot și pe acestea de pe listă, înlocuindu-le cu bunătăți vegane. Se găsesc, nu vă faceți probleme. După 5 săptămâni, colesterolul rău devenise 131, cel bun 60, iar trigliceridele, 124.

Acum, de sărbători, am sărit un pic calul, dar peste vreo lună, repet analizele.

Pentru cei care vor să-și schimbe modul de viață dar nu știu cum, am eu toate răspunsurile (plus o diplomă de tehnician nutriționist). Vă voi da multe rețete gustoase și sănătoase, a căror pregătire durează pe sfert cât a mâncărurilor tradiționale. Multe dintre ele sunt invenție proprie, trebuie doar să-și pui imaginația la contribuție, iar limita este dincolo de orizont.

În 2022 vă doresc să fiți înconjurați de o familie iubitoare și sănătoasă.

Manuela Sanda Băcăoanu

2022, cu zâmbete și bucurii

Sunt conștientă de faptul că fericirea, dar și nefericirea cuiva îi plictisește pe ceilalți. De aceea, am hotărât să las în urmă încercările grele ale anului 2021 și să privesc cu optimism spre viitor. Bineînțeles că nu-mi voi uita niciodată mama, ea va păși alături de mine pe toate cărările pe care viața mi le va scoate în cale, dar voi încerca să țin treze doar amintirile frumoase, acelea care mă vor ajuta să fiu puternică și să merg mai departe.

Plecând de la acest gând, azi, fiind 01.01.2022, am hotărât să fac cam toate lucrurile care-mi sunt dragi, pentru ca tot anul să am spor la ele. Am citit, am scris, m-am relaxat, dar am făcut și o excursie pe Camino de Apuseni, împreună cu soțul meu. Am plecat de acasă pe soare, am pornit spre Hădărău, pe drumul marcat de mine acum doi ani, apoi, după ce ne-am luptat un pic cu noroaiele am ajuns în vârful dealului, de unde satul Mușca începe să se zărească printre crengile desfrunzite ale copacilor.

Pustiu peste tot, eram singurii călători (pelerini) la această oră a amiezii. (Pornisem de acasă pe la 12,10.). Nici câinii nu prea aveau chef să ne latre, erau probabil obosiți după o binemeritată noapte de revelion.

Era foarte cald, către 10 grade, dar o ploaie ușoară voia să ne facă să ne întoarcem din drum, eram doi pelerini care-și uitaseră pelerinele de ploaie acasă. Totuși, Sf. Iacob, călăuzitorul pelerinilor, ne-a ferit de o ploaie mare, după ce am înfruntat cei câțiva stropi sporadici, ne-a arătat și o umbră de curcubeu, semn că anul acesta va fi unul bun, așa cum sperăm cu toții.

Am coborât pe ulița abruptă și noroioasă ajungând din nou la asfalt, pe care l-am urmat până la podul peste Arieș, unde cu nostalgie am privit malurile pline de o nouă rundă de gunoaie, exact acolo unde anul trecut ne-am străduit să facem curat, împreună cu alți voluntari din comună. La fel e și la podul de la Lupșa, unde, împreună cu Ștefan, ne-am petrecut câteva ore adunând gunoaie în primăvara trecută.

Se vede că nu m-am mai antrenat de o vreme, piciorul meu drept dă semne disperate că vrea să se odihnească, o durere sub genunchi îmi amintește de Camino Francez din 2017, în care mi-a făcut cam aceeași figură.

Strâng din dinți și merg mai departe, în fond, n-o să mă dea pe mine gata 9-10 kilometri, câți am parcurs astăzi.

Ajungem la Mănăstirea Lupșa, construită în jurul unei bisericuțe monument istoric, din anul 1429 . Ce păcat că lângă o mănăstire prosperă, clădirea vechii școli stă să moară, se dărâmă încet, în timp ce nimeni n-o salvează. Mă gândesc cu drag că aici a fost câțiva ani învățătoare și mama mea, făcea zilnic 6 kilometri pe jos, pentru a fi alături de elevii ei. Poate această clădire ar merita să i se redea viața, chiar dacă i se schimbă destinația… nu sunt eu în măsură să iau asemenea hotărâri, dar poate cineva o va face.

Înca trei kilometri și am ajuns acasă, unde Masha ne așteaptă în extaz. Ce bine e, când are cine să te aștepte. Din păcate nu mai e mama, cu masa pusă și cu zâmbetul pe buze, dar îmi închipui că ne privește cu drag, din Cerul ei.

Pentru a avea o zi de 1 ianuarie completă, trebuie doar să vă mai urez tuturor celor care citiți aceste rânduri să aveți exact anul pe care vi-l doriți, să treceți ușor peste greutățile de orice fel și, mai ales, să fiți SĂNĂTOȘI ( care sănătate mi-o doresc și mie, cum se spunea în scrisorile de demult).

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu