Într-o lume care se poate concentra din ce în ce mai puțin pe finalizarea unui proiect, o lume în care sunt persoane care nu-și pot păstra atenția trează mai mult de 30 de secunde (cam cât durează un filmuleț pe TIK TOC) mi se pare tot mai greu să pun gânduri pe ”hârtie”. Acum, la mare modă este să vorbești, fiindcă la fel ca ceasurile mecanice, în curând nici scrierea nu va mai fi înțeleasă de către rasa umană ”evoluată”.
Mai scriu doar în speranța că mai sunt oameni (cu siguranță mai sunt deocamdată) care mai știu citi și mai și înțeleg cele citite.
Spun acest lucru fiindcă printre prietenii de pe rețelele sociale sunt unii chiar deștepți, care postează lucruri interesante, dar comentariile care apar sunt în general ”Bună dimineața”, „Bună seara” sau acum, ”La mulți ani”. Ca persoană care-și așterne gândurile în fața unor oameni de la care aștepți un dialog, cum te simți când reacțiile sunt toate (sau aproape toate) la fel? Vorbesc acum și în numele meu, bineînțeles.
Dacă tratezi o temă, te-ai aștepta să primești reacții pe acea temă, să ai dovada că cei care au citit au și priceput ce-ai vrut să zici…
Nu generalizez acum, am văzut și dezbateri aprinse, până la ură și violență pe unele subiecte pe care nu le mai menționez acum, că le știe toată lumea.
Cu toate că rețelele sociale au apărut pentru a facilita dialogurile între oameni (asta fiind beneficiul nostru, al lor vânzarea de diverse produse), asist mai mult la monologuri, e ca un fel de Turn al Babilonului, în care fiecare vorbește, dar nimeni nu înțelege și nici măcar nu ascultă ce are de zis celălalt.
În încheiere vreau să vă salut pe voi, cei care aveți câte ceva de zis despre ceea ce scriu, chiar dacă negativ.
Trăim cu toții pe o mare minge care plutește prin Univers, dar care din când în când se poziționează la fel față de suratele sale, plutitoare la rândul lor, iar atunci se întâmplă să fie Solstițiu, Echinocțiu ori chiar Anul Nou. Iar când e Anul Nou, e moment de mare bucurie, e un nou început, putem să uităm obiceiurile rele pe care le-am cultivat în anul ce ne părăsește, putem privi din nou cu speranță spre viitor… Oare așa o fi?
Eu zic că putem face acest lucru în oricare din cele 365 de zile ale unui an obișnuit, nu-i musai să vină Anul Nou ca să facem noi proiecte, ce probabil vor rămâne la acest stadiu din nou pentru un alt an. Așa cum nu-i musai ca doar de Crăciun să fii mai bun, ai 365 de zile într-un an ca să arăți că ești…cum ești.
Veți zice că totuși, astronomic și astrologic ne aflăm într-un punct din care să luăm totul de la capăt, să ne facem unii altora promisiuni și urări, lucru care nu-i rău deloc! Totuși, dacă un an n-ai avut timp să dai un telefon, iar acum începi să trimiți febril mesaje, nu cred că ți se vor ierta toate păcatele… poate doar acelea legate de comunicarea cu cei mai mult sau mai puțin dragi, mai mult sau mai puțin apropiați, cine știe cum merge cu iertările astea?
Of, voiam să spun niște chestii care-ți merg la inimă, ceva înălțător, dar uite ce-a ieșit!
Stai să-mi revin! Nu-i de mirare că bat câmpii, toată ziua am bucătărit. Acum, că bunătățile sunt la rece, mă simt în stare doar să ”înșir cuvinte goale” pe aici.
Ca un bilanț al anului ce stă să plece să spun și eu două vorbe, deoarece chiar merită. Pentru mine, acesta a fost unul dintre cei mai frumoși ani pe care i-am trăit vreodată, este anul care dacă aș putea l-aș repeta poate nu chiar la nesfârșit, dar măcar de vreo două ori. Am călătorit mult, am învățat lucruri uimitoare, pe care abia aștept să le pun în practică. Iar peste tot, în călătorii și la cursul de Roata Medicinei, am întâlnit oameni pentru care nici măcar nu găsesc un epitet destul de tare care să-i descrie: fantastici, incredibil de inteligenți, altfel. Da, altfel decât marea masă, iar dacă am nimerit printre ei, sper să fi meritat să fiu și eu acolo.
Ieri a fost Lună Nouă, iar pentru a respecta tradiția Inca, am făcut un foc, în care mi-am aruncat toate fricile și mi-am pus toate speranțele pentru… Noul An. Mda, acum par de-a dreptul fățarnică, dar să-mi fie cu iertare, sunt și eu doar o biată furnică ce călătorește pe uriașa minge, care este mama Pământ!
Pentru o încheiere în ton cu timpul și cu timpurile, vă doresc să aveți parte de un 2025 exact așa cum vi-l doriți! Surprizele să fie doar dintr cele plăcute, iar vacanțele, de vis!
Mulțumesc 2024 că ai fost atât de bun cu mine! (Nu mulțumesc cu recunoștință, că e pleonasm).
Azi am fost la cimitir, așa ca toți cei care-și mai aduc aminte de înaintași și vor să-i onoreze, plantându-le o floare pe mormânt. Până aici, nimic neobișnuit. Dar ajungând acolo, am fost șocată de maldărul de gunoaie ce se lăfăie lângă mormintele părinților și bunicilor mei, mi se părea o adevărată ofensă adusă celor înmormântați acolo și celor care mai vin să-i viziteze, cu o floare, o lacrimă sau o rugăciune.
Nu numai rudele mele sunt înmormântate în acea zonă a cimitirului, nu vorbesc doar în numele meu, mă gândesc doar cu tristețe cât de puțin civilizată este această comunitate și nu știu cum ar putea fi obligată să se civilizeze, fiindcă nu cred că acest lucru poate fi făcut cu vorba bună.
Îmi amintesc că astă toamnă, când am rugat-o pe o ”doamnă” să nu mai arunce acolo resturile de candele și alte plastice, aproape că m-a luat la bătaie. Acum, pe lângă candele, iarbă uscată, jardiniere, ghivece și alte alea, mai este și ditamai copacul, care aproape se sprijină pe crucea părinților mei.
Când le spuneam oamenilor să nu mai arunce gunoaie în Arieș, îmi replicau că vin din aval, nu lupșenii sunt de vină. Ei, acum mă întreb cine o fi aruncat gunoaiele în cimitir? Sunt sigură că bistrenii, nu?
Eu întotdeauna merg acolo cu un sac de gunoi și iau resturile cu mine, în afară de cele vegetale, dar cred că nimeni nu mai face așa. Poate un container pentru deșeuri din plastic ar fi soluția, să plătim fiecare 1 leu în plus la taxa de gunoi și s-ar rezolva problema. Dar ar trebui să fie un container care se ridică periodic, nu care dă pe dinafară. Oare e greu?
Poate pentru Lupșa da, oricum, n-am mai văzut nicăieri un cimitir atât de murdar. Și nici maluri ale unui râu atât de infestate de materiale plastice ce le vor supraviețui și nepoților noștri. Sunt curioasă, cât ne mai rabdă Pământul?
N-am cuvinte! Noroc că n-am scris chiar când m-am întors de la cimitir, că ar fi fost mult mai acid.
Numai când pronunți această denumire ți se ridică părul în cap și te cuprinde un fior de groază. Auschwitz nu este un loc în care să-ți dorești să ajungi a II-a oară, dar măcar o dată în viață ar trebui ca orice om să treacă pe acolo, să se înspăimânte și să nu mai dea voie ca vreodată asemenea atrocități să poată avea loc.
Am fost la Auschwitzîn decembrie, în excursia pe care am făcut-o în Polonia, cu Brian Travel. Ziua aceea m-a marcat foarte tare, din acest motiv mi-au trebuit aproape două luni ca să pot scrie despre ea.
Când am ajuns în parcarea imensă, plină de autocare, vremea era exact ca în sufletele noastre: neagră, gri, viscolindă. Aveam programare la ora 12,30, dar am întârziat, fiindcă avusesem probleme cu autocarul. După ce am fost împărțiți în două grupe, vorbitori și nevorbitori de limba maghiară, fiindcă ghidele vorbeau această limbă, am intrat în interiorul lagărului. Dacă n-aș fi știut ce fusese aici, puteam foarte bine să-mi închipui că e o tabără de vară, conservată în timpul iernii: clădiri cu pereți de cărămidă aliniate perfect, copaci, curățenie…. dar și garduri ghimpate în trei straturi, foișoare de observare și vaiere, parcă-n minte îmi răsunau plânsetele celor care au trecut pe aici,majoritatea pierind și sfârșind în crematorii.
Oare ce pedeapsă ar fi meritat cei ce au trimis la o moarte groaznică un milion o sută de mii pe suflete? Dar moartea era ultima fază, deoarece viața în lagăr era de nedescris, iar acei oameni, încălțați cu saboți cu talpă de lemn și îmbrăcați cu zdrențe, după ce munceau toată ziua pe șantier, dormeau fără nicio încălzire, pe jos, în acele barăci, la -28 de grade.
Nici nu știu dacă nu cumva cei care fuseseră triați în partea dreaptă la coborârea din tren și duși direct la ”dușuri” care de fapt erau camerele de gazare, nu fuseseră mai norocoși, fiindcă aproape toți cei care în acel moment se consideraseră norocoși au avut aceeași soartă, dar după răni, boli și suferințe infinite.
Li se spunea să-și scrie numele pe gențile cu care veniseră, ca să le recupereze după ce ies de la duș. Așa, am putut vedea mii de genți rămase fără stăpân, așteptându-l încă și în ziua de azi.
Zeci de mii de perechi de încălțăminte (multe de copii, ți se rupe sufletul când le privești) au rămas în urma celor omorâți la Auschwitz, la fel cu diferite obiecte personale, de la olițe de noapte, la lighene și căni, ce putuseră lua oamenii cu ei în miez de noapte, când fuseseră ridicați din paturile lor și încărcați în trenuri, mai rău decât vitele.
Zilnic mureau mii de oameni, unii gazați iar alții fiindcă nu mai rezistau, care ajungeau în crematorii, dar nu înainte de a fi tunși și a li se scoate dinții, dacă erau din aur. Am văzut vitrine care conțineau cam două tone de păr uman. Acela probabil rămăsese în lagăr când venise eliberarea, dar miile de tone dinainte se trimiteau spre fabricile de textile. Se țeseau diverse materiale, inclusiv pături din păr uman. Vă puteți închipui cum ar fi să vă înveliți copilul cu o pătură făcută din părul a mii de oameni morți?
Știu că v-am șocat, dar acesta era și scopul. Nu putem trăi cu gândul că aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, poate mai macabru și mai îngrozitor decât cu nu prea mult timp în urmă. Ce sunt 80 de ani în viața Universului? Dar privind în jurul nostru, vedem că războaiele nu s-au terminat, dimpotrivă! Iar doctorul Mengele poate că trăiește printre noi, zâmbind și îmbrățișându-și copiii. Bineînțeles că nu vorbesc despre cel adevărat, dar de unde putem ști că nu are urmași?
Ultimele două fotografii sunt cu camera de gazare și crematoriul. Vă întrebați poate cine făcea toate acele munci de manipulare a cadavrelor? Erau obligați s-o facă oamenii din împrejurimi, dar după 30 de zile deveneau victime la rândul lor.
Supraviețuitorii de la Auschwitz au fost nu numai norocoși, ci oameni deosebit de puternici din punct de vedere psihic. Am citit recent ”Omul în căutarea sensului vieții” scrisă de un psiholog care a supraviețuit, o carte care zugrăvește cu lux de amănunte suferințele îndurate acolo, dar mai ales pune în evidență faptul că în momentul în care un om își pierdea speranța și nu mai lupta, pierdea motivul pentru care-și mai dorea să trăiască, nu dura mai mult de trei zile și murea.
Of, ce poveste tristă! Din păcate nu e o poveste, e un crud adevăr istoric. Să nu-l mai repetăm!
Acum câteva zile, am făcut o călătorie în Moldova. Aveam ceva emoții pentru drumul pe la Lacu Roșu, prin Cheile Bicazului, acolo știam că este o porțiune de drum foarte rău, plin de gropi .
Dar, surpriză, drumul a fost asfaltat și marcat, o plăcere să călătorești. Bine, că a rămas tot strâmt, nu aveau unde să-l lărgească, dar confortul a crescut cu 80%. Abia acum, când nu mai trebuie să fii atent la fiecare groapă și denivelare, te poți bucura cu adevărat de frumusețea peisajelor, care aproape că te lasă fără suflare.
Oare ce-am făcut noi în altă viață, de am primit o țară atât de frumoasă? Da, știu, veți spune cunoscutele sloganuri: PĂCAT CĂ-I LOCUITĂ, DAR CU OAMENI DE …etc.
Nu vreau s-o mai lungesc, însă cred că oamenii sunt într-o continuă schimbare, alte țări sunt în clasa a XII a de liceu, pe când locuitorii României sunt abia la grădiniță. Ce să-i faci, nu le poți avea pe toate.
Zilele trecute eram la Decathlon, iar la intrarea la case este un ecran care afișează casa liberă, pentru o mai bună fluidizare a cumpărătorilor și operativitate crescută. Stăteam cuminte sub ecran, așteptând să se afișeze casa liberă, când, în spatele meu, apar doi domni, tată și fiu, probabil tatăl cu ceva mai în vârstă decât mine. Mai ales tatăl era agitat, a vrut să treacă direct la case, dar accesul era blocat, iar când le-am arătat ecranul, a exclamat supărat și nerăbdător: ȘI AICI TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM? de parcă aveau de stat vreo două ore. I-am răspuns că ori aici, ori la casă, tot atât se așteaptă, moment în care am fost anunțată că s-a eliberat casa 15, pentru mine. Nu m-am putut abține și m-am întors spre cei doi, spunându-le: Suntem civilizați, nu-i așa? Tânărul a zâmbit, iar tatăl lui era oarecum descumpănit, generația care s-a înghesuit o viață întreagă nicidecum nu poate înțelege că nu trebuie să-i sufli neapărat în ceafă celui din fața ta, pentru a nu ”pierde rândul”.
Da, mai avem multe de făcut în țara asta, dar primul pas a fost făcut, așa că, nu ne rămâne decât să ne vedem de drum. Mai cu suișuri și coborâșuri, mai asfaltat sau cu gropi, dar este drumul pe care neapărat trebuie să-l parcurgem până acolo unde aproape toată Europa a ajuns deja, până acolo unde nu ne mai împingem ca să urcăm în tren sau în autobuz, să cumpărăm alimente sau să ajungem în timp optim acolo unde ne-am pus în cap. Nu suntem singuri pe planetă, pe continent, în țară, oraș sau sat, trebuie să-i respectăm pe ceilalți, altfel cum am avea așteptări la respectul lor?
MI s-a întâmplat acum vreo lună… Între timp, au avut loc tot felul de alte evenimente, unele mai fericite, altele mai triste, dar întâmplarea asta tot nu-mi dă pace, așa că trebuie musai să scriu despre ea.
La prima vedere, nu-i mare lucru. Dar privind mai în profunzime, îți dai seama că pe lângă toate stresurile la care suntem obligați să rezistăm zilnic, mai sunt și unele cazuri în care pur și simplu suntem supuși violențelor de tot felul ale semenilor noștri, uite-așa, devenind instantaneu ținte ale mâniei lor, simple obiecte folosite de către aceștia pentru refulare, pentru ”a-și vărsa nervii” pe cineva necunoscut și care, în general, nu ripostează.
Mergeam cu mașina spre Florești, când, poate dintr-o mică neatenție, m-am apropiat un pic de banda din dreapta, bineînțeles fără a pune pe cineva în pericol. Știți cum e, dacă din față vine cineva prea spre banda ta, în mod instantaneu tragi un pic volanul spre dreapta ta. Cam asta a fost tot, dar l-am supărat foarte tare pe șoferul unei dubițe aflat pe banda din dreapta, care în mod clar mă amenința ( și probabil înjura) prin geamul lui deschis. Noroc că geamul meu din dreapta nu era deschis, îl vedeam cu coada ochiului, dar n-am schițat nici cel mai mic gest. Am auzit de persoane care chiar au fost împușcate în trafic, cu gloanțe de cauciuc, pentru ceva similar.
Priveam înainte, el se apropia periculos de mașina mea, totul ținând cam 30 de secunde, cred ( oricum, în situația dată, au părut mult mai lungi). Norocul meu a fost că la un sens giratoriu trebuia s-o iau la stânga, ocazie cu care am scăpat de idiot.
Clujenii știu cum se circulă spre Florești, iar dacă fiecare s-ar apuca să urle la ceilalți participanți la trafic pentru orice abatere comisă cu sau fără voie, probabil că muzica din mașini nu s-ar mai auzi din pricina urletelor.
Sunt curioasă dacă ție, dragă cititorule, ți s-a întâmplat așa ceva și cum ai gestionat situația?
Ieri pe la amiază, ne-am gândit să mergem și noi la Negrileasa, la sărbătoarea narciselor., împreună cu vecina Mariana. Eu aveam doar amintiri vagi cu acest eveniment, cred că am fost o singură dată, când eram prin clasa a treia.
Apoi, îmi aduc aminte că o perioadă nu s-a mai ținut, deoarece narcisele nu au mai înflorit. Înghețaseră sau nu știu ce li se întâmplase.
S-ar părea însă că acum asistăm la un soi de invazie a narciselor, acestea împrăștiindu-se pe mai multe dealuri, ba au coborât până în sat, în spatele caselor oamenilor.
Este nemaipomenit să vezi coame întregi de munți împodobite cu suavele și mirositoarele narcise. Ei, dar ca să ajungi acolo, e musai să ai parte și de un pic (mai multă) adrenalină. Am mers noi cu mașina până la Bucium (nu mai știu care dintre ele), când la o intersecție, poliția ne îndruma spre dreapta, pe drumul de urcare. Am înțeles că erau variante diferite pentru urcare și coborâre. O luăm cuminți în direcția indicată, abia acum observând că avem în față un lung șir de mașini, care… dintr-o dată, se opresc. Și stăm.
Cum mie nu-mi place să stau și să nu știu ce se întâmplă, o iau pe jos pe lângă mașinile care stau aliniate una în spatele celeilalte. Bună idee să se coboare prin altă parte, deoarece aici nici nu este loc pentru două mașini. Merg ce merg, depășesc vreo 60 de mașini, apoi mi se revelează misterul: urma o pantă foarte abruptă, asfaltul se terminase de ceva vreme, iar mașinile trebuia să păstreze 10 m între ele, ca nu cumva uneia să-i vina-n minte s-o ia la vale și să se pupe cu cea din urma ei. Nu c-ar fi făcut-o cu voia, dar mai mureau motoarele, mai patinau pe pietrișul drumului… Hmm… ce-i de făcut?
Urc toată panta, să văd cum e… E cam rău. Mașina noastră n-a fost în viața ei pe un asemenea drum, e domnișoară de oraș, nu capră de munte. Dau să-l sun pe Ștefan, să întoarcă el cum o ști, că aici nu-i de noi. Haha! Nu este semnal! Hai fuga la vale, că Ștefan o fi spumegând. Încep să număr mașinile de a coadă, iar a 17-a, era a noastră. Da, Ștefan era nervos nevoie mare, dar acum intrasem într-o horă pe care trebuia s-o jucăm, nu mai aveam de ales.
Cu încurajări pentru șofer și mașină, iaca trecem de panta buclucașă cu bine, iar după încă un kilometru și jumătate de curbe și pante (dar nu atât de grele), iată-ne în plină nebunie. Un platou imens, plin de mașini. Am înțeles că unii erau acolo încă de vineri.
Târg ca la Găina, scenă de unde vin valuri de muzici populare, lume ce mișună în toate părțile… Gata, cred că nu mai este nicio narcisă, zic eu, cu miile astea de oameni care le culeg și le calcă în picioare de trei zile. Totuși, ne îndreptăm (Mariana și eu) spre drumul de pe care, culmea, oamenii mai vin cu buchete de narcise. Ștefan rămâne pe lângă mașină, a parcat-o într-un loc în care i-a blocat pe alții.
În câteva minute, minune! Am ajuns într-o lume fantastică, tot muntele e acoperit de flori. Uimirea mea e nemăsurată, cum mai pot fi atât de multe, când de trei zile lumea le tot culege?
Am văzut și un brad care înflorește roșu, incredibil de frumos, dar avea doar câteva flori deschise. Am și certat-o pe o doamnă care a rupt o creangă ”de amintire”. Dacă toți ar lua câte o creangă din brazi, unde am ajunge?
Am cules câteva narcise, între timp Ștefan a găsit un loc de parcare în care nu mai incomoda pe nimeni, așa că a venit și el.
Frumusețea munților împodobiți cu flori, sublimul cerului albastru pe care se hârjonesc câțiva nori albi și pufoși, peisajul grandios vizibil pe zeci de kilometri ne-au făcut să ne destindem și să uităm de nodul din stomac de la urcare.
Coborârea a fost fără peripeții, iar ziua minunată.
Vă las să vă bucurați sufletele cu frumusețea inegalabilă a României.
Cam… așa a fost duminica noastră. Azi sunt frântă, am săpat cartofii. Fără emoții, dar cu mult consum de energie.
Mda, de ispita turismului s-a tot vorbit în legătură cu Lupșa, dar poate ar fi util ca mai întâi, să ajungă și civilizația pe la noi.
Atâta timp cât gunoaiele sunt aruncate nu numai pe malul Arieșului și a afluenților săi ci chiar în vârf de munte, duse acolo de oamenii ”civilizați” ai comunei, pentru a nu plăti taxa de gunoi menajer, care, după mine, este de-a dreptul modică.
Oare ce ar putea admira mai întâi turiștii urcați pe doritul pod de sticlă? Poate priveliștile minunate, gunoaiele de pe Arieș și cele pe care nu le poți vedea atât de ușor, decât dacă urci pe coamele domoale ale munților, iar acolo… surpriză:
Într-adevăr, nu este o surpriză plăcută, dar tot surpriză se cheamă a fi.
Vă spuneam în urmă cu ceva timp că sunt entuziasmată că am primit saci pentru reciclare selectivă. Cu toată responsabilitatea, timp de o lună am adunat plasticul în sacul adecvat, ba am și spălat recipientele, ca o persoană ce dorește binele mediului și al celor din jur.
Când sacul s-a umplut, l-am pus lângă pubela cu gunoi menajer și… altă surpriză: a fost pus alături de celelalte deșeuri, indiferent de natura lor. Bineînțeles că n-am mai primit alt sac, dar nici utilitatea lui nu o văd, atâta timp cât gunoiul nu se adună selectiv.
O altă bilă albă, ar fi că au apărut coșuri pentru gunoi stradal. Ar trebui însă să fie niște coșuri inteligente, care să te tragă de mânecă, dacă arunci ceva pe jos. N-o fac, așa că rămâne tot în seama mea și a vecinilor să adunăm după civilizații consăteni. Măcar acum putem pune gunoiul în coșul de pe stradă, nu în propria pubelă, ca până acum.
Coșul e frumos, nu-i vorbă, dar, pentru ca peisajul să fie un pic deteriorat, o mână de om ”civilizat” a spart oglinda din intersecție. La ce ne mai trebuie, că nu-i a noastră, nu-i așa? Am observat că e spartă tocmai când mă pregăteam s-o spăl, (mai fac asta din când în când), ca să se vadă mai bine. Ghici ce, acum se vede ditamai gaura…!
Poze cu mizeria de pe lângă Arieș nu mai atașez, este un subiect atât de dezbătut și tot nerezolvat, încât mi se face lehamite.
Ei, cam asta ar fi, m-am răcorit un pic. Acum, a fost de rău, altădată, să sperăm că va fi de bine. Nu poate fi de bine, atâta timp cât gunoiul este ascuns sub covor (la propriu și la figurat).
Dragii mei, se pare că grupul nostru, al celor care vrem să ne implicăm în ajutorarea refugiaților din Ucraina, cât și a celor rămași în țară și care trebuie să facă față condițiilor vitrege ale războiului, este în continuă creștere. De aceea, m-am gândit că doar intenția nu este de ajuns, așa că trebuie să facem ceva concret. Ce putem face fiecare dintre noi și să-i mobilizăm și pe vecinii, prietenii, rudele noastre s-o facă? Mă gândesc că ar fi util ca la fiecare magazin alimentar, sau dacă sunt mai multe grupate, la unul dintre ele, să se înființeze niște cutii sau spații în care oamenii pot dona alimente neperisabile: conserve, biscuiți, fructe uscate, apă și alte obiecte de folosință, cum ar fi scutece pentru copii și materiale sanitare.
Propun ca în fiecare localitate să fie câțiva responsabili cu această acțiune, iar în momentul în care cantitatea este destul de mare, cineva să vină pe traseu, să strângă produsele și să le ducă eventual la Turda, unde este o organizație bine pusă la punct. Asta în prima fază, până când nu sunt încă refugiați în zona noastră. În momentul în care vor apărea, propun să ajutăm familiile care-și vor pune casa la dispoziția lor, pentru a avea cu ce să-i hrănească.
Eu voi vorbi cu cei care au magazine în Lupșa, să vedem cum ne organizăm. Aș vrea să știu dacă doriți să fiți și voi parte activă a acestei acțiuni umanitare. Aștept idei și oameni care chiar vor să dea o mână de ajutor.
Bunica îmi povestea că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la Lupșa au ajuns refugiați din Moldova de dincolo de Prut. Atunci, mi se părea că acele întâmplări au rămas undeva în istorie, că sunt groaznice și irepetabile.
Ei bine, prezentul ne demonstrează că istoria se repetă, dar acum, cu mai multă cruzime și forță, iar refugiații, vrând-nevrând, sunt la ușa noastră. Dacă ne-am imagina ca fiind în locul lor, sunt convinsă că fiecare dintre noi și-ar dori să găsească o mână întinsă și o față prietenoasă, care să ne poată da speranța zilei de mâine.
Cum noi suntem în poziția fericită de a ajuta și nu de a fi ajutați, trebuie să ne implicăm cât de mult putem în această acțiune. Este mare lucru să găsești o cameră care te așteaptă și o masă caldă, după zile întregi de zbucium și de nesomn.
Refugiații vor veni și pe Valea Arieșului, deci trebuie să ne organizăm și să-i primim cum se cuvine. Vom forma un grup pe Facebooc, ”Valea Arieșului pentru Ucraina”, unde vă puteți înscrie, puteți să postați noutăți și ne putem ajuta reciproc în această perioadă grea pentru toată lumea, dar, mai ales, pentru cei nevoiți să-și părăsească locuințele doar cu minimul necesar.
Cei care nu pot oferi cazare, pot ajuta în alte moduri: cu produse din gospodărie, cu alte alimente, cu muncă voluntară, dacă va fi cazul.
Să fim recunoscători că noi suntem cei care ajută, nu cei ajutați și să aducem zâmbetul pe fețele copiilor prea devreme dezrădăcinați!
manuelasandablog 