Era anul trecut, pe Camino Primitivo. Ajunsesem la Castroverde, o localitate nu prea mare dar nici prea mică, unde era un albergue modern și vreo trei supermercado, printre case mai noi și mai puțin noi, ca peste tot în lumea asta.
Eram după 36 de kilometri, dintre care vreo 12 pe asfalt, dar după ce ne-am cazat și am făcut un duș, parcă-mi revenise pofta de viață și de a mai face o mică plimbare, așa că am pornit (era să zic pe jos, dar cum altfel?) să explorez micul orășel.
Albergue era pe partea dreaptă cum intrai în localitate, un pic retras față de strada principală. Am pornit veselă spre supermercado, aveam de gând să-mi cumpăr o înghețată. Am luat-o spre dreapta și m-am bucurat că am găsit un izvor, de unde mâine dimineață ne vom umple sticlele cu apă proaspătă. Era cam 5-6 după masă, nu prea multă lume pe stradă, eu tot traversez de pe o parte pe alta, ca să văd mai bine cine știe ce. Trec pe lângă un supermercado dar văd unul la 50 de metri mai departe și hotărăsc să merg acolo. MMM! Ies cu o superînghețată de ciocolată, drept că scumpă rău, dar știu că marca asta e scumpă și în România. O savurez în liniște pe banca din fața magazinului, apoi mă gândesc să mai merg puțin înainte, pe drumul ce-l vom face mâine, spre Lugo.
Merg ce merg și, foarte ciudat, întâlnesc iarăși un izvor și o săgeată de camino, care și mai ciudat, era în sens invers decât ar fi trebuit să fie. Am uitat să vă spun că eram pe o stradă perfect dreaptă, cu case asemănătoare de o parte și de alta. Oare au greșit oamenii marcajul? Nu se poate! În acel moment, o femeie de pe partea cealaltă a străzii, văzându-mă că ezit, mă întreabă dacă nu caut albergue. În prima secundă-mi trece prin cap că poate e vreun albergue privat pe acolo, așa că dau hotărâtă din cap: NUU! În același moment mă întorc din drum și fac cale întoarsă, ca să mă întorc la albergue municipal, credeam eu. Și merg și merg, ajung la ieșirea din localitate, iar abia aici îmi bubuie creierul, când văd un indicator de Lugo. Băi fato, numai tu te puteai rătăci pe o stradă dreaptă! Misterul era rezolvat. Când ieșisem din magazin, în loc s-o iau spre Lugo, o luasem invers, spre albergue și de aici toată confuzia. Dacă de le izvor mai făceam trei pași, vedeam că sunt acasă, nu în partea opusă a orașului.
Eram de-a dreptul rușinată de întâmplare, nici lui Ștefan nu i-am povestit decât de curând, iar acum mi-am făcut curaj să vă spun și vouă. De obicei mă orientez ușor, îmi iau repere, dar acum, pe o stradă dreaptă, nici nu m-am gândit să fac asta.
Ei, s-aveți o duminică frumoasă și aveți grijă să nu vă rătăciți!
Azi am început, în mod oficial, antrenamentul pentru Camino de Santiago de anul acesta. Încă nu știu exact care traseu îl voi alege, dar dacă mă antrenez, musai să merg undeva.
Iarna aceasta a fost cam ciudată, trecând de mai multe ori prin toamnă-iarnă-primăvară, așa că nici chef de umblat pe jos n-am prea avut. Azi însă, după o noapte rece, (-8 grade), dimineața s-a arătat senină și plină de promisiuni, așa că am purces și eu la drum. Aveam intenția să fac vreo 6 kilometri, în final au fost mai bine de 8, am fost până la Muncel și înapoi.
Peisajul nu e cine știe ce în perioada asta, lipsit de zăpada care să-l înfrumusețeze și să mai astupe gunoaiele propășite pe malul Arieșului, dar dacă te străduiești, poți ghici frumusețea ce va să vină o dată cu renașterea datorată primăverii, când verdele va inunda întreaga fire și vom deveni cu toții zglobii, ca niște iezi abia aduși pe lume. Era să zic miei, dar aceia îmi produc tristețe, viața lor fiind scurtată de ritualuri pe care eu le-aș denumi într-un fel pe care nu vreți să-l știți.
De câte ori ajung, mergând pe jos, pe lângă această tablă, am impresia că urarea îmi este adresată mie, în mod special. N-am mai văzut nicăieri o asemenea urare și-mi este foarte dragă.
Nu pot zice că am avut nu știu ce trăiri, mai ales când mașinile veneau la greu din ambele direcții, pot zice însă că pe primul kilometru degetul mic de la piciorul drept s-a răzvrătit foarte tare, îl simțeam ca prins într-o menghină. Tocmai când era să mă întorc acasă, am băgat de seamă că s-a dat pe brazdă și nu-l mai simt.
La Valea Lupșii am urcat în sfârșit până la crucea pe care o tot vedeam din șosea, dar nu se potrivea niciodată să ajung până lângă ea. M-am sorit pe o bancă, apoi, surpriză, aveam o scurtătură pe care să ”tai” curba aceea nesuferită și mare.
Ei, cam acestea au fost impresiile mele… N-a fost chiar Camino, dar odată început antrenamentul, nimic nu mă mai poate opri.
După cum puteți vedea din poze, în Apuseni, chiar și atunci când e urât, e frumos!
În ultima vreme, tot mai multă lume îmi cere sfaturi în legătură cu acest drum de pelerinaj care devine din ce în ce mai cunoscut, Camino de Santiago sau Drumul Sfântului Iacob. Pentru a le fi de ajutor, m-am gândit să scriu câteva rânduri pentru pelerinii începători, cei care nu știu la ce să se aștepte sau ce e neapărat necesar să aibă în rucsac.
Pentru început, doresc să vă spun că acest pelerinaj nu este o excursie, o drumeție la sfârșit de săptămână, este o adevărată încercare a puterilor fizice, psihice și spirituale ale celui care pleacă la drum. De multe ori simți că nu mai poți, dar ceva te ține totuși în picioare și poți merge mai departe, chiar dacă acasă nu ai fi în stare de un efort asemănător.
În primul rând, rucsacul și ce punem în el: rucsacul trebuie să fie cât mai ușor, perfect ajustabil pe corpul nostru și neapărat să aibă buzunare exterioare pentru sticlele de apă, dacă nu avem recipient din acela din care se bea din tub și stă în interior. Mie, sincer, mi-e greață să beau apă din tub, de aceea prefer două sticle de 800 ml, plasate lateral. Foarte important, nu uitați sacul de dormit. Nu se poate să plecați fără el.
Încălțămintea este extrem de importantă. Nu plecați la drum cu bocanci nepurtați, veți avea mari probleme. Eu am făcut 4 camino-uri cu sandale walkmaxx, dar astă vară, pe Camino Primitivo, toată lumea m-a sfătuit să-mi iau bocanci. Aveam bocanci noi, dar am preferat unii ușori, pe care-i purtam de vreo 10 ani și n-am regretat deloc. Nu arătau bine, dar parcă mergeau singuri. Cred că erau recunoscători că i-am luat cu mine.
De obicei, am 3 tricouri, 3 chiloți, pantaloni scurți, pantaloni lungi, colanți, o bluză cu mânecă lungă, un polar și pelerină. Neapărat aveți nevoie de ceva de pus pe cap, împotriva soarelui. Eu prefer pălăriile, dar fiecare știe ce-i place mai mult. Șosete, tot 3 perechi. Cineva recomanda să ai doar câte 2 din toate astea, dar se poate întâmpla ca într-o zi să nu poți spăla sau plouă și nu se usucă…Eu mai am întotdeauna și o rochie, așa, ca să-mi amintesc că sunt o lady.
Medicamente: dacă luați medicamente uzual, să nu uitați să le puneți în bagaj.i. Apoi, mai e nevoie de plasturi dacă faceți bășici, minerale : calciu, magneziu, zinc, deoarece prin transpirație se elimină foarte repede și s-ar putea să vă simțiți slăbiți. La primul camino n-am avut niciun medicament, doar niște metoclopramid, dar nici pe ăla nu l-am găsit când am avut nevoie și a trebuit să cumpăr o cutie întreagă. Periuță de dinți și pastă. Am găsit la D&M periuță de dinți pentru călătorie, foarte mică și utilă.
Mâncare: asta fiecare, după preferință. Bineînțeles că nu-ți poți pune de acasă mâncare pe o lună, dar măcar până ajungi pe camino să fie. Pentru mine e mai complicat, fiindcă sunt vegană, dar cei care mănâncă de toate nu vor avea probleme. Ce-i drept, am mâncat și eu tortilla de patatas din lipsă de altceva, care e foarte gustoasă, atâta doar că are și ouă. Puteți să vă luați câteva semințe și fructe uscate pentru orice eventualitate, nu se strică și ai ce pune în gură dacă rămâi în pană de mâncare: migdale, goji, arahide, curmale, după gustul fiecăruia. Dar găsiți să cumpărați și acolo, nu faceți ca mine, care am cărat vreo 2 kg de asemenea bunătăți.
Dar prima întrebare care îl frământă pe un pelerin în devenire, este: care Camino să-l aleg? Cei care s-au documentat deja știu că sunt mai multe rute de pelerinaj care toate ajung la Santiago de Compostela, dar își iau numele după locul din care pornesc.
Camino Francez e clar că pleacă din Franța, de la Saint Jean Pied de Port, o mică localitate la poalele Pirineilor, traversează Pirineii, iar pe partea cealaltă este deja Spania. Multă lume nu pleacă de la Saint Jean Pied de Port ci de la Pamplona, câteva etape mai încolo, deoarece traversarea Pirineilor chiar în prima zi nu este tocmai ușoară. Camino Francez este cel mai cunoscut și cel mai umblat drum, drept pentru care de-a lungul lui s-au construit o mulțime de adăposturi, ceea ce facilitează etape mai scurte. Prin unele locuri, sunt adăposturi și din 5 în 5 km, deci e numai bun pentru pelerinii începători, până-și intră în ritm. Intrarea în ritm se face cam în două săptămâni, deci… răbdare și curaj! Drumul are porțiuni mai grele, urmate de unele mai ușoare, peisaje ajunse celebre și pelerini cu duiumul.
Camino Portughez: pe Camino Portughez poți pleca de la Porto sau de la Lisabona. L-am făcut în 2014, din Lisabona, pe vremea când până la Porto nu erau adăposturi și am dormit când la pompieri, când la hostel, când pe jos, la o grădiniță. Important este însă că am ajuns. Se merge mult pe șosea, iar asfaltul este cel mai nesuferit prieten al picioarelor pelerinului. Cred că acum mai sunt și alte rute, care atunci nu erau semnalizate.
Camino del Norte rămâne iubirea mea, este cel mai frumos după mine, dar nu e ușor deloc. Se -pleacă de la Irun și se merge când prin munți, când pe coastă, prin nordul Spaniei. Nu cred că ar trebui să începeți cu acest drum. Are adăposturi destul de multe, dar mi s-a întâmplat să rămân pe afară.
Camino Primitivo este scurt, dar primele 3 zile sunt grele. Te trezești prin creierii munților, iar dacă vremea e ca astă-vară când am fost noi, cu ploaie, vânt și ceață, nici nu știi ce să faci, fiindcă e greu și să mergi înainte, dar și să te întorci înapoi. Însă când ajungi pe crestele munților, te simți atât de aproape de Dumnezeu, încât juri că a meritat tot efortul.
Mai sunt și alte rute, dar nu le-m străbătut, așa că nu vă pot spune nimic despre ele.
Ei, cam astea ar fi sfaturile mele, dacă mai aveți ceva de întrebat, vă stau la dispoziție. E posibil să fi uitat lucruri esențiale pentru voi… A, da, mi-am amintit, acum s-ar părea că toată lumea face rezervări, ceea ce transformă pelerinajul în turism. Pe Primitivo ne-am ambiționat să nu facem rezervări, însă de două ori nu ne-a mers. Dar și să faci rezervări încă de acasă mi se pare prea pesimist… Asta voi decideți!
Iată și cele două cărți despre Camino pe care le-am scris, prima tradusă și în spaniolă, poate vă vor fi de ajutor:
Haha! Aseară căutam o carte în bibliotecă, fiindcă îmi place să citesc măcar câteva pagini înainte de a adormi și ce să vezi, am dat peste jurnalul de pe Camino Portughez din 2014. Am citit și m-am distrat, așa că m-am gândit că poate vă va plăcea și vouă. O să ziceți că ce vă tot bat la cap cu jurnalele mele, că doar am scris două cărți și știți pe de rost toate întâmplările… Da, le știți, dar așa, mai cizelate, nu cum scriam acolo, la foc automat. M-am gândit că v-ar plăcea să citiți exact ce-mi trecea prin cap când totul era foarte proaspăt iar sentimentele nu apucaseră să se cearnă și să se sedimenteze. Ca să nu mai bat apa în piuă, să purcedem:
” 01.09.2014 COCOURRADA – PONTE DE LIMA – RUBEAIS
La oră 6 sună ceasul telefonului și sar ca arsă, am promis că azi vom face 38 de km dacă ieri am rămas aici ca să ne îmbăiem în piscină și în jacuzzi. Adevărul este că eu n-am intrat în piscină decât cu picioarele, apa mi s-a părut înghețată, iar diferența între temperatura apei și cea de afară era extrem de mare, așa că m-am mulțumit cu jacuzzi.
Somnul în patul cu semibaldachin a fost destul de bun, totuși nu știu de ce dorm foarte rău de când am ajuns pe Camino. Habar nu am cum fac față la 12-13 ore de mers pe jos, cu 2-3 ore de somn pe noapte. Probabil aici primești energie tot timpul, nu numai noaptea, în timp ce dormi. Oricât de puțin aș dormi noaptea, dimineața sunt fresh și gata să înfrunt alți kilometri, oricâți or fi ei. Până acum, am ajuns întotdeauna unde ne-am propus, chiar dacă pe ultima parte a drumului eu m-am târât și fiecare pas însemna un efort pe care în alte circumstanțe nu aș fi fost în stare să-l mai fac.
Micul dejun ne așteaptă în sala de masă, aranjată ca o sufragerie de pe la 1800, cu uriașe draperii de culoare roșie, drapate cu șnururi groase ce au la capete ciucuri. Cred că Mălinei i-ar plăcea foarte tare, e înnebunită după ciucurii ăia mari. O să-i cumpăr unul de Crăciun, de ani de zile vreau să fac asta.
Mâncăm din bunătățile pe care gazdele noastre ni le-au lăsat pe masă, dar cu măsură și lăsăm curățenie absolută în urma noastră. Să nu uităm că noi aici nu ne reprezentăm doar pe noi înșine, doi pelerini insignifianți, noi reprezentăm România, suntem primii români care au ajuns la CASAS DE RIO dar să sperăm că nu și ultimii, e un loc minunat, în care merită să petreci o după masă de neuitat. Chiar mă gândesc că dacă ne-am fi lăsat în voia zgârceniei și am fi părăsit acest loc din cauză că a fost atât de scump, ceea ce ne-ar fi rămas ar fi fost un gust amar care ar fi persistat multă vreme de aici înainte și nici mai bogați n-am fi devenit cu cei 50 de euro pe care nu-i cheltuiam . Așa, ne-am procurat o amintire frumoasă pentru toată viața, pe care sper să o putem povesti și strănepoților noștri în speranța că neamțul ăla nesuferit al cărui nume în cepe cu A nu ne va lua mințile prea devreme.
Plecăm la 6,30, lăsând cheile la locul stabilit. Ajungem la locul în care intrăm din nou pe Camino ( am făcut un ocol pentru a ajunge aici) și ne continuăm drumul de unde l-am întrerupt ieri, ”pentru a face parte dintr-o poveste care nu este a noastră” cum a spus Ștefan. Eu spun că sărăcia este o stare de spirit; dacă gândești ca un sărac, nu vei putea niciodată să devii bogat.
După câțiva km în care totul merge perfect, eu care ca niciodată eram în față, mă rătăcesc, o iau la dreapta și ajung pe șosea, în loc s-o iau la stânga și să păstrez direcția bună. Mai merg preț de vreo doi stâlpi, văd că nu sunt săgeți așa că mă întorc, timp în care Ștefan m-a depășit și probabil merge voinicește, pentru a mă ajunge din urmă.
Îl strig, dar niciun rezultat, doar un fel de behăit din porumb, căruia eu îi răspund cu BOM DIIIA!, așa spun portughezii până la amiază, iar după 12 spun BOM TAARDE!, așa lungit, cum am scris.Erau niște bărbați ce culegeau porumb și mormăiau de acolo, în loc de ”Bună dimineața!”. Aproape că o iau la fugă, măcar că nu e punctul meu forte, mai ales cu rucsacul în spinare. Mă gândesc că dacă nu-l ajung în câteva minute să-i trimit un mesaj, că sunt în spate.
Mai iau vreo două guri de aer și iată că la o schimbare de direcție îl găsesc pe Ștefan, asudat și bosumflat, gata să explodeze, credea că i-am jucat o farsă.
” Altă dată, să-mi spui când rămâi în urmă!”
” - Ce să-ți spun, că m-am rătăcit! De unde era să știu că o să mă rătăcesc? Și apoi tu știi cât de repede merg eu, nu puteam fi atât de departe încât să alergi disperat după mine”!
Gata, ziua noastră este compromisă. După cum îl știu, Ștefan va sta toată vremea la pândă ca să vâneze orice mică greșeală pe care aș putea-o face. Ne oprim să ne odihnim la o mică bisericuță foarte veche, când încep să curgă pelerinii care ieri au mers mai mult decât noi. Vine o tipă, pe urmă cei doi francezi, apoi încă două doamne și un olandez pe care-l suspectez că din pricina lui n-am putut dormi la Barcelinos, fiindcă toată noaptea s-a foit și a fâșâit cu sacul de dormit.
Eu mă înscriu în rândul pelerinilor, Ștefan mai rămâne câteva minute, ca de obicei. Încetișor, îi depășesc pe toți, contrar obiceiurilor mele mai vechi și mai noi, tot privind în urmă, oare Ștefan de ce nu face la fel? După o vreme apare, la fel de supărat.
” O dată mergi prea încet, o dată prea repede. Era să mă opresc să te aștept!”
” Dar m-ai văzut să rămân în urmă? De ce să mă aștepți?”
O ia la goană pe lângă mine, fără alte explicații. Îi strig din urmă:
” Când găsești un loc bun, să stăm!” Nu-mi făcuse prea bine mersul doar de dragul de a-i depăși pe ceilalți așa că aveam nevoie să mă odihnesc, deja era extrem de cald. Aștept preț de aproape 2 km să se oprească și dacă văd că nu am vreo șansă, mă opresc singură, pe un gard (de piatră, bineînțeles) ce mărginește o viță de vie interminabilă. Mănânc niște covrigei, apar și francezii care tare seamănă cu doi actori ce jucau în seria de filme cu ”Compania a VII-a. Îi întreb unde rămân, iar ei spun că la Ponte de Lima. ”Noi mergem la Rubiaes ( Rubiaiș pronunță portughezii) le spun eu importantă, iar francezul mai înalt, care vorbește și engleză, îmi spune că după Ponte de Lima este o pantă de 400 de metri. Nu știu dacă a mai făcut drumul sau a citit în ghid, că nu l-am mai întrebat. Oricum n-am prea înțeles ce era cu panta aia, mai ales că a încheiat cu ”… și o să transpiri!”
”Dar eu sunt deja transpirată!” îi răspund naivă, neștiind ce mă așteaptă, câte rânduri de transpirație mă vor trece astăzi.
Francezii pleacă, mă dau și eu tacticos jos de pe gard și-mi continui drumul, La câteva sute de metri Ștefan mă așteaptă în picioare, nici măcar nu s-a așezat.”Te-ai oprit?” ”Da, m-am oprit, m-am săturat să tot umblu după tine ca un cățel și să aștept să te oprești undeva, doar ți-am zis să cauți un loc!”
” N-am auzit, n-ai putut să strigi?” ”Păi asta am făcut, am tot strigat, dar eram prea departe.
Ne apropiem de Ponte de Lima cu nervii întinși, gata să se rupă. Când stăm 5 minute pe o bancă de piatră deasupra căreia e inscripția ” Ponte de Lima 1 km”, nu știu ce-mi vine și zic:
”Vezi, de aceea se merge singur în pelerinaj!”
”Păi singură o să mergi de acuma, să știi!”
Nu știu dacă de azi trebuie să merg singură sau un alt eventual pelerinaj o să-l fac singură. Dacă-i cer credencialul, precis îmi sare în cap așa că mă abțin, iar el o ia voinicește înainte, în timp ce eu, șontâc, șontâc în urma lui. Când plec de pe loc, am nevoie de câțiva metri ca să mi se ”dezmorțească” articulațiile atât de muncite în ultima vreme.
Ne apropiem într-adevăr de Ponte de Lima, am ajuns pe malul unui râu foarte mare, o biserică și intrarea într-un parc cu copaci uriași, care precis au văzut trecând pe alee pelerinii de acum câteva sute de ani. Ștefan e în față, nu mai văd săgețile, dar întreb pe cineva care-mi spune să merg până la capătul parcului, apoi peste pod.
Văd o piață frumoasă, o parcare cu multe mașini, iar pe pod, lampadarele au difuzoare din care se scurge suav un vals vienez. Parcă e sărbătoare, dar mai mult pentru alții…
Trecem podul și ne trezim la ieșirea din localitate. Ștefan ia apă de la un bar și părăsim orașul, cred că centrul e în partea cealaltă a râului, îmi pare rău că nu l-am văzut, dar noi am urmat Camino. Ieșim în câmp, printre vii, ca un labirint. Trebuie să stăm să mâncăm. Intrăm sub vie, dar aici parcă nu este aer. Nimic nu mișcă, nu se aud nici păsările, întreaga fire e cuprinsă de o letargie în care ne lăsăm și noi învăluiți timp de aproape o oră, după ce îmbucăm câte ceva de prin traistă.
Plecăm apoi mai departe, mai avem 18 km până la Rubeais. Eu tot aștept panta francezului. Într-adevăr, camino începe să urce, e când prin localități (tot mai de munte), când prin pădure. Ne oprim la o terasă. Ștefan bea bere, eu limonadă, apoi facem mici cumpărături, este și un mic magazin alimentar aici. Întrebăm cât mai este până la Rubeais, iar vânzătoarea ne spune că 8 km. Ne socotim că până la 7 cel târziu ajungem, acum e trecut de 4. Dar socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg…
Abia acum începe cu adevărat panta francezului și-mi dau seama curând că el zicea că urcăm 400 de m în altitudine.Un drum bolovănos ce urcă pieptiș, întrerupt din când în când de un drum forestier pe care mergem 100 de metri, apoi iar pieptiș. Parcă cineva își bate joc de noi, ne scoate în vârful muntelui. Mai devreme, când treceam pe sub autostradă, i-am arătat lui Ștefan un drum foarte abrupt pe un versant din față și ziceam că sperăm să nu ajungem acolo. N-am ajuns, dar nici mult mai bine nu suntem. Asta e răzbunarea Camino-ului, m-am tot plâns că am mers mult prin localități și pe asfalt. Vreți munte și cărări? Poftiți! Îl și văd cum râde în barbă și se distrează pe seama noastră.
Când credeam că urcușul nu se mai termină, iată că suntem în vârf, avem perspectivă asuprea împrejurimilor, suntem la nivelul celorlalți munți, iar sentimentul de victorie este atât de puternic și de înălțător, încât într-o secundă îmi dau seama că acest efort de fapt ”a meritat toți banii”. Nimic nu-ți produce o atât de mare fericire ca un lucru pe care te-ai străduit foarte tare ca să-l duci la bun sfârșit.”
Mda, jurnal mai este, dar am hotărât că v-am plictisit destul. Am găsit și câteva poze, din acea zi de pomină. Ca să fiți liniștiți, am ajuns cu bine la albergue, din partea mea cu ioi și vai, dar… ”am înfrânt”, vorba românului.
Oare unde rămăsesem? A, da, acolo unde ne-am întors de la Cabo de Faro împreună cu El Bățo, fiindcă n-am avut inimă să-l las acolo. Ce-i drept, îmi trecea prin minte că aș putea să-l iau cu mine acasă, că doar aveam bagaj de cală. După ce am povestit acea întâmplare ( Ultimul drum) aveam chiar impresia că unii vor crede că am dezvoltat un fel de obsesie pentru bietul băț, care m-a însoțit sute de kilometri și mi-a fost confident, sprijin la greu și armă în lupta cu eventualii câini ce mi-ar fi dat târcoale. Vorbind cu o prietenă care se întorsese exact de pe Camino Primitivo cu doar câteva zile înainte ca eu să plec, ea mi-a spus că mă înțelege perfect, nu s-a putut despărți nici ea de bățul ei, așa că l-a dus până la A Coruna, unde l-a lăsat în camera de hotel.
Am stat 5 zile la Finisterre, de-ajuns ca din pelerini să redevenim turiști, să ne odihnim și să ne bucurăm din plini de minunate momente de relaxare. Am pus mai sus niște poze, nu știu dacă sunt în ordine cronologică, pentru cei care n-au răbdare sau timp ca să citească și se rezumă la a privi diverse imagini. Eu sunt genul care citește, chiar dacă nu se uită la poze. Am avut vreme de toate felurile, de la pelerină la costum de baie, am trecut prin toate soiurile de îmbrăcăminte.
Mai aveam o zi până să plecăm, iar eu încă nu știam în ce loc în care să fie fericit să-l las pe El Bățo. Îi mulțumeam lui Ștefan în gând că nu mă întreabă, când, în sfârșit, am avut revelația: trebuie să-l las pe El Bățo într-un loc în care să nu fie singur, să nu bată la ochi și să se simtă bine. Enumerând aceste cerințe în minte, m-am luminat dintr-o dată. La vreo 100 de metri de pensiunea unde locuiam, era un mic părculeț cu flori și tufișuri, numai bun să-l ascund pe vajnicul Domn El Bățo. Dau o raită pe acolo, așa, de control, găsesc tufișul cel mai stufos, apoi mă liniștesc instantaneu, gata, El Bățo are casă de-acum.
În ultima zi, când trebuia să luăm autobuzul până la Santiago de Compostela, iar de acolo trenul la Madrid, după ce am luat ultimul mic dejun la un bistro, Ștefan a plecat să mai cumpere câte ceva de drum, iar eu m-am dus să-l ”plantez” pe El Bățo în tufiș. După o scurtă plimbare de rămas bun prin micul orășel, cu soarele zâmbind cu gura până la urechi, i-am mai făcut o vizită, așa, de rămas bun, apoi am plecat cu sufletul împăcat în lungul drum care ne-a adus acasă.
Așa-i că nu se vede?
Va sta acolo, ascultând țipetele pescărușilor și gândindu-se la mine. Și eu mă gândesc la el. Dacă voi mai trece prin Finisterre, cu siguranță-l caut.
Mi-ar plăcea să fiu eu prima care spune acest lucru, dar bineînțeles că au făcut-o alții, cu mult înaintea mea. Eu doresc doar să mulțumesc civilizației și mijloacelor de transport rapide care te fac să nici nu-ți dai seama cum ajungi ”peste mări și țări” aproape într-o clipătă
Mi-ar plăcea să fiu eu prima care spune acest lucru, dar bineînțeles că au făcut-o alții, cu mult înaintea mea. Eu doresc doar să mulțumesc civilizației și mijloacelor de transport rapide care te fac să nici nu-ți dai seama cum ajungi ”peste mări și țări” aproape într-o clipită.
Mă rog, o clipită ceva mai lungă, asta însemnând să mergi cu autobuzul de la Finisterre la Santiago (vreo trei ore, că era ruta turistică, lungă și nemaipomenit de frumoasă, n-am regretat nicio secundă că nu am luat autobuzul direct). Apoi să dormi într-un albergue din Santiago, pe care ai avut grijă să-l rezervi din timp. Ce zic dormit, mai mult stat întins pe un pat ce-i drept foarte confortabil. La Santiago fiind final de camino pentru unii, iar acesta fiind un albergue particular, se putea intra toată noaptea, pe bază de cod. Și uite așa, pelerinii au tot intrat până pe la ora unu din noapte, iar pe la trei au început să se trezească, avea fiecare un interes: avion, tren sau mai știu eu ce alt mijloc de locomoție. Noi aveam tren la 5,38, așa că pe la 4 am făcut ca toată lumea, am început să ne împachetăm pentru ultima dată în acest pelerinaj. Avem experiență multă la activ, noi nu facem gălăgie, ne luăm calabalâcul în brațe și aranjăm rucsacul pe hol.
Ca să nu vă plictisesc prea mult, ajungem la gară în vreo 40 de minute, că tot era ultima zi de pelerinaj, iar la controlul bagajelor (care în Spania se face la fel ca la avion și la tren), ”scăpăm” de briceagul ce ne slujise cu folos, fiindcă Ștefan nu-l închisese și arăta ca ditamai iataganul pe .camera de supraveghere. Voiam eu să par deșteaptă și să le zic vreo două, cum ar fi că ” nosotros somos peregrinos, no asasinos!”, dar m-am gândit că ar fi bine să nu întind coarda mai mult decât e necesar, cu spaniola mea învățată două săptămâni înainte de a pleca de acasă, s-ar putea să iasă altceva și n-aș vrea, Doamne ferește, ca Spania să strice legăturile de prietenie cu țara noastră. Și așa, fără alte amănunte picante,(că nu vi le mai spun) am ajuns la Madrid în 3 (trei) ore, străbătând 600 de kilometri. Păi, da! De era un TGV până-n România, ajungeam înainte de plecarea avionului, care era seara, la 21,15. Mă rog, cu statul de rigoare pe pistă încă aproape o oră, am reușit să aterizăm la ora 2 din noapte pe dragul nostru aeroport din și mai draga noastră urbe, Cluj Napoca.
După un somn ca la noi acasă am plecat la Lupșa, unde, de trei săptămâni, Masha se tot întreba dacă nu cumva am părăsit-o de tot, lăsând-o pe mâna vecinilor, cărora le mulțumesc din suflet că au reușit să-mi mențină vii atât plantele cât și animalul. După cum ziceam, de la Țărmul Atlanticului la Lupșa e doar un pas, unul mai larg și mai greu de făcut din multe motive, unele obiective, iar altele foarte subiective, dar fiecare le știe pe ale lui. Ce pot să spun este că atunci când ieși din zona de confort și faci alte lucruri decât cele cu care erai obișnuit în fiecare zi, îți îmbogățești sufletul și mintea cu priveliști și sentimente noi, îți încarci bateriile și revii acasă un pic alt om. Mă bucuram că voi putea scrie pe laptop, dar nu știu ce bai are, că scrie atât de încet, că-mi și pierd ideea până buchisește el. probabil internetul nu-i place, sau nu-mi dau seama care-i cauza. Zici că-i o babă de 102 ani care învață limbi străine.Vă voi mai povesti întâmplări de pe camino, de acolo n-am mai scris fiindcă pe telefon te grăbești să redai cât mai multe idei în cât mai puține cuvinte, încât totul devine un referat, nu o poveste cu și pentru oameni.
După cum vedeți, toate sunt în bună regulă. Roșiilor nu le-am mai făcut poze, că plouă. Iar ceapa e absolut incredibilă. Două la un kilogram. Vă arăt mâine. Cum să nu vii acasă, când magnolia înflorește pentru a cincea oară? Seară de vis să aveți!
Manuela Sanda Băcăoanu
PS Aseară vorbeam cu fiică-mea la telefon și-mi zicea că probabil Masha s-a bucurat cel mai mult de venirea mea, la care eu i-am răspuns că într-adevăr, roșiile s-au bucurat mai puțin.
Era acum mai bine de o săptămână când încă eram la Finisterre, iar după câțiva pași făcuți în direcția Cabo de Faro, mi-am dat seama că El Bățo a rămas în cameră. Era un drum de câțiva kilometri, așa că l-am rugat pe Ștefan să mi-l aducă, promițându-i că-l voi lăsa acolo, ofrandă Drumului încheiat cu bine. La farul din Finisterre este un alt punct zero al pelerinajului pe Camino de Santiago, pentru cei care vin pe jos și de la Santiago de Compostela până aici. Noi nu veniserăm pe jos, dar tot mergeam să vedem farul și împrejurimile, unul dintre cele mai pitorești locuri din Finisterre.
Obiceiul era ca aici pelerinii să lase lucruri care le-au fost utile în pelerinaj, dar de care nu mai au nevoie, fie că s-au deteriorat pe drum, fie că s-au săturat să le mai poarte. Până acum câțiva ani, locul arăta ca o adevărată groapă de gunoi, apoi s-a interzis lăsarea lucrurilor aici, totuși mai sunt ”curajoși” care nu respectă legea. Înarmată cu El Bățo Segundo, că pe Primero îl pierdusem după vreo două zile de pelerinaj, pornim voinicește pe drumul știut, care era pe lângă șosea. Între timp însă ne face cu ochiul indicatorul spre plaja Fora, o plajă foarte frumoasă, care mărginește Finisterre spre vest și de pe care poți admira soarele apunând. ” Hai să dăm o raită până la plajă, că nu-i departe” zic eu, iar Ștefan acceptă, așa că urcăm dealul, apoi coborâm pe partea cealaltă, unde soarele își juca razele pe suprafața aproape plană a Atlanticului. Doar câțiva oameni la plajă, dar noi nu coborâm, azi avem în program Farul.
Dăm să ne întoarcem la drumul cunoscut, când observ o potecă pietruită ce pare să aibă același punct terminus cu șoseaua, doar că urcă prin pădure, șerpuiește și e cu siguranță mai lungă. O localnică era prin preajmă și o întreb dacă alegând cărarea putem ajunge la far. La răspunsul ei pozitiv și la asigurarea că e ”muy bonito”, n-am mai stat pe gânduri.
Drumul a fost într-adevăr foarte frumos, dar eu mă gândeam că sunt la un fel de înmormântare, îl duc pe El Bățo pe ultimul lui drum. Chiar îmi venea să plâng, moment în care s-a iscat un vânt învârtejit, că trebuia să mă țin tare ca să nu mă ia pe sus. Foarte departe, jos pe șosea, vedeam mașinile mergând spre sau dinspre far și pelerinii, ca niște furnici ce urmau cuminți poteca de pe marginea șoselei. Habar nu aveau că ar fi putut ajunge la far și pe traseul de care ne bucuram doar noi și încă vreo doi trei, pe care i-am mai întâlnit prin pădure.
Și-am ajuns la far, cu vântul făcându-și de cap și într-o mare aglomerație de mașini și de turiști cu încălțăminte sport albă ca spuma laptelui, de ziceai că acum au luat-o de pe raftul magazinului. Eu, cu bocancii mei prăfuiți, parcă eram cea care nu se potrivea cu peisajul.
Ne-am făcut poza de rigoare cu kilometrul zero și cu picioarele care ne-au dus atâta drum, am dat o raită pe la ”cimitirul” lucrurilor lăsate de pelerini, dar… n-am putut să-l las pe El Bățo. Pur și simplu, mi se părea că-l părăsesc într-un loc care nu i se potrivește. O să spuneți că-s dusă cu pluta, că e doar un băț luat din pădure… dar dacă are și el un mic suflețel?
Și uite așa, El Bățo și-a reluat locul din colțul camerei de la pensiune. Văd eu ce fac cu el. Ștefan n-a comentat, lucru pentru care-i sunt foarte recunoscătoare. Ne-am întors pe drumul de lângă șosea, era destul de târziu, iar vântul își făcea de cap acolo sus, pe creastă.
Luni seara ajunsesem la Monte do Gozo, un loc foarte special, un parc imens, la 5 km de Santiago de Compostela. Aici este probabil cel mai mare albergue, care poate caza 500 de pelerini. După calculele mele, cred ca mai mulți. Drept că arată cam ca un lagăr de concentrare, cu multe barăci, dar în interior e în regulă. Eram după o zi caldă și obositoare, plus vreo 34 de km străbătuti din Arzua, dintre care ultimii și cei mai grei pe șosea, deoarece în Lavacolla am pierdut Camino. Voiam ca marți dimineața, proaspeți și în forță să intram în Santiago de Compostela, punctul terminus al pelerinajului nostru. Până la un moment dat totul a decurs conform planului, adică am fost la gară ca să ne luăm bilete de tren la Madrid, am fost la catedrală ca să marcăm momentul sosirii, la Oficiul de Pelerini pentru certificatul care atestă că într-adevăr am bătut drumul Spaniei încă o dată. Până aici, toate în regulă. Numai când ne-am dus la albergue San Lazaro, apoi la Fin del Camino și ne-au întâmpinat afișe cu „todo completo” viața a început să se coloreze în maro, din roz cum era. Ne așezăm triști pe o bancă și ne punem pe căutat, lucru care ne deprima și mai mult, toate locurile erau ocupate. Încep să urăsc internetul și modul facil în care unii vor să-și trăiască viața. Până aici am reușit să găsim locuri fără rezervări, dar acum se pare că ne-au mai rămas doar două solutii: să dormim în parc sau să ne întoarcem la Monte do Gozo. Niciuna dintre ele nu ne surâde. Eu mănânc, azi am băut doar cafea cu churos de dimineață. Ștefan nu poate mânca, e prea supărat și emoționat. Eu am credința că toate se vor rezolva, dar încă nu știu cum. Apoi, așa din eter, îmi vine ideea s-o sun pe Ramona Venturini, care, foarte amabilă, îmi da numărul de telefon al unei pensiuni din Finistere. Am uitat să spun că mai devreme căutasem locuri și acolo, dar nu apărea nimic liber. Sun și ce sa vezi, cu spaniola mea de baltă reușesc să fac rezervare. Am luat autobuzul de 18,30, iar la 20 eram deja la ocean. După o zi ca cea de ieri,meritam ca totul să se sfârșească bine. Azi dimineață ne-am trezit „de voie”, pe la 8,30, într-o cameră cu două paturi și nici urmă de jandarm care să ne spună că trebuie să părăsim incinta la ora 8, cum am pățit la Monte do Gozo, când în sfârșit nu mai trebuia sa ne trezim la 5,30, ca s-o luăm din loc. Ei, cam atât, că mă dor mâinile de cât am ” vorbit”. Manuela Sanda Băcăoanu
Toată lumea se temea că ne vom topi de cald în Spania. Parcă ne-am dori și noi să ne fie cald, fiindcă de două zile umblăm prin ploaie, vânt și ceață. E drept că ne învârtim pe la o mie de metri altitudine, coborâm câteva sute de metri ( în altitudine) apoi urcăm din nou, chiar mai sus decât fusesem. Azi suntem pe la 900 de metri, sunt 16 grade și ne bucurăm că ploaia s-a oprit. Eram flămânzi și uzi pe la 11, când un bar, adevărată mana cerească, ne-a ieșit în drum. În câteva minute s-a umplut de pelerini, lumea stătea și în picioare, doar ca să bea o cafea sau să mănânce ceva. După ce am ajuns la albergue a ieșit și soarele, dar cu dinți. Dar cea mai grea zi a fost cu siguranță ieri, când am haladuit pe la 1200 de metri urcând pe o cărare abruptă că abia stăteai în picioare, după ce am trecut de o pădure arsă . Și-am mers și – am mers pe o pășune montană ( pe ici pe colo pasune, că mai mult erau niște plante cu țepi presărate cu minunate flori galbene și mov de care m-am bucurat si cu fundul, când am tras o trântă de zile mari. Problema era că nu mă puteam ridica, fiind cu rucsacul în spate. Am picat ca Butea-n iaz, doar că eu m-am înțepat pe toate părțile, pana am reușit sa ma ridic. Am ajuns totuși la destinație printr-un soi de miracol, după 24 de km fără sa întâlnim decât trei case pe vârful muntelui. Despre alaltăieri ce să vă spun, ziua a fost caldă, atâta doar că era să-mi scap rucsacul pe o pantă abruptă, care se oprea fix într-un rău. L-am prins de-o aripă tocmai la momentul potrivit. Maine ne așteaptă o nouă zi, cu 11 grade dimineața și 17 la amiază. Brrr! După cum vă ziceam, Bbbuen Camino fffrio! Manuela Sanda Băcăoanu.
Mai întâi, o scurta contabilitate: vineri 33.000 de pași, sâmbătă 43.000, iar azi alți 33.000. Deci până acum, un total de 109.000 de pași. Ii număr, fiindcă vreau să văd câți vor fi până la Santiago. O întâmplare drăguță de ieri: un pelerin și-o pelerina se odihnesc pe o banca de piatră la soare, după ce au urcat o pantă incredibilă. Ea: oare cât mai avem de urcat? El: cel puțin un kilometru, până la Freisnu. Ea își ia rucsacul și pleacă amărâta, dar după 20 de metri, sare în sus: yeee, suntem acolo!!! El: unde, acolo? Ea: la Freisnu. Și dintr-o dată viața era să devină frumoasă, dar bineînțeles că după așa un urcuș, urma o coborâre pe măsură. Ei, dar să revenim la ziua de azi. Am plecat de la Roca Madre pe la 9,30, fiindcă am luat un mic dejun foarte plăcut, însoțit de o conversație spumoasă, la fel cum a fost și cina. Drumul până la Salas a fost foarte plăcut, dar la un moment dat a trecut pe lângă noi un grup de 3 persoane. În frunte mergea un tip cu o privire încrâncenata, urmat de un băiat tânăr și o fată care fugea după ei. Urcam o potecă strâmtă, m-am dat repede la o parte, iar grupul celor 3 a trecut pe lângă mine cu o viteză amețitoare. Sunt curioasă cât timp au reușit să mențină acel ritm infernal. N-au trecut bine de mine, poteca a început să coboare, moment în care am simțit că-mi lipsește ceva: El Bato. Lasă că e pădurea plină de bețe mi-a zis Ștefan și mi-a găsit altul. Eu privesc în sus și ce să vezi, un corcoduș se lăfăia tocmai deasupra noastră. Cu ajutorul noului El Bato ( segundo), am reușit să mâncăm doi pumni de corcodușe, îndulcite la sfârșit cu câte o bomboana de mentă pe care eu le cumpărasem ieri, cu toate că Ștefan zicea că nu are rost să le car. Apoi am ajuns la Salas, un orășel tipic spaniol, cu o biserică și un hotel din epoca medievală. Abia după Salas părea că începe „distracția”, dar n-a fost chiar atât de rău. Am mâncat și o grămadă de mure delicioase de pe marginea drumului. Am ajuns la Espina, la albergue El Croce, unde ne-am trezit că suntem doar noi doi. Între timp au mai apărut trei pelerini, o poloneză și un cuplu spaniol ( pardon, sunt frate și soră) . Recomand acest albergue, este bine utilat, are cafea și ceai pentru dimineața. Se poate și găti. Și… cam atât pentru azi. Manuela Sanda Băcăoanu.
manuelasandablog 